În liniște

Tac. Pisicile dorm, vecinii nu sunt acasă, televizorul e închis. Doar undeva departe se aude încet un glas de rock și, ocazional, trece câte un tren. Îmi scriu lista de cumpărături, silențios, cu creionul: roșii, salată, cartofi.. Telefonul mă întrerupe pentru o clipă. Nu era nimeni, se descărca. Portocale, mere.. Îmi întind picioarele dureroase, alegând o poziție mai bună. Am fost la sală azi, în căutarea formei perfecte. Îmi doresc să fiu perfectă. Nu atât frumoasă, cât perfectă. Nicicum cea mai dintre cele mai, doar perfectă. Să am greutatea și forma perfectă, să fac lucruri interesante, să am o viață care merită povestită, să am zâmbetul perfect și replica perfectă, să pot întreține conversația perfectă, provenită, firește, din inteligența perfectă. Să fiu sănătoasă, puternică, rapidă. Cum vă spuneam, într-un cuvânt, perfectă.

Ardei, cereale, mozzarela... Ei bine, nu-mi iese. Nu mă îngraș, dar nici nu reușesc să mă modelez în forma perfectă. Nu tac, dar nici ce-mi iese pe gură nu e conversația perfectă. Pentru restul, probabil mediocru ar fi termenul potrivit dacă aș dori să-l definesc perfect. Nu, nu-mi iese. Nu am talente artistice și nici memoria talentelor altora. Nu fac sporturi extreme, nu am pasiuni deosebite, nu am o carieră. Spanac, iaurt, migdale.. N-am o viață de invidiat sau de povestit, nu le știu pe toate și nici nu reușesc să termin un maraton.

Pisica începe să sforăie. Normal, ce-i pasă, ea n-are motive de îngrijorare. Dungile sunt la locul lor, pufos e, somn cât cuprinde și mâncarea nu-i lipsește niciodată. În plus, nici că s-a mai văzut pisică să se creadă altfel decât perfectă. Aș putea să-mi mai iau niște lămâi. Nu, nu ajută la perfecțiune, pentru salată. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată perfectă. Inițial nu eram deloc, iar când am prins de veste de existența mea devenisem deja 'altfel'. E tot un fel de imperfecțiune, dar mascată, pentru a nu nenoroci prea tare sentimentele adolescentice. Așa că eram altfel și mă împăcasem cumva cu ideea. Apoi, cu timpul, am început să devin imperfectă: prea slabă, prea băiețoasă, prea entuziastă, prea nerăbdătoare, prea împiedicată, prea lentă, prea puțin inteligentă, prea timidă, prea cuminte, prea departe de forma ideală, prea fără perspective, prea plictisitoare, prea obositoare, prea săritoare, prea cicălitoare, prea împrăștiată. N-am atins perfecțiunea în nici un domeniu, deși, drept să vă spun, am învățat multe. Tind să cred că asimptotic tind la perfecțiune.

Mai trece un tren. Pun lista în geantă și îmi iau o carte. Mâine mă duc iar la sală, apoi cumpăr ingredientele de salată și încerc din nou să mă reinventez.

Și se duce ..

Anul. Despre el e vorba. Este efectul ornamentelor și bomboanelor și al reclamelor cu brăduți și Moș Crăciuni grăsuni care au invadat deja magazinele. În primă fază mă demoralizează complet, scoțându-mi ochii că a mai trecut un an și, la o adică, ce am făcut cu el.. Păi nu mare lucru, mă apăr eu, am mai învățat câte ceva. Dar pentru conștientizare, fac listă (cine știe, cea care voi ajunge la 90 de ani poate are nevoie de dovezi scrise).

Am început anul frumos, beată de fericire, transpirând prin zăpadă și admirând primul apus al anului. Și-am ținut-o așa, într-o beție și-ntr-o zăpadă, cam până la Paște, când am ciocnit ouă roșii în pădure și am fost alungată violent din ea de un cocoș de munte furios. Între Revelion și Paște am reușit să ajung prima dată în viață pe Transfăgărășan (la o vârstă rușinos de înaintată pentru cineva care locuiește la mai puțin de 200 km de cel mai grozav drum din țară), când era acoperit de 2 m de zăpadă, iar eu l-am coborât pe snowboard. De două ori.

Vară n-am prea avut, să spun drept. De fapt, am avut, dar am muncit-o cam toată, contrar direcției generale de vacanță estivală. Nu e rău având în vedere aglomerația specifică. Și mi-am luat revanșa în ultima zi a verii, conducând 7 ore ca să-mi înmoi picioarele în mare și ca să constat că în Vama Veche nu mai există câmpul cu ciulini pe care am iubit, zburat și reînviat acum mulți ani.

În toamnă mi-am luat drumurile la spinare din nou. Am respirat o gură de aer la Cluj, între două concerte, am bătut Sibiul la pas mărunt și am gustat Brașovul cu plăcintă. Am mirosit frunzele la Sinaia și am dus o sărutare și-o amintire la Pitești. Am dat ocol la Sfânta Ana, m-am făcut frate de biscuiți cu Jack la Poiana Brașov și am luat cina sub stele, pe-un deal la Păltiniș. Am iubit fiecare centimetru de drum și aș pleca din nou acum, fără să termin ce am de spus.

Am învățat multe anul acesta. Am învățat că mai există animale sălbatice și libere prin pădurile noastre și m-am bucurat că este așa. Am învățat că lumea e frumoasă, doar oamenii sunt perfizi și ipocriți. Nu-mi explic răutatea lor și nici bucuria crudă a durerii celui de lângă. Dar am găsit și oameni frumoși, care vând langoși cu suflet și zâmbet la pachet, oameni care pun oamenii înainte de profit și am învățat că se poate, trebuie doar să-i caut și să mă alătur lor. Am învățat că nu merită să pierd timpul cu ceilalți, dacă vor să-ți facă rău o vor face, indiferent cât îi veghezi tu. Am învățat că dacă îți deschizi ochii și sufletul când trebuie este aproape imposibil să nu vezi ceva frumos. Și că un apus te poate face fericit, chiar dacă îți îngheață picioarele. Am învățat că nu trebuie să am încredere în toți oamenii, dar uit mereu lecția asta.

Acum aștept cuminte zăpada.

Bagajele vieții mele

Unii fac listă. Alții consultă buletinul meteo. Alții merg pe ținute complete, asortate, potrivite oricărei ocazii. Cei mai mulți se lasă conduși de inspirație, deschid cât mai multe dulapuri și aleg după miros, după moment.

Se ia o viață. Se dă un timp, niște locuri, ceva noroc. Și după startul zgomotos, alergăm adunând, selectând, pentru a ne petrece tot timpul dat făcând bagaje. De oameni, de lucruri, de amintiri, de cunoștințe. Alegem haotic, ne ghidăm după modă, după ce au alții și, la final, totalul ne iese cu plus sau cu minus.

Bagajul meu pare mic, dar uneori abia îl pot duce. Poate doar nu mă pricep la împachetat. L-am legat cu frânghii groase în multe puncte și asta îl face valoros și greu de manevrat. Mereu în echilibru. Bocceaua unui vagabond legată artistic într-o basma roșie.

Despre gropi, păduri și ani

M-am apucat de scris căutând "ceva", sperând poate, dorind, cu siguranță. Era un gol în mine și am încercat să-l umplu așa. Au trecut șase ani. Concluzii? Dintre cele mai drastice: s-au dus șase ani. N-am umplut nimic. Am început să simt timpul, să pipăi fiecare zi și să nu reușesc să adorm de gânduri. Aceleași gânduri. Cum să-mi iau lumea în cap și să apuc pe un drum. Oricare drum. Din nou ajung la terapia lui Forrest Gump. Dar oare terapie ne trebuie? Sfaturi? Preocupări? Cum găsim acel "ceva" care să umple toate golurile, care să topească toate gândurile în cea mai dulce oboseală, acel "ceva" care să ne aducă turme nebune de fluturi în fiecare zi?

Au trecut ani. Mulți. N-am uitat nimic, nu doare mai puțin. Mi-e la fel de îngrozitor de dor. Am învățat să trăiesc cu el, să vorbesc cu el, să aștept. Am învățat să tac. Iubesc la fel. Am ales toate astea. Nu vreo fatalitate crudă m-a împovărat cu ele, ci eu le-am ales senină, cu bucurie. E drumul meu, pe care-l presar cu gropi săpate atent în distribuție gaussiană. Dar e momentul să plantez ceva în gropile astea. Încep să-mi doresc o pădure.

Portret XXXII

Se întâmpla într-un tramvai, cu crâmpeie de oameni pentru perioade limitate de timp. O fată de 10-11 ani, cu patru frați acasă și mama bolnavă, fără tată și fără posibilități, își spunea povestea, îngenunchiată în zguduiturile sporadice. Crâmpeiele de oameni priveau pe fereastră cu gândul aiurea. Când fata și-a terminat povestea, unii i-au dat bani, ca răspuns la cine știe ce gând care i-a traversat. Fata a mulțumit, a scos dintr-o pungă o cutie cu bomboane de ciocolată și le-a oferit întâi celor de la care primise bani, apoi celorlalți. I-a rugat, a jurat că sunt curate și bune, că le-a cumpărat chiar ea, că vrea doar să ofere cuiva o bomboană de ziua ei. A încercat chiar să-i găsească pe cei care-și sărbătoreau numele în aceeași zi cu ea. Zadarnic. Nimeni nu a primit bomboanele ei.

Când nimeni nu primește ce ai de oferit, îți rămâne doar să cerșești. Să-ți întinzi mâna de la periferia vieții lor sperând că au să te vadă. Să accepți orice mărunțiș. Și să te bucuri de tot. Pentru că și viața ta trece la fel de repede.

Despre context

Mai știți poveștile pe care vi le spuneau bunicii, care mereu se terminau cu "eh.. erau alte vremuri"? Întotdeauna îmi imaginam că vremurile bunicilor mei s-au întâmplat cu mult timp în urmă, iar vârsta lor mi se părea destulă pentru un manual de istorie. De fapt, bunicii meu chiar au trăit un manual de istorie întreg.

Totuși, nu trebuie să fii foarte bătrân pentru ca vremurile să se schimbe. Sau poate am îmbătrânit eu fără să observ și m-am trezit că îmi aduc vremurile ca argument în discuții. Cel mai des mi se întâmplă să-mi amestec vremurile în discuții legate de școală. Pe vremea mea, școala se făcea altfel. Învățam din principiu, pentru că așa trebuia, așa făcuseră și ai mei la rândul lor și era firesc și plăcut să fie așa. Sigur nu-mi plăceau toate materiile la fel de mult, dar mereu aveam curiozitatea de a le încerca și a alege în consecință. Să nu iei bacalaureatul era ceva de neconceput. Li se întâmpla doar câtorva ghinioniști (cam 1 sau 2 pe an în liceul meu). Problema se punea să iei note suficient de mari ca să-ți fie de folos la admiterea în facultate.

Astăzi se discută dacă mai este nevoie de diacritice, dacă este cazul să acceptăm orice cuvânt din limba engleză și dacă limbajul de messenger și facebook ar trebui să fie pe deplin acceptat. Gramatica este ultima pe lista de interes a elevilor. De altfel nici materiile artistice nu mai sunt dorite. Părinții cer materii bănoase: informatică (dacă s-ar putea fără matematică ar fi perfect, pentru că aceasta are tendința de a fi grea și a stresa progeniturile sensibile), limbi străine (dar nu franceza că nu ne place), dacă s-ar putea sa iasă toți stomatologi, medici și informaticieni direct din ciclul primar ar fi perfect. Nimeni nu-și mai dorește muzică, arte plastice, sport, literatură. Doar bani.

În contextul acesta, al vitezei, al superficialității, al banilor, vremurile mele se îndreaptă frumușel în alte direcții. Valoarea nu e aici. Mă întreb dacă o s-o mai regăsim vreodată. Și-mi aduc aminte de Lentoarea lui Milan Kundera:

- Ați auzit de Jan Hus?

Secretara aruncă o privire rapidă pe lista invitaților, iar savantul ceh se grăbește să explice:

- Precum știți, a fost un mare reformator al bisericii. Un precursor al lui Luther. Profesor la Universitatea Carol, care, cum știți, a fost prima universitate din Sfântul Imperiu Roman. Ceea ce nu știți este că Hus a fost și un mare reformator al ortografiei. A izbutit s-o simplifice de minune. Dumneavoastră, ca să scrieți ceea ce pronunțați "ci", sunteți nevoiți să folosiți trei litere, t, c și h. În timp ce nouă, cehilor, datorită lui Jan Hus, ne ajunge o singură literă, c, cu acest mic semn deasupra. (...) Acum înțelegeți de ce noi, cehii, suntem atât de mândrii de aceste mici semne puse pe litere. Suntem gata să trădăm orice. Dar pentru semnele astea ne vom bate până la ultima picătură de sânge!

Despre ani

Și-au făcut un obicei din a veni și a pleca, mișcând mereu gânduri absente spre un viitor mai bun. Balanțele, amintirile, regretele îl împodobesc pe cel ce a trecut, lăsându-l pe cel ce vine să aibă parte întâi de speranță și promisiuni, iar mai pe urmă de aceeași prăbușire a trecutului. Iar când trecerea asta nesfârșită ajunge totuși la un final, o plângem cu cele mai amare lacrimi.

În cifre, 2014 și 2015 nu-mi spun mare lucru. În descoperiri personale, nu v-ar spune vouă mare lucru. Căci micile mele reușite și eșecuri au darul de a fi subiective și supuse ordinii proprii. Mari reușite, din cele care pot fi arătate cu mândrie lumii întregi, nu am. Realizări notabile, succese sociale sau de familie, achiziții, premii, nimic. Sunt la fel de banală și de ascunsă în noianul de neînsemnătate de care vorbea Kundera în ultima sa carte, cum am fost și în 2013 și în cei dinaintea lui. Încăpățânarea mea de înălța zmeie a ajuns la vreo 200 de oameni în ceva mai mult de 500 de articole. Complet neînsemnat în valul de audiență al unei revistei adevărate, mai ales a uneia care își dorește să schimbe ceva. Fotografiile mele nu au luat nici un premiu, nu au surprins nici un miracol, nu au adus nici un zâmbet. Cartea nescrisă nu și-a găsit începutul. Nu mi-am îmbunătățit nici performanțele sportive, nici cele sociale, nu mi-am făcut prieteni noi, nici nu am reușit să-i ajut pe cei vechi. Am aluncat, m-am prăbușit, m-am învinețit, am zăcut. Am fost atât de om, atât de mic, la fel de neputincios. Din fundul șanțului cu noroiul personal mustind, am privit mereu în sus. Sărind peste etape, am încercat să zbor fără a ști să merg. Am luptat cu fiecare zi, cu fiecare mușchi. Am luptat cu mine însămi. Cel mai mare dușman al tuturor timpurilor. M-am luat la palme pentru fiecare greșeală, mi-am impus să nu mă bucur exagerat de reușite, m-am antrenat, mi-am înfruntat temeri, am privit nopți întregi tavanul căutând soluții care n-au venit. M-am luptat cu frustrarea, cu neputința, cu obișnuința. Și n-a fost destul.

2015 nu este un nou început. Schimbarea cifrei în calendar este doar un artificiu. De acum înainte nu voi fi alta, nu voi face altceva, nimeni nu mă schimbă peste noapte doar dând cu pocnitori și mâncând salată beuf. Am aceeași luptă de dus, cu același dușman: eu. Poate că nu pot fi mai bună, dar voi muri încercând. Poate că nu mi-e dat să realizez lucruri mărețe sau să schimb ceva, dar voi lupta în fiecare zi pentru asta. Poate că nu le pot face celor din jur viața mai bună, dar îi iubesc prea mult ca să nu încerc. Dorințe de an nou? Da, una singură. Să câștig lupta.

Noapte de decembrie

Este imposibil să nu te apuce filosofia după ce ai copt o tavă cu fursecuri. Imposibil. Mirosul de ciocolată, căldura din bucătărie, muntele de vase de spălat, toate duc în aceeași direcție. Iar dacă vremea de afară oferă precipitații, e perfect.

Iată-mă astfel filosofând. A fost o vreme în viața mea când am fost cel mai fericit om din lume. Nu știam că aș putea fi altfel, nu cunoșteam altă viață, așa că ziua mea nu era motiv de prea mare entuziasm. Nu putea fi o zi mai fericită decât altele pentru cel mai fericit om din lume. Ba chiar mă deranja agitația și tărăboiul generat. Nu-mi aduc aminte să fi avut tort prea des sau lumânări de suflat.

Când am fost nevoită să cedez locul altui fericit, cealaltă față a vieții nu mi s-a părut la fel de ușor de dus. Ziua mea? Cui îi mai păsa?! Un rid în plus, un smoc de fire albe și sentimentul tâmpit că am mai pierdut un an. Petreceri ocazionale, scurte și doar cu prieteni foarte sus-puși în ierarhia mea, fără tort, fără agitație.

Încet, dar sigur, am reluat prima poziție în clasamentul fericirii universale. Sigur, sunt alte condiții acum, deși nu e nici urmă de maturitate în fericirea mea. Dar pas cu pas, am gustat Raiul. Nu în fiecare zi, poate nici chiar în fiecare săptămână, dar acolo pe undeva există o șansă de a-mi păstra locul fruntaș. Și de fiecare dată când reușesc, e ziua mea. Cu tort sau fursecuri, cu friptură de vită, deși n-am voie, cu vin, vișinată sau ceai făcut la primus, cu zăpadă, cu ploaie și pe cea mai cruntă ceață, primind cadouri sau oferind din tot sufletul, țintesc la o aniversare de 365 de zile pe an, chiar 366. Iar fericirea asta are un singur secret..

Și-acum, după filosofie, să revenim la fursecuri.

Vreme de copt

Sfârșit de toamnă, zăpadă pe vârfuri de munte, plafon de nori deasupra blocului. Zile de reduceri, de cumpărături, de gânduri. Încotro? Nu, primăvara nu este anotimpul marilor gânduri, ci al marilor acțiuni. Sfârșitul de toamnă, neguros, rece și umed este cel mai potrivit pentru copt gânduri și aluaturi.

Mi-am fript deja mâna în marginea fierbinte a cuptorului, încercând nerăbdătoare să scot o pâine prea devreme. Acum îmi număr gândurile, căci nu am mulți bani sau copii de numărat. Încotro? Se face atât de repede mâine încât nu apuc să-mi trec sufletul peste pragul dintre zile și rămâne înșirat undeva în trecut, gâfâind și visând. Cât de mult egoism trebuie să cuprindă o viață? Câtă făină într-o pâine? Cât e al meu, cât al tău și ce ne mai rămâne pentru alții? Lista cadourilor de Crăciun este încă neîncepută. Nu sunt un bun gospodar. Mai am și facturi de plătit și deja am rămas fără lapte. Știați că sunt alergică la ambrozie? O specie de buruiană care trăiește pe maidane, margini de drumuri și câmpuri de floarea soarelui, dar nu mai sus de 400 m altitudine. Poate ar trebui să mă mut mai sus. Mă uit uneori în jurul meu și mă întreb câtă viață am de împachetat. Câteva haine, câteva sertare cu amintiri, echipament de protecție și vreo două jocuri. Să împachetez sau să înfrunt polenul care mă poate sufoca? Încotro?

10 lucruri de făcut până la 20 de ani

.. sau 20 până la 30 de ani sau 13,5 până la 40 de ani. Am văzut atât de multe articole care speculează schimbarea prefixului încât am ajuns să mă revolt. Locuri pe care e musai să le vezi, lucruri pe care trebuie să le faci sau să le ai în casă, oameni pe care trebuie să-i aduni în jurul tău. Pe vremuri se spunea că într-o viață împlinită un om face o casă, plantează un copac și are un copil. Acum, lista este mult mai lungă.

Este întotdeauna sănătos să ai un morcov în fața ochilor, ca măgarul din povestea lui Nastratin. Ceva de făcut, o Mecca la care vrei să ajungi, un vis, o dorință, o motivație pentru ca în fiecare zi să te autodepășești, să fii mai bun, să poți mai mult. Este scopul rezoluțiilor de an nou, al dorințelor puse la suflatul în lumânări, al biletelor la loterie, al viselor cu busuioc sub pernă. Dar de aici și până la niște liste arbitrare, făcute de niște oameni care nu mai au alte idei pentru articole, mi se pare cam lung drumul. În plus, cred că ar trebui să avem 20 de ani până la adânci bătrâneți, să nu lăsăm timpul să treacă fără a experimenta tot ce ne trece prin cap, să nu lăsăm vârsta să fie un motiv de renunțare.

Să vă dau un exemplu? 30 de lucruri de făcut până la 30 de ani, găsit pe metropotam.ro începe fabulos cu sex în 3, continuă incoerent cu o diplomă de facultate sau de master, apoi cu un tatuaj, cu o relație stabilă, casă, mașină, laptop, ajută-ți părinții cu bani, ședință foto nud și lista continuă. Cel mai tare punct mi se pare numărul 30: Fă-ți o listă cu 30 de lucruri de făcut până la 30 de ani. De ce nu l-or fi pus pe prima poziție nu înțeleg, ar fi ieșit o listă cu un singur element.

Toți avem visele și dorințele noastre. Ne luptăm cu ele în fiecare zi. Până la 20 de ani am visat să mă îndrăgostesc, să-mi petrec toate vacanțele la bunici, să iau bacalaureatul, să intru la facultate, să merg în discotecă la mare, să urc pe munți, să am banii mei. Până la 30 de ani mi-am propus să-mi iau mașină, să merg cu ea kilometri fără număr, să iubesc de tot, să călătoresc în alte țări, să-mi petrec Paștele și Crăciunul la bunici. Undeva la mijloc am înțeles că nu totul se întâmplă cum plănuim sau cum ne dorim. Dar ține de noi să scoatem ce e mai bun din fiecare zi. Și-atunci, până la 30 de ani, am învățat să merg cu bicicleta, să fac snowboard, mi-am cumpărat motocicletă, m-am dus la mare singură, am zburat cu avionul, am mai bifat niște munți, am fost la concerte în altă țară. Lista pentru 40 n-am făcut-o încă, dar să nu vă mirați dacă în loc să pun acolo o casă, o mașină de spălat vase și o funcție de conducere, vor apare pe ea călătorii extreme, scufundări, parașutism sau mai știu eu ce altă nebunie dedicată altor vârste. Pentru că vârsta va fi mereu a mea, iar nu a buletinului meu.

Days like this…

Vor fi. Cu siguranţă, vor fi. Zile când vârful degetelor tremură, aleargă, se lipesc de taste şi de vise. Zile când muzica e prea lentă, marea prea departe, mama pe drum cu lucrurile copilului zăpăcit, soare cu gura până la urechi, pisici dormind pe roşii şi timpul improbabil, lipsit de ritm, haotic. Zile în care nimeni nu se plânge, zile când totul se potriveşte. Vor fi zile ca aceasta, vor fi cu siguranţă.

Dimineaţa

M-am trezit şi am plecat de acasă devreme, la 8 eram deja în service. Un ecosistem aparte, cu mecanici şi casieră, cu recepţie şi ateliere, cu o ordine numai de dânşii ştiută şi, aproape musai, cu ceva de reparat, schimbat, reglat. Îi priveam încă prin aburii somnului cum se agită şi comentează, cum îşi dau sau îşi iau din importanţă, cum calculează, socotesc, aburesc, explică. După o oră eram iar în trafic, visând la o cafea într-o coloană lungă de maşini, al cărei capăt nu mi-era vizibil. Aproape ploua, claxoanele se strecurau printre maşini, tramvaiele erau aglomerate şi aburite, grupuri mari de pietoni se răsfirau printre maşini, mecanic, neatenţi, încruntaţi. La Radio România Muzical, pentru câteva minute, am ascultat jazz.. ca tot e festival. „The best is yet to come..” Am lăsat maşina acasă şi am pornit mai departe pe jos. Era târziu şi întârziam, aşa că am grăbit pasul inspirată de oprirea ploii. Dacă tot întârziam, am avut timp de o cafea, de o vitrină cu pantofi coloraţi şi de puţină lectură în metrou.

I love New York

Femeia avea vreo 80 de ani și de vreo 10 mergea adunată de spate. Doctorii îi ziceau bătrânețe, dar ea făcea eforturi să se îndrepte, convinsă fiind că de vină era doar fotoliul vechi din fața televizorului. Nu era singură, deși divorțase de vreo câteva zeci de ani. Avea copii, împrăștiați prin Europa după '90 și nepoți care ajunseseră până în America. Îi vizitase o dată, pe când stăteau la Paris și aveau primul lor copil. Și mai veniseră și ei în vizită, iar nepoții își petrecuseră chiar vreo câteva veri cu ea, în București. De când cu America însă, nu prea îi mai văzuse. Știa de la televizor cât de mare și agitată e America și își imagina că nu prea au timp de vizite. Părinții lor erau ori în America, ori prea ocupați ca să vină acasă, iar ea nu putea zbura atâtea ore. Mă rog, ar fi zburat dacă o invitau. Strângea bani de bilet de ceva vreme și, deși nu știa cât costă, i se părea că a adunat destul. Mai punea bani deoparte și pentru cadouri, că nu era să meargă cu mâna goală. Se interesase și de viză. Cei de la ambasadă au râs de ea și i-au spus să aștepte invitația că viză primește abia după invitație. Deci, aștepta..

De Crăciun primea mereu telefon de la copii. Uneori și de la nepoți. Câte unul mai suna și de ziua ei. Mai suna și ea când îi dădea ghes dorul, dar nu-i ținea mult. Să nu le strice programul. Venea Crăciunul curând și deja aștepta telefonul. Într-o joi, pe la 3, cineva sună la ușă. Trezită din somnul de dupămasă, femeia nu se încumetă să deschidă ușa.

- Cine e?, întrebă ea.
- Ionuț, poștașul, tanti Ionescu.
- Azi nu e zi de pensie, băiete. Ce să cauți la mine?
- Tanti, ai un pachet. Deschide că trebuie să semnezi pentru el.
- Tu ești Ionuț? Ce pachet dragule?!
- Hai tanti, deschide. Un pachet. De unde să știu eu mai mult?!

Tanti Ionescu deschise ușa precaută, dar un zâmbet larg i se lipi de față când îl recunoscu pe poștașul de aproape 2 metri care îi aducea lunar pensia.

- Ce băiat drăguț, măi Ionuțule, să vii tu până la mine cu pachetul.

- Păi tanti, oricum veneam în cartier și să nu mai bați mata drumul.

- Ia zi, de la cine e?

Ionuț ridică pachetul la înălțimea becului și citi:

- Pentru Ecaterina Ionescu, strada Republicii, bloc 20, apartament 12. De la Tudor și Maria Ionescu, 32, 17th street, New York, USA.
- Vai Ionuțule, vai dragă, e de la nepoți!, strigă tanti Ionescu, iar poștașul se întinse s-o prindă de braț.
- Tanti, să nu leșini că n-am terminat tura.
- Nu, nu, dragule, nu leșin. Ce mi-or fi trimis? Mănânci o dulceață cu mine, cât îl deschid?
- Nu, tanti, azi nu pot. E târziu. Vorbim pe 15, la pensie. Sărbători fericite!
- Și ție, dragule, și ție, zâmbi tanti Ionescu și îi strecură un borcan cu dulceață în geantă. Pentru acasă, mustăci ea, făcându-i cu ochiul.

Rămasă singură cu pachetul, tanti Ionescu se apucă să-și caute ochelarii. Se înarmă cu o foarfecă și tăie cu atenție ambalajul, apoi îl împachetă frumos și se așeză la masa din bucătărie cu pachetul în brațe. De atâta bucurie, nu-i venea să-l deschidă. Poate sunt fotografii, gândi ea, emoționându-se la propriu gând. Deschise atent cutia de carton și dinăuntru răsări un material turcoaz. Îl trase afară și întinse pe masă un tricou mărime universală, turcoaz, pe burta căruia trona un I, o inimioară și textul New York.

- Îmi trimit dragostea lor tocmai de la New York, dragii mamei.. zâmbi tanti Ionescu și o podidiră lacrimile înainte de a-și termina gândul. 

Strânse tricoul la piept și printre lacrimi căută în cutie fotografiile. Mai găsi un breloc cu o clădire și o vedere cu niște zgârie-nori pe care desluși mesajul 'Crăciun fericit' și semnăturile celor doi nepoți. Fotografii nu erau. Poate uitaseră să pună. Tanti Ionescu își îmbrăcă tricoul turcoaz peste capot și începu să caute un loc de suficientă cinste pentru vedere și breloc. Se hotărî la vitrina mare din sufragerie, pe care o putea vedea și când se uita la televizor.

Toată iarna și primăvara, tanti Ionescu arătă vecinelor, poștașului, inginerului care citea contoarele, femeii de serviciu și chiar și unui vânzător ambulat, tricoul cu dragostea nepoților. Pentru doritori, îl și îmbrăca. Când a venit vara, tanti Ionescu s-a hotărât să poarte tricoul și pe afară. Îi era cam larg, dar nu s-a îndurat să-l îndese în vreo fustă, de teamă să nu strice inima. Îl purta așa, pe post de jachetă, călcat cu multă atenție și spălat numai de mână să nu se strice. Lumea se uita uneori strâmb la ea și unii chiar râdeau de ea, dar tanti Ionescu știa că sunt doar invidioși. Pentru cei amabili, se învoia să le spună povestea tricoului și cum îi trimiseseră nepoții de Crăciun dragostea lor, tocmai din America.

Dor de vacanţă

Mă uit cum plouă şi-mi amintesc de ploile care m-au prins în vacanţă, de cele care mi-au udat aparatul de fotografiat, de cele care m-au făcut să mă înghesui într-o salopetă impermeabilă, dar n-au reuşit să ne oprească din drum. Aşa îmi pare mai de înţeles ploaia. Când priveşti dintr-un balcon ce miroase a lemn ud, înfăşurat într-o pătură, şi cea mai puternică ploaie îţi pare un miracol frumos, o bucurie.

Mă uit cum plouă şi mă gândesc pe unde o să mă mai prindă. Dacă va fi să se descarce norii peste un cort sau o motocicletă, dacă mă va fugări până la vreun refugiu din vârf de munte sau mă va alunga de pe o plajă. Poate mă va bucura cu un curcubeu sau cu verdele crud al pădurii. Mă uit cum plouă şi mă întreb dacă merită timpul pierdut aici sau ar trebui să fug şi să-mi construiesc alte amintiri cu ploaie.

Portret (XXVIII)

Țintuisem o canapea ca două cuie cu picioare lungi, așezate la distanța corectă și privind drept înainte. Nu lăsasem nici o undă de vibrație între noi, deși eu trăgeam intens cu coada ochiului spre tine. Mă făcuse meșterul mai sucit, mai întortocheat și mai puțin rezistent la dor. Nu râdeam, nu ne încruntam, urmăream în liniște un documentar despre gauchos ai Americii de Sud, pe care poate nu-i vom întâlni niciodată și care propovăduiau tăcerea contemplativă. Și pentru ei, liniștea era greu de îndurat, dar aveau nevoie de ea și nu ar fi vrut să trăiască altfel. Pentru fiecare alegere există o recompensă.

Motive de fericire #103

#92 Vineri înainte de vacanță (fie ea și de 3-4 zile). Oameni veseli, frumoși, entuziaști.

#93 Ploaie puternică. Nu rezistă coafura, dar ploaia se oprește dinadins cât să putem ajunge să luăm Lumina.

#94 Bubu. Pentru prima oară în acest an, cele două roți și tăblițele ei roșii și negre mă duc în pas cu vântul.

#95 Program de vacanță. Vizite și tenis.

#96 Program de vacanță II. La braț cu primăvara în pas de bicicletă. Limonadă rece la șosea.

#97 O faptă bună are întotdeauna o motivație egoistă, spune Joey din Friends. Are dreptate, orice faptă bună te face să te simți bine.

#98 O speranță în ochii unui prieten drag este mereu motiv de fericire.

#99 Au sosit anvelopele noi pentru Bubu, după ce au călătorit fără mine, fără Bubu și fără rost la Băicoi. Eroare de postă.

#100 Revedere, povești, târg la MTR. Cheeseburger clandestin.

#101 Brunch, Friends, zi cu soare.

#102 RCA pentru Bubu. Simplul fapt că o știu pregătită mă umple de bucurie.

#103 7 ani. 2557 de motive de fericire.

Povestea celor 100 de motive de fericire, devenite 103 până la urmă, s-a terminat pe 29 aprilie 2014. Mi-am luat câteva zile să-mi număr și gândurile. Trebuie să recunosc că uneori am stat și m-am gândit la motivele unei zile anume, nu mereu mi-a fost clar pe unde a umblat fericirea. Dar însăși această cercetare a fost un lucru bun. Experimentul zilelor cu motiv de fericire mi-a dovedit că, cel puțin uneori, stă în puterea noastră să căutăm binele, să-i facem loc în viața noastră, să-l dăm și altora. Observând lumea din jurul nostru cu ochi buni, vom găsi cu ușurință motive de bucurie. Încercați!

Motive de fericire (III)

#23 Vizită, cartofi la cuptor, vin și brânză.
#24 Altă vizită, primire în gară, așteptare fericită.
#25 O dimineață așa cum ar trebui să fie toate.
#26 Atenții: parcare versus ciorbă.
#27 Liniște, armonie.
#28 Din nou răsfăț cu liniște.
#29 Cafea de rămas bun, cu nostalgie și speranță.
#30 Sâmbătă. Ar trebui să fie destul. În plus, Puccini.
#31 Când discuțiile nu sunt doar despre vreme, ci și despre vremuri.
#32 Top Gear sezon nou. Cunoscătorii știu de ce.
#33 Momentul acela unic în care îți dai seama că ai crescut. Și e de bine.
#34 Dacă ea e fericită și eu sunt. Motive de gospodărie.
#35 Prieten fericit, planuri, vorbe. Cine nu le-a încercat s-o facă.
#36 Fursecuri! În sfârșit crocante doar un pic.
#37 Când ajungi pe fundul apei, o poți lua doar în sus.
#38 Bine-ai venit acasă! Sfârșit de dor.
#39 Notă mare la eseu și curs proaspăt de cinematografie scandinavă. Uneori mă întreb dacă toți cursanții se bucură ca mine că e luni.

Notă: Am parcurs mai bine de o treime din acest experiment și trebuie să recunosc că este plăcut să-ți găsești câteva minute pentru a descoperi motive de fericire. Recomand să încercați cu încredere.

Cele mai citite articole în 2013

Uitându-mă în urmă, constat fără să vreau că timpul fuge, iar arhiva Dicționarului se umple. Mi-aduc aminte de primul articol, scris într-o vară tristă, și-mi aduc aminte de multe altele, scrise în momente fericite sau mai puțin. Sunt fascinată întotdeauna de articolele cele mai citite sau comentate, pentru că de multe ori nu sunt cele la care m-aș fi așteptat. Nu încetați să mă uimiți, să mă învățați, să-mi dați motive în plus de analiză și observație. Vă mulțumesc pentru asta și vă dau din culise câteva detalii statistice.

Doamnelor și domnilor, cele mai citite (sau răsfoite) articole ale Dicționarului (din vara lui 2009 și până în prezent) sunt:

1. Isaac Asimov - Ce-și face omul cu mâna lui (o traducere delicată a titlului original “Silly asses”) - Trebuie să recunosc că este o surpriză plăcută pentru mine. Este atât de mult adevăr în această povestire și atât de simplu și corect împărtășit, încât m-aș bucura să rămână și în următorii ani în topul lecturilor.
2. Simone de Beauvoir - Memoriile unei fete cuminți - Iarăși o alegere bună, pe care o recomand și o aprob din tot sufletul. Este una dintre cărțile care mi-a luminat drumuri, mi-a dat de gândit și mi-a răspuns la întrebări.
3. Despre bătrânețe - Un eseu scris într-un moment de refulare, o bucată de observație și amintire.. Nu este doar un act de conștiință socială, este o proiecție a fiecăruia dintre noi. Credem că avem timp. Deocamdată.
4. Visul II - Proză scurtă, episodică, o poveste de dragoste pe care nu o voi termina sau șlefui suficient niciodată. Pentru că nu va fi niciodată suficient timp sau spațiu pentru ea.
5. Erving Goffman - Viața cotidiană ca spectacol - O temă cu bibliografie impusă mi-a deschis ochii asupra condiției umane, asupra celor de lângă mine și, prin ei, asupra mea. O lectură care m-a conectat la realitate și mi-a dat darul observației. Mă bucur să găsesc această recenzie în top.

Graba după Crăciun

A început în noiembrie. Magazinele au afișat victorioase globurile roșii și super-ofertele. Colindele au ocupat cu de-a sila toate difuzoarele, sacoșele au devenit mai colorate și mai umflate, ocările la adresa guvernanților mai pline de venin, curierii mai ocupați. Ștefan Bănică a ocupat Sala Palatului, Ștefan Hrușcă s-a întors în țară. Toată lumea vinde, toate lumea cumpără. Adidași de piftie, varză murată, făină cât cuprinde, hârtie de împachetat. Ne aducem aminte de ai noștri și de ai altora mai fără posibilități. Îmbodobim, curățăm, înnoim.

Ca noi toți, am început prin a primi daruri și abia după ce anii și veniturile au crescut, am început să și ofer. Dar înainte de zăpăceală și alergătură, de lista de cumpărături și de vitrine apetisante, de Crăciun îmi amintesc de ei. Și nu pentru că ar fi fost generoși cu darurile, ci pentru că ea mirosea a cozonac și el a brad. Pentru că mă întâmpinau în prag, cu ușa larg deschisă, cu toată casa mirosind a bunătăți și a pregătiri. Pentru că nu cumpărau bradul până nu ajungeam eu, ca să mă pot bucura de alegere și de cărat. El baza, eu vârful. Mergeam așa, ca Stan și Bran, mândri și fericiți. Pentru că ea îmi cocea un cozonac special, cu de toate, într-o cană de metal și aveam voie să-l mănânc deși era zi de post. Pentru că jucam nesfârșite partide de table cu el, iar ea ne aducea pâine cu gem, de încurajare. Pentru că el îmi punea o cantitate impresionantă de cafea în cana de cacao cu lapte, să nu simt gustul laptelui care nu-mi plăcea. Pentru că ea mereu îmi tricota câte ceva. Pentru că stăteam amândouă cu nasul lipit de geam, uitându-ne cum ninge, iar el ne cânta: "La fereastra unde șade o pisică, două fete e-o plăcere să privești. Amândouă și cea mare și cea mică.."

Jorge Luis Borges - Clipa

Trecutul unde-i? Unde-i straniul vis
Cu grele spade de tătari visat?
Dar zidul nalt ce-atunci s-a ridicat?
Dar lemnul Crucii, pom din Paradis?
Prezentu-i singur. Doar în amintire
Se nalţă timpul, şi întregul an
Ca veacul este, copiat şi van.
A ceasului rutină-i amăgire.
Se sapă-un hău din zori la asfinţit
De zbucium şi lumină. De-ţi priveşti
Obrazul în oglindă nu mai eşti
Acelaşi. Noaptea chipu-i diferit.
Fugarul azi voalat şi veşnic este.
Nu aştepta să-ţi spun altă poveste.