Terapie prin mers

Într-una din zilele de miercuri dedicate fotografiilor, v-am oferit câteva remedii de singurătate. Comentariile primite m-au făcut să extind subiectul și vă dezvălui azi secretul meu: terapia prin mers.

De fiecare dată când mă ajung gândurile, îmi iau traista în băț și pornesc la drum. Merg repede, ferindu-mă de privirile trecătorilor și nu aleg niciodată zone singuratice de contemplare a naturii. Departe de mine gândul de a mă plimba pe o plajă pustie sau pe un drum de munte neumblat. Nu, eu merg pe străzi, prin praful orașului, mă strecor printre oameni și mașini, intru în magazine fără să cumpăr nimic. Mă grăbesc fără destinație. Îmi place vacarmul. Oboseala care-l însoțește e un medicament naturist eficient. Nu-ți poți plânge de milă la semafor, la fel cum nu te poți gândi limpede la necazurile tale când ești atent la gropile din asfalt. Uneori, îmi desprind curajos privirile de pe vârfurile pantofilor și privesc cerul. Printre clădirile amestecate și neasortate, printre ramurile copacilor desfrunziți de iarnă, zăresc un petec de albastru ondulat de un nor alb. Se face liniște ca prin minune și când îmi revin privirile pe tărâmuri pământene constat că oamenii sunt mai senini. Le văd în ochi petecul de albastru și devenim complici.

Umblu cât mă țin picioarele, până mi se face foame și mi se usucă cerul gurii de sete. Umblu vara când afară sunt 40 de grade, umblu iarna la -15 grade. Umblu când plouă adăpostită sub o umbrelă făcută prost în China. Umblu în zilele în care pantofii cu toc mi-au făcut vânătăi. Umblu pe drumuri știute și mă rătăcesc pe trotuare neîncercate. Umblu oricând gândurile mele o cer.

Vă invit să împărtășiți și altora secretele terapeutice ale culturii urbane. Pe mine mă ajută picioarele, dar sunt sigură că aveți idei și mai bune de atât. Lotusull, Carmen, Sophie, SoriN, Teo Negură, lunapatrata, care vă sunt secretele?