duminică, 31 ianuarie 2010

Să redefinim termenii din dicționar : Despre dragoste

DRÁGOSTE, dragoste, s.f. I. Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire, amor. ♢ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu (multă) plăcere, (foarte) bucuros. ♢ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, față de) cineva (sau de ceva) = a se îndrăgosti de cineva (sau de ceva). ♢ Expr. A avea dragoste = a-i plăcea să... A se topi (sau a se sfârși, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patimă. ♦ (Concr.) Ființă iubită; p. gener.II. Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate și cu flori roz-purpurii ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legătură sexuală; relații amoroase. (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĩ. (sursă http://dexonline.ro )

Dintotdeauna s-a vorbit mult despre dragoste, despre amoruri și favoruri, despre sex și libertatea lui, despre cum să-l/s-o cucerești și cum să-l/s-o păstrezi, ba chiar despre cum să pui capăt unei iubiri pe care n-o mai dorești. S-au scris versuri, cărți, s-au compus piese muzicale și s-au pictat tablouri, s-au făcut filme. N-a reușit însă nimeni să definească corect acest cuvânt. Prea mulți s-au încăpățânat să-și susțină propriul punct de vedere. Dragostea este un domeniu la care toți se pricep.

Primul lucru pe care l-am aflat este că dragostea – fie ea ce-o fi – are o putere imensă și m-am temut. Împinge oamenii să pornească războaie, să distrugă prietenii, să fure și să lovească. Are puteri nelimitate și efecte devastatoare. Alungă orice urmă de demnitate și curaj, doboară eroi și cauzează boli mortale. Nu e deloc de joacă!

Apoi am aflat gustul ei. Greu de reprodus în cuvinte, de aceea sunt așa de mulți cei care încearcă, savoarea dragostei te face să zbori, să râzi ori să plângi, să te maimuțărești ori să descoperi tratamente miraculoase, orice poftește dumneaei. Nimic n-are gust mai plăcut, nici măcar puterea, bogăția sau faima. Nimic nu te îmbată mai tare și nu cauzează o mahmureală mai puternică. Nici un drog, nici o bătură.

În cele din urmă am aflat că dragostea dă dependență. Odata prins în mrejele ei, nu mai ai scăpare. Sigur, oamenii au inventat metode alternative de reeducare și tratament și în zilele noastre a scăzut rata mortalității din dragoste, dar chiar dacă-ți revii după o dragoste tot nu ai scăpat de dependență. Îți dorești imediat alta, ataci din altă direcție, schimbi strategia și până nu-ți satisfaci pofta de dragoste nu ai liniște.

De toate aceste efecte, omul se face mai vinovat decât crede. Că dragostea este un sentiment puternic și buclucaș nu neagă nimeni. Dar omul a țesut în jurul său o plasă de fantezii și obiceiuri. A umplut până la refuz conexiunile nervoase cu informații inutile, despre ce e mai bine să faci și cum, reguli și standarde pentru o dragoste de succes, medicamente care ajută și care alină arsurile din dragoste. Omul n-a precupețit nici un efort pentru a-și declara supremația asupra sentimentului și, de fapt, a pierdut jocul de la început.


Mi-a plăcut mult ceea ce domnul Salman Rushdie a spus în interviul acordat revistei Elle:

„M-a lovit ideea ca poate iubirea, care este intr-adevar o forta foarte puternica, nu este legata de ideile pe care i le asociem, precum longevitatea sau fidelitatea. Poate ca iubirea nu poate dura mult timp, poate ca este un sentiment efemer, dar intens; poate iubirea nu este asociata cu fidelitatea. Aceste idei ale noastre fac ca iubirea sa para dura, periculoasa, in orice caz nu la fel de confortabila pe cit ar vrea oamenii sa fie. Acest basm frumos al iubirii este foarte convenabil, dar eu cred ca e, de fapt, foarte periculos, inconfortabil si dificil de parcurs. Vorbesc de iubirea pasionala, care e foarte complicata – e foarte mult intuneric si foarte multa lumina in ea.”

Dragostea nu este nepotrivită, indecentă, periculoasă, sublimă, panaceu universal al tuturor relelor, nu este bântuită de prejudecăți, nu are religie sau știință, nu este limitată, nu are preț. Pur și simplu, habar n-avem ce este, deși am cunoscut-o și trăim cu ea în fiecare zi și ne-o dorim cu ardoare toată viața.

joi, 28 ianuarie 2010

Relaţii (amoroase) la servici

Într-o modernă clădire de birouri din Berceni soarele pătrunde cu greu. Fosta fabrică de ţeavă, transformată în moderna clădire, nu a fost prevăzută pentru supravieţuirea plantelor dornice de fotosinteză şi montarea termopanelor nu a ajutat.

Sunt o fericită pentru că am biroul la geam. Un geam de aproape 1 metru pătrat care îmi lasă o splendidă privelişte către un zid alb, macabru, întunecat. Nici o rază de soare nu răzbate, iar între cele două clădiri a fost strivit un copac, acum s-a uscat.

O să ziceţi că ce-mi trebuie soare, doar am venit aici 8 ore pe zi pentru munca asiduă. Da, dar munca asiduă presupune analiza atentă a unui monitor şi clămpănirea unei tastaturi, toate aceste minuni ale ştiinţei aplicate dintr-un scaun model birou albastru, din care mi se bălăngăne picioarele. Eh, mai nou am mai căpătat două geamuri, sub forma unei perechi de ochelari. Asta ar trebui să-mi ajungă din plin.

În aceste condiţii nu am reuşit să mă îndrăgostesc. Sunt o fericită din nou, aş fi putut ceda şi mă alegeam cu niscaiva vorbe să-mi ajungă. Am un secret însă, neîmpărtăşit nimănui : evadez. Evadez din pătratul de aer dedicat mie, fug pe orice rază de soare bănuită numai, cu viteza gândului (şi uneori a Internetului). Uneori scriu, uneori citesc. Literatură, chestii noi şi faine legate de munca pe care mi-ar fi plăcut s-o fac (dar n-o fac), uneori fug pe versuri de poezie, alteori la telefon să iubesc vorba dulce a celui de la capăt de fir.

Am visat în scaunul meu albastru vacanţe, drumuri şi îmbrăţişări, am visat plimbări lungi pe munte şi focuri de tabără şi multe. M-am dus atât de departe, încât atunci când m-au smuls din lumea mea cu întrebări profane m-am simţit ca somnambulul trezit din fericirea lui pe o margine de bloc : « de ce nu mă lăsaţi să visez ?! »

Locul de muncă e mediul perfect pentru iubire. Aici se nasc marile războaie, se iau hotărâri de divorţ, copii, căsătorii. Aici gândurile nesătule ţes poveşti de dragoste şi nopţi fierbinţi. Sub birou, aici, freamătă picioruşe entuziasmate de un mail care te invită la film. Creierul merge, inima zboară. În privirile bârfitoare ale celorlalţi te afişezi în fiecare dimineaţă cu toate evenimentele nopţii : musafiri, oboseală, sex, tristeţe, abandonuri.. Toate se văd a doua zi, sub un strat gros de fond de ten, ascunse în ochelarii de ‘protecţie’, în zâmbetul discret, în hainele şifonate. « Ţi-ai făcut ceva la păr ? Vai, ce geantă mare ai azi, unde te duci ? Te-ai machiat, nu-ţi stă în obicei, ai ceva nou pentru noi ? » în câteva minute s-au dezbătut sport, politică, Alina Plugaru. Se întorc toţi la clămpăneala cronică şi constructivă şi eu pot visa din nou. În căşti îmi aduc miros de vară Metallica sau Nightwish sau Celelalte Cuvinte.

Uneori mă întreb cum ar fi ca cel drag să-mi fie la capăt de hol. Să-l zăresc în drum spre un pahar cu apă, să-i zâmbesc din ochi şi să sper să nu mă ştie nimeni. Prind astfel de priviri în jurul meu şi îi invidiez pentru complicitatea cu care « nu se văd » înainte de terminarea programului. Pe de altă parte, câte cuvinte urâte le întristeaza ascunzişul cald. Cum ar fi, contează să fie. Dar singura cale să-l ştiu că mi-e drag, să ştiu că nu m-a uitat, să ştiu că mi-e prieten înainte şi după chestiile interzise şi proscrise, să ştiu că pot trimite o sărutare e la capăt de fibră optică. Sărutarea adevarăta are două puncte şi-o steluţă.

Închei azi programul de lucru la oră fixă şi plec în pas vioi şi săltat spre altă lume şi altă viaţă.

luni, 25 ianuarie 2010

Paris - When It Sizzels

Paris - When It Sizzels este un film din 1964 cu Audrey Heburn şi Willian Holden. O comedie romantică, în atmosfera Parisului şi în zi de sărbătoare naţională (14 iulie). Un film perfect pentru o duminică geroasă în Bucureşti, asezonat cu o ceaşcă mare de ciocolată caldă şi câteva fursecuri.

Povestea lor este inedită, desfăşurată conform scenariului unui film de Hollywood care trebuie să conţină de toate: dragoste, suspans, criminali, urmărire, schimbări de situaţie, romantism şi dramă. Ce e interesant şi amuzant în acelaşi timp, e faptul că cei doi au posibilitatea de a-şi scrie propria poveste, cu ştersături acolo unde este nevoie şi răsturnări de situaţie când nu se pun de acord.

Paris – When It Sizzels este un film simpatic, ce nu-şi arată vârsta. Audrey Hepburn  este un actor fascinant într-un corp de femeie frumoasă, iar William Holden se potriveşte perfect rolului de bărbat matur, distrat şi un pic bronzat. Amândoi construiesc un umor sănătos şi inteligent. Filmul este o mică parodie la adresa filmelor de Hollywood, atât de asemănătoare şi rapid contruite din clişee. Am putea să le spunem că nu s-a schimbat mai nimic în ultimii 40 de ani. Aceleaşi filme comerciale, de duzină şi pline de efecte speciale au încasări imense.

Am ales filmul datorită lui Audrey Hepburn şi nu am regretat. Ca în toate filmele sale, joacă inteligent şi cu umor, este plină de sensibilitate şi feminitate, preia uşor frâiele poveştii şi îşi încântă publicul. Este de-o naturaleţe incredibilă şi pare mereu că-şi joacă propria viaţă. Recomand cu mare plăcere orice film o are în distribuţie pe doamna Audrey Hepburn.
(sursă imagine http://www.journal.lv/media/audrey_hepburn_1.jpg)

duminică, 24 ianuarie 2010

Să redefinim termenii din dicționar – Voluntariat

VOLUNTARIÁT s.n. Angajare în armată ca voluntar (II); durată a serviciului militar pe care îl face cineva ca voluntar. [Pr.: -ri-at] – Din fr. volontariat (după voluntar). (sursă – http://dexonline.ro)

Această definiție este preluată din dicționarul explicativ al limbii române, ediția din 1998. Cred că noțiunea de voluntariat are mai multe valențe și poate ar fi bine să fie toate cuprinse în dicționarul românesc.

Dincolo de expresia militară, voluntariatul cuprinde orice manifestare benevolă, de pe urma căreia nu se obțin câștiguri personale și care se desfășoară în sprijinul unei cauze. Știu, voluntariatul este aplicat și în scopuri rău inteționate, dar în cea mai mare măsură este un act umanitar. Gândiți-vă la voluntarii Crucii Roșii, organizațiilor non-profit care luptă împotriva foametei, a abuzurilor, a sărăciei, gândiți-vă la cei care iau parte voluntar la acțiuni ecologice.

Indirect, munca de voluntar aduce câștiguri personale, dar nu de natură materială. Pe lângă experiența acumulată într-un astfel de proiect (managerială, organizațională, socială, psihologică, etc.), un voluntar obține conștiința unui lucru posibil. Să mă explic. Dacă reușești să strângi fonduri pentru ca o familie săracă să aibă o masă caldă un an, înseamnă că, cel puțin teoretic, foametea ar putea fi eradicată.

Am plecat de la ceea ce-mi doresc. Trăiesc în România, în București. Îmi doresc un oraș și o țară mai curată, fără gunoaie aruncate din mașină, fără urmări mizerabile ale unui picnic de Ziua Muncii, fără poluare, cu multe spații verzi. Pentru aceasta pot să fac ceva. Să-mi sortez gunoiul, să nu contribui la grămadă aruncându-l la întâmplare, să folosesc mijloacele de transport în comun atunci când mașina nu îmi este vitală, să plec cu gunoiul în pungă de pe munte sau de pe plajă. Sunt un mic voluntar al propriei mele organizații în fiecare zi. Și pot face mai mult de atât. Pot fi un voluntar adevărat, în cadrul unui proiect organizat la scară mai mare. Pot sacrifica o zi pe an ca să-mi fac curat dincolo de proprietatea mea. E primul pas pe care-l fac pentru mine și dorințele mele. Pentru asta, susțin campania Let's Do It Romania!

Am și alte dorințe și voi găsi un mijloc să le realizez. Oricât de neînsemnate rezultatele volunariatului unui singur om, ele devin mărețe când se adună cu cele ale celorlalți. Și cel mai mare câștig este conștientizarea propriei puteri. Apoi voi scrie cartea „Cum am devenit un om puternic!”.

vineri, 22 ianuarie 2010

Despre bloguri

La început am crezut că blogul este o extensie firească a jurnaliştilor. Constrânşi de patronat să abordeze un anumit punct de vedere şi de hârtie să se încadreze într-un anumit număr de cuvinte, jurnaliştii se pot exprima liber şi nelimitat pe blog. Ba chiar, această îndeletnicire le aduce fani şi creşte numărul cititorilor publicaţiei la care jurnaliştii au ştatul de plată. De aici şi găzduirea blogurilor pe lângă varianta online a publicaţiei (vezi Adevărul , revista Tango , revista Elle , ş.a.).

Apoi am constatat că lucrurile s-au schimbat şi că din ce în ce mai mulţi aleg această formă de exprimare: frustraţi, liceeni, formatori şi informatori de opinie, societăţi comerciale, în fine, orice persoană cu degete, calculator (sau telefon mobil performant) şi conexiune la Internet. A devenit o modă şi nu mai eşti true dacă nu te regăseşti în nesfârşitele liste de bloguri. Dar, mai mult de atât, a devenit o afacere.

Ca să obţii un câştig decent din întreţinerea unui blog, întâi de toate trebuie să postezi reclame. Fie că faci direct contracte de publicitate cu firmele interesate, fie că apelezi la contracte de afiliere (gen Google AdSense ), acesta este clar primul pas. Ca în bancul acela în care un individ se ruga febril Domnului să câştige la loto şi, într-un final, Domnul exasperat îl roagă să cumpere măcar un bilet. Deci, publicaţi reclame.

Partea cea mai dificilă a obţinerii de câştiguri din reclame este să-ţi convingi vizitatorii să le parcurgă. De acord, pui reclamele la vedere, dar dacă este o reclamă trimisă de Google aleator şi se referă la data morţii tale? Pun pariu că 90% dintre cei care au văzut acea reclamă se închină (într-un mod adecvat religiei proprii) şi stucheisc „Piei drace!” închizând pagina imediat.

Apoi, trebuie să şi ai vizitatori. Există prieteni, cunoştiinţe, colegi, familie, alţi posesori de blog în căutarea succesului, reclame. Dar există şi bloguri fenomen, ca cel al adolescentei Tavi Gevinson  (are 30000 de vizitatori zilnic după doar 2 ani de activitate).


Mai există şi situaţii disperate. Exemplificare: Băsescu, Băsescu, Geoană, flacăra violetă şi orice altă frază care generează scandal. Cum nu-mi doresc un blog asemănător ziarelor de scandal, voi arbora pana violetă. Şi ca să nu umblu cu pana vopsită, declar: am luat pana de la Wikimedia Commons şi am făcut-o violetă conform ultimului curent în politica românească.

miercuri, 20 ianuarie 2010

Peisaj citadin

Aseară am ajuns acasă ca de obicei. Am deschis geamurile larg şi am lăsat soarele după-amiezii să intre unde vrea el şi motanul să iasă unde vrea el. Nu era nimeni altcineva şi m-am bucurat în sinea mea pentru că aveam să-mi desfac în linişte jucăria. De câteva ore eram proprietara unui aparat de fotografiat o frumuseţe şi abia aşteptam să-l pipăi şi să-l încerc. 
Mi-am făcut o salată şi am pus de un grătar pe aragaz (boierie de locatar la bloc). În cele câteva minute rămase, asezonate de sfârâiala grătarului, am deschis cutia, am scotocit prin toate cotloanele ei, am scos tot şi am deschis ghidul la pagina 1: “Ataşaţi cureaua”. Zic, asta am timp să fac acum, unde e cureaua?! Am căutat cu înfrigurare peste tot, cureaua mea lipsa. Mi-am amintit că plecând de la servici m-am oprit într-o staţie de tramvai şi am arătat unei colege jucaria nouă şi sclipitoare. Atunci observasem cureaua şi mă bucurasem că nu trebuie să caut să cumpăr eu separat. Probabil că-mi căzuse pe jos sau o uitasem pe bancă. Am oprit focul la grătar, m-am îmbrăcat şi am ieşit pe uşă în 3 minute. 
Nu puteam concepe să rămân fără cureaua aceea. Am alergat preţ de 2 tramvaie aglomerate, transpirate şi încete (mult prea încete pentru timpul meu) până în staţia cu pricina. Era pustie şi scăldată în soare. Pe banca prăfuită, de metal, nu se vedeau decât urmele a două persoane. Sub bancă, mă aştepta cuminte şi speriată cureaua mea nou-nouţă. Am strâns-o cu ambele mâini de parcă mi-ar fi lipsit ani de zile. Bătută de soare şi de un vânt cu miros de mare (zău, pe Trafic Greu în Bucureşti aseară mirosea a mare!) am plâns. 
Singură într-o staţie de tramvai în care nu venea nimeni, ţinând strâns cureaua în mâini, mi-am plâns norocul de a-mi găsi cureau, dar nu şi drumul. Norocul că staţia m-a aşteptat şi cureaua a vrut să fie numai a mea, iar el fuge şi mă alungă. Norocul că urmele mele pe banca prăfuită au dăinuit, iar umbrele mele prin viaţă se sting când am întors spatele. Norocul că am avut curajul să mă întorc după o curea, dar nu mă mişc doi paşi pe un drum mai bun. Am plâns cu resemnare, cu linişte, cu neputinţă. Am plâns că tramvaiul vieţii mele, menit să-mi arate minunile lumii, are staţii necunoscute mie şi parcă îmi tot închide uşile în nas, oricât m-aş strădui. Am plâns pentru că am rătăcit drumul şi zac într-o staţie pustie cu o curea în mână. N-am putut să-mi amintesc, n-am putut să visez şi neputinţa a durut crunt.

M-am întors acasă, la salata, friptura rece şi motanul meu. Eram atât de obosită şi atât de îndrăgostită.. Dar cum zice Simone de Beauvoir: « A  trăi înseamnă a îmbătrâni, nimic mai mult »;  în casa mea încă mirosea a friptură proaspată, iar salata de roşii era mai gustoasă ca niciodată. Soarele apunea liniştit în balcon, motanul moţăia pe undeva, iar eu îmbătrâneam sub numărătoarea neiertătoare a ceasului din bucătărie. Aparatul de fotografiat reîntregit mă aştepta cuminte să-mi reiau entuziasmată descoperirea, dar aventurile avute îmi schimbaseră un pic starea de spirit. Ce să fac acum? Secundele ticăiau înainte grăbite şi eu le pierdeam pe fiecare. Sau poate nu... poate viaţa se trăieşte ca însemnările unui seismograf, într-un ritm frânt cu excese locale şi rupturi majore. Chiar simplul fapt că acum gândesc aceste lucruri poate însemna că sunt vie şi trăiesc cu intensitate maximă acest moment. Şi totuşi aş fi putut face mai mult de atât.

Mai aveam încă aproape o oră de lumină şi un aparat de testat. M-am îmbrăcat de stradă pentru a 2-a oară, am montat cureaua recuperată şi înarmată de drum am ieşit la agăţat instantanee. Vecinii de bloc întorcându-se de la muncă, pisicile şi câinii cartierului, maşinile înghesuite la semafor, cei câţiva copaci întâlniţi, toate au devenit brusc obiective turistice. Nişte poze triste, amărâte şi prăfuite. Încercam să găsesc un motiv de a crea şi stoca o imagine, de a-mi alunga amintirile despre locurile pe care le vedeam zilnic, încercam să descopar ineditul în jurul meu. La început mi-a fost greu. Mă repezeam să fixez o imagine fără să-mi acord timp de contemplare, fără să observ întregul context şi să-i dau posibilitatea de a evolua. Apoi, am căpătat răbdare şi în a privi şi în a apăsa pe declanşator. I-am dat şansa doamnei ieşite cu nepotelul la plimbare să-l priveasca duios cum râde arătându-şi gingiile. Am lăsat copacii să danseze în adierea serii până când roşeaţa apusului le-a cuprins frunzele. Am mărit frunţile încruntate până când cutele care le brăzdau au devenit munţi. Am lăsat soarele să scalde maşinile din trafic până când au părut că se îndreaptă spre mare, într-o vacanţă colectivă şi veselă. Încetul cu încetul am zâmbit lumii şi lumea mi-a zâmbit. M-am trezit pe tărâmuri necunoscute, cu ascunzişuri în care soarele nu răzbate, cu îndrăgostiţi pe care nu-i cunoşteam, cu bebeluşi pe care nu-i văzusem crescând. Obosită de emoţie mi-am căutat drumul spre casă.

 Duceam în memoria aparatului o nouă lume, aflată la câţiva paşi de mine, dinainte de a exista eu, dar cu totul necunoscută mie. Motanul mă aştepta încă somnoros. Soarele apusese de mult, lăsându-mi curiozitatea unui nou răsărit.
(publicat în numărul din decembrie 2009 al revistei literare Fereastra)







luni, 18 ianuarie 2010

Sen to Chihiro no kamikakushi (sau Spirited Away, cum zic americanii, sau Călătoria lui Chihiro, cum au tradus românii)


Sen to Chihiro no kamikakushi (2001) este o poveste în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum n-am mai văzut de mult. Fiind un film de animaţie, mă aşteptam la o poveste drăguţă pentru copilaşi de 5 ani, cu personaje simpatice şi curajoase, care sunt ferite orice pericol dacă o ascultă pe mama. Sen to Chihiro no kamikakushi nu este nici pe departe aşa, la fel cum Chihiro, transformată în Sen, nu este nicicum un copil neascultător sau curajos.


Chihiro este o fată obişnuită, supărată de mutarea într-un oraş nou şi de despărţirea de prieteni. Se teme de necunoscut chiar şi atunci când părinţii o însoţesc. Atunci când devine fără voie eroul care trebuie să-şi salveze părinţii este de-a dreptul îngrozită, plânge şi tremură. Nu are însă altă alternativă, aşa că se luptă cu toate, munceşte şi nu se lasă până când povestea noastră nu are un final fericit. Nu vă dau mai multe detalii despre acţiune ca să nu stric plăcerea vizionării.


M-au impresionat multe în Sen to Chihiro no kamikakushi. Cel mai mult, bunătatea firească a acestui copil, modul ei simplu de a accepta lucrurile îngrozitoare care i se întâmplă, capacitatea de a-şi face prieteni (chiar şi pe cei care iniţial îi sunt potrivnici). Chihiro nu a primit nimic pe gratis, aşa cum se întâmplă în basmele cu Făt Frumos.Am fost fascinată de povestea cu iz oriental, desfăşurată într-o baie publică pentru zei deschisă de o vrăjitoare (nici rea, nici bună). N-am ştiut nici un moment cum se va termina, ceea ce m-a ţinut atentă tot filmul.

"For the people who used to be 10 years old,and the people who are going to be 10 years old." --Hayao Miyazaki
este un film plin de umor subtil şi inteligent. Are comic de situaţie, personaje haioase şi replici amuzante. Are exact cât îi trebuie din fiecare.

Sen to Chihiro no kamikakushi

Nu în ultimul rând este un film educativ, pentru toate vârstele, un film care te învaţă să trăieşti şi să iubeşti, cu bunătate şi seninătate.

Maestrul Hayao Miyazaki , regizor şi scriitor, este un artist pe care-l voi urmări de acum înainte. Alături de Sen to Chihiro no kamikakushi trebuie să văd Mononoke Hime (Prinţesa Mononoke, 1997), Hauru no Ugoku Shiro (Howl's Moving Castle, 2004), Gake no ue no Ponyo (Ponyo on a cliff, 2008) şi orice film de animaţie va mai fi să apară. Este vorba despre acel sentiment din Ajunul Crăciunului când te întrebi ce bucurie îţi va face Moş Crăciun.
(sursă imagini - The Hayao Miyazaki Web)

miercuri, 13 ianuarie 2010

Poveste de liceu (II)

"În următoarele săptămâni lucrurile au mers mai bine. Ieşeau împreună suficient de des pentru ca lumea să-i considere serioşi, vorbeau mai mult, începuseră să-şi cunoască anturajul. Eheb se relaxase şi uitase de râsul ciudat de la primul lor sărut. Un romantism bolnav, insistent, îi ascundea temerile. Hebe părea mai implicat şi el. E adevărat că multe din discuţiile lor erau în contradictoriu, că prietenii lui Eheb nu-l priveau cu ochi buni, că-l considerau sărac şi nepotrivit. Dar toate astea nu-l deranjau prea mult. Asculta atent toate sfaturile. Ceilalţi ştiau mereu să dea sfaturi bune, pentru ei lucrurile nu erau noi şi Hebe le urma uneori împotriva dorinţelor şi principiilor sale. Ba chiar şi Eheb ajuta la educaţia lui îndreptâdu-i din mers greşelile.
Ziua în care Eheb a spus „Te iubesc” nu a întârziat. Hebe nu a râs, nu a putut spune nimic, nu a îndrăznit nici să protesteze. A zâmbit strâmb şi s-a grăbit spre casă. Eheb prinsese curaj şi vorbea mereu despre lucrurile măreţe pe care le va face şi le va împărţi apoi şi cu Hebe. Îi promitea că-l va scoate din sărăcia în care i se părea că trăieşte, îi făcea cadouri costisitoare şi îl copleşea cu declaraţii. În jurul lor lumea aplauda o relaţie frumoasă.
Hebe ajunsese aproape străin. Nimic nu mai avea sens. I se părea că duce o povară mult prea grea, dar cum toţi îl lăudau şi-l încurajau i se părea firesc să fie aşa. Anturajul lui Eheb îl ridica în slăvi pe acesta şi nu mai conteneau a-i sublinia norocul ce-l lovise. Pentru Hebe lucrurile se derulau prea rapid. Reacţiona târziu sau deloc. Furtuni întregi se dezlănţuiau în el şi nereuşind să înţeleagă, ameţit şi năuc, accepta fără să ştie ce face.
Când relaţia lor aproape atinse apogeul, Eheb s-a umflat în pene şi a plecat să sărbătorească uitând de Hebe. Înspăimântat, Hebe aştepta punctul culminant ca un condamnat la moarte călăul. Nu îndrăznea să vorbească nimănui, nici să se împotrivească legilor nescrise, dar unanim acceptate. Aştepta resemnat şi se zbătea fără putere şi zgomot. N-a ştiut de unde i-a venit salvarea, de unde a primit curajul. Când Eheb s-a întors de la sărbătoare, Hebe era pregătit. I-a spus doar „S-a sfârşit, îmi pare rău. Mă arunc în lac.” Eheb a plecat singur scrâşnind din dinţi, blestemând şi ocărând. Nu i-a păsat dacă Hebe s-a aruncat. Nu a mai vrut să ştie nimic de el. A plecat şi l-a lăsat singur cu tristeţile şi angoasele lui, cu lacul alături şi dorinţa de a-şi termina viaţa aici.”


Povestea lui Eheb şi a lui Hebe am întâlnit-o la orice vârstă. Oameni care-şi fac declaraţii înainte de a învăţa să se iubească, care se poartă după legile societăţii şi nu după cele ale inimii, iar în clipa în care orgoliul suferă totul este uitat. Eheb şi Hebe şi-au trăit experienţa la 16 ani. A fost o lecţie terminată cu o notă mică şi cu un gust amar. Nu contează cine este vinovat, cine este „el” şi cine este „ea”, cine a spus „adio” şi cine „te iubesc”. Fiecare se regăseşte în personajul căruia îi dă dreptate, în cel nevinovat şi nedreptăţit.

Grupul coboară din tramvai, fără să bănuiască nimic din gândurile mele. Nu par a avea vreo grijă înafara orei de fizică şi a dirigăi care s-a decis să numere absenţele. Vor primi lovitură după lovitură şi vor fi fericiţi. Tinereţea este crudă. În urma lor cineva bombăne nemulţumit de atitudinea tineretului din ziua de azi, cu moda şi gălăgia lor. Eu îi urmăresc cu privirea traversând şi strigându-şi împunsături printre hohote de râs. Adevărul este că toţi greşim atunci când ignorăm o fărâmă de dragoste în favoarea unui ocean de promisiuni.

marți, 12 ianuarie 2010

Poveste de liceu (I)

Mă întâlnesc zilnic în tramvai cu grupuri de liceeni. Sunt o apariţie colorată şi zgomotoasă, aşa că nu e greu să-ţi capteze atenţia. Sunt adepţi convinşi ai originalităţii şi unicităţii, dar se îmbracă toţi la fel (fie că urmează sau ignoră complet moda). Şi pe vremea mea era la fel. Ne încercau aceleaşi temeri de nou şi de lume şi încercam să le ascundem sub un teribilism studiat.

Astăzi, liceeni sunt cool, true, în trend, comunică prin Bluetooth, SMS şi Messenger, trăiesc în comunităţi virtuale, sunt dependenţi de calculator şi nu supravieţuiesc fără telefonul mobil. În fond, au aceleaşi probleme adolescentine pe care le-au avut şi generaţiile trecute, sunt veşnic neînţeleşi şi dramatici. Dragostea, fie ea şi exprimată virtual, este tot un subiect desuet şi aducător de batjocură, dar atrăgător ca becul pentru fluturi. Nu ştiu să se poarte cu ea, dar experimentează pe ascuns, visând la zburători nocturi şi la SMS-uri cu semnificaţii profunde. Nu ştiu dacă îi atrag mai mult poeziile sau sfaturile online gen „Cum să cucereşti în 3 zile”.

Mă uit la liceenii din jurul meu cu melancolie. Adolescenţa e o vârstă care nu se uită, ca o piesă de teatru care te-a impresionat prea mult. Din grupul vesel de lângă mine, cu telefoanele în mână, plângându-se de apelurile la care nu li s-a răspuns şi de orele de fizică la matineu, doi tineri îmi atrag atenţia. Întrezăresc fără să vreau povestea:

„Hebe şi Eheb învăţau la acelaşi liceu. Se întâlneau pe holuri şi probabil îşi zâmbeau uneori, alteori ignorâdu-se complet. Eheb era mai mare cu un an. De fapt, nu se cunoşteau decât din vedere şi nu exercitau nici un fel de atracţie unul faţă de celălalt. Fiecare avea grupul lui de prieteni şi dădea bine să fie văzut aruncând ocheade altora. În sâmbăta aceea, Hebe era de serviciu în liceu. Nu era tocmai vesel, părea obosit şi visător. Când Eheb a trecut şi l-a întrebat dacă vrea să plece împreună cu el, Hebe n-a stat pe gânduri şi a acceptat apatic. Au făcut cunoştiinţă pe drum şi tot Eheb a propus să facă o plimbare prin parc. Avea o privire ciudată, de animal speriat, dar care nu vroia să renunţe la pradă. Hebe era îngândurat, absent, accepta tot ce i se propunea fără entuziasm şi împotrivire. Cei doi au străbătut aleile parcului aproape în tăcere. Ştiau că în urma lor liceul vuia, aşa cum orice liceu simte mirosul bârfei şi sare la gâtul celor implicaţi. Ştiau că ziua de luni nu va fi uşoară pentru niciunul şi că vor avea de dat explicaţii şi detalii, pe care oricum nu le va crede nimeni. Când ai 16 ani lumea-ţi pare potrivnică şi chiar este. Hebe s-a aşezat pe o bancă fără să anunţe. Eheb s-a aşezat lângă el. După câteva secunde sau poate minute a îndrăznit să-l întrebe dacă vrea să-i fie prieten. La fel de absent, Hebe a acceptat, iar Eheb fericit s-a repezit să-l sărute. Îi dispăruse toată teama, uitase toate momentele jenante şi neterminate dintre ei. În entuziasmul său nici n-a observat că Hebe nu-i întoarce sărutul. Când liniştea s-a reinstalat între ei, Hebe a început să râdă ca un nebun, isteric, sughiţând. Privirea-i goală rătăcea printre copacii din parc, evitând să-l privească pe Eheb, şi râsul nu mai contenea. S-a înecat şi a început să tuşească, dar nici tusea nu a oprit râsul acela barbar, tăios, dispreţuitor. Eheb se uita terifiat, neştiind cum să-l oprească. Se simţea umilit şi trădat, dar şi el era un trădător în sinea sa aşa că nu a îndrăznit să protesteze. Hebe s-a oprit din râs la fel de brusc cum începuse. S-a ridicat de pe bancă şi a spus „Vreau să mă duc acasă”. Apoi a plecat fără să mai aştepte răspuns."
(va urma)

vineri, 8 ianuarie 2010

Mă-nghesuie turcu’ stăpâne!

Titlul pe care l-am arborat azi este o replică din piesa de teatru „Scapino” scrisă de Molière, pe care am văzut-o mai demult, cu Horaţiu Mălăele în rolul principal. Este o piesă grozavă, ar trebui s-o vedeţi chiar şi sub formă de înregistrare TV. În plus, replica se potriveşte poveştii pe care vreau s-o spun despre convingere şi insistenţă.

Din ce în ce mai des în ultima vreme, oamenii din jurul meu încearcă să mă convingă să fac anumite lucruri în conformitate cu dorinţele lor. Colegi, cunoştiinţe sau chiar necunoscuţi mă asaltează zilnic cu părerile lor categorice, cărora eu ar trebui de îndată să le dau ascultare sub ameninţarea unei judecăţi aspre în caz contrar.

Probabil nu mai este nevoie să mă refer la recenta campanie electorală, în care mass-media, afişe şi toată suflarea omenească a avut o părere şi o dorinţă de impunere a acesteia. Chiar şi după terminarea campaniei, adepţii uneia sau a alteia dintre părţi încearcă să mă convingă cu diverse argumente şi interpretări. Pentru că nu am susţinut nici o parte, sunt ori colaboraţionist ori comunist, după caz.

Metodele de convingere sunt elaborate, dar frecvent lipsite de argumente (altele decât „eu aşa fac”). De curând am achiziţionat un laptop şi am instalat, prevăzător de la început, atât Linux (Ubuntu 9.10) cât şi Windows (Vista). Urgia colegilor s-a dezlănţuit asupra mea. La ce-mi trebuie mie Linux? Ei nu folosesc aşa ceva, e urât, e prost, e chinuitor, să-l dezinstalez imediat pentru că ei nu folosesc Linux. N-am susţinut că vreunul dintre cele două sisteme ar fi mai bun, ci doar că eu mă descurc cu amândouă şi fiecare îmi este util la ceva. Neimportant acest lucru, trebuie imediat să scap de varianta care nu le este pe plac.

De-a lungul timpului am fost „înghesuit” să aleg altă facultate, să mă las de master, să mă îndrăgostesc de altcineva, să nu mai merg la sală pentru că sunt slab, să-mi placă filme pentru că altora le-au plăcut, să mă las de lectura din tramvai pentru că e obositoare, să mă uit la anumite emisiune de televiziune. „Turcu’” îşi exprimă violent părerea şi judecă pe loc etichetând drept prost pe oricine cunoaşte altă părere. De la electronice la viaţa sentimentală, cei care te cunosc mai puţin ştiu cel mai bine ce-ţi trebuie sub supremul argument al exemplului personal. Iar „turci” sunt câtă frunză, câtă iarbă.

Încep să-mi construiesc o viaţă secretă, departe de ochi neavizaţi. Evit a menţiona fapte mărunte şi aparent nesemnificative. Nimeni nu mă crede când mă grăbesc spre casă să plătesc întreţinerea, evident e doar o mincină pentru că nu-mi place compania lor. Totuşi nu sunt adept al interiorizării pentru că omul e o fiinţă socială şi are nevoie de grup. Dar turcul mă prinde şi mă înghesuie, face gălăgie şi se agită reuşind sigur să mă obosească, dacă nu să mă convingă. Măcar de ar şti să mă păcălească viclean, ca Scapino din piesa lui Molière!

(sursă imagine - http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Hora1.jpg - Autoportret Horaţiu Mălăele)

miercuri, 6 ianuarie 2010

Să redefinim termenii din dicţionar – „a înşela”

ÎNȘELÁ, înșél, vb. I. I. Tranz. (Înv.) A pune șaua pe cal, a înșeua. II. 1. Tranz. A induce în eroare, a abuza de buna-credință a cuiva; a amăgi. Expr. A înșela așteptările = a dezamăgi. ♦ (Despre simțuri, facultăți psihice) A nu (mai) funcționa bine, a da o imagine eronată, neconformă realității. Mă înșală memoria. 2. Refl. A-și forma o părere eronată despre cineva sau ceva; a greși. 3. Tranz. A încălca fidelitatea conjugală; p. gener. a fi necredincios în dragoste. ♦ A ademeni, a seduce o fată, o femeie. – Lat. in-sellare. (sursa: http://dexonline.ro)

Curios mi se pare că dicţionarul explicativ român leagă înşelatul în cuplu doar de partea masculină a omenirii sau de fidelitatea conjugală. În societatea atât de modernă şi de liberă, când relaţiile trebuiesc doar consimţite de părţi (până şi accidentele rutiere se rezolvă amiabil, nu?), termenul „a înşela” îşi extinde sau îşi reduce atribuţiile? Putem considera că nefiind căsătoriţi cu acte, nu putem înşela decât aşteptările partenerului, ceea ce nu e grav. Franţa este prima ţară care a introdus o lege împotriva violenţei psihologice. Francezii care îşi insultă partenerul, jignesc, ameninţă, fac comentarii răutăcioase riscă să se aleagă cu dosar penal. În ţările islamice, adulterul este încă pedepsit cu moartea prin delapidare.

Unde trasăm graniţa de înşelăciune este un lucru delicat. Neveste furioase consideră o singură privire pofticioasă drept cel mai negru păcat. Bărbaţi geloşi peste poate le găsesc infidele pe cele mai gingaşe şi supuse soţii. Ar fi interesantă o statistică referitoare la numărul de priviri şi aria de piele care trebuie alăturată pentru a se considera înşelat. Dar astfel de statistici nu există şi deciziile se iau individual. Regine peste lume considerau amantele soţilor ceva firesc, de divertisment masculin obişnuit.

Astăzi, înclin să cred că înşelăciunea începe într-un mod mult mai intelectual şi este mai mult privare de timp decât de atenţii amoroase. Într-o lume aglomerată, plină de stress şi crize de toate felurile, înşel un prieten atunci când îmi fac un altul, când îmi ocup puţinul timp cu altceva şi-l tratez cu scuze infinite. Îmi înşel partenera când îmi împart gândurile online cu o femeie necunoscută, când îmi descarc sufletul în ochii colegei de birou în pauza de masă, când îi ascund că mi-e teamă, că visez, că-mi doresc o carte în care să mă scufund numai eu. A, da, o înşel şi când fac dragoste cu altă femeie.

La rândul ei, femeia înşeală când povesteşte prietenelor necazurile pe care le are cu el şi lui nu-i suflă o vorbă. Înşeală când tresare surprinsă de braţul unui domn care o ocoleşte în tramvai politicos ţinând-o de mijloc pentru o secundă, iar ea se-ntreabă cum ar fi fost dacă era acest domn în locul celui de acasă. Înşeală când îi respinge afecţiunea pe motiv de stress sau necazuri de servici, când râde de plăcerile lui copilăreşti, când nu-l iubeşte şi nu-i spune.

Oamenii înşeală de zeci de ori în fiecare zi, în fiecare relaţie. Ceilalţi acceptă atât cât pot duce, cât ştiu să ierte.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine