Secția

Au trecut mai bine de 10 ani de când am intrat prima dată în acea secție Spitalului Municipal. Eram blocată. Refuzam să cred că este altceva decât un vis urât și mă străduiam să nu văd nimic, să nu miros nimic, să nu aud nimic, să nu-mi amintesc nimic. Intram în fiecare zi, dar era mereu pentru prima dată. Acum, după 10 ani, pot să recunosc că deși nu-mi amintesc mai nimic, m-am rătăcit acolo.

Prima dată m-am întors după 3 ani, cu inima cât un purice, conștientă că și alte sfârșituri au început acolo. Am tremurat, am bravat, am fost crudă, încercând, din nou, să nu admit că lucrurile se pot întâmpla și altfel decât îmi doresc eu.

A treia oară, un telefon m-a smuls dintr-o zi însorită: "Vino și ia-mă, sunt la urgență, etaj 3". Nu mi-a trebuit mai mult. Știam prea bine ce înseamnă etaj 3. Știam prea bine că acolo nu se întâmplă nimic bun, iar când am ajuns pe vestitul etaj și i-am văzut sângele șiroind pe picior, mi-am înfipt unghiile în pumn și m-am luptat cu zeul secției. L-am provocat, l-am urât, l-am implorat. M-a învins încă o dată. 

A patra oară voi trece pe acolo mâine. Mă voi îmbrăca urât, sfidător de urât, aș putea să și put, nu mi-ar păsa mai puțin. De data asta îmi voi aminti tot. Voi inspira adânc și voi privi și prin pereți dacă va fi nevoie. De data asta nu va vedea că sufăr și nici un om drag nu va fi în preajmă. De data asta n-am să-l las să mă doboare lovind în cei pe care îi iubesc. De data asta, sunt pregătită de luptă, pregătită să mă regăsesc și să ies de acolo împreună cu tot ce a luat din mine în acești 10 ani.

În liniște

Tac. Pisicile dorm, vecinii nu sunt acasă, televizorul e închis. Doar undeva departe se aude încet un glas de rock și, ocazional, trece câte un tren. Îmi scriu lista de cumpărături, silențios, cu creionul: roșii, salată, cartofi.. Telefonul mă întrerupe pentru o clipă. Nu era nimeni, se descărca. Portocale, mere.. Îmi întind picioarele dureroase, alegând o poziție mai bună. Am fost la sală azi, în căutarea formei perfecte. Îmi doresc să fiu perfectă. Nu atât frumoasă, cât perfectă. Nicicum cea mai dintre cele mai, doar perfectă. Să am greutatea și forma perfectă, să fac lucruri interesante, să am o viață care merită povestită, să am zâmbetul perfect și replica perfectă, să pot întreține conversația perfectă, provenită, firește, din inteligența perfectă. Să fiu sănătoasă, puternică, rapidă. Cum vă spuneam, într-un cuvânt, perfectă.

Ardei, cereale, mozzarela... Ei bine, nu-mi iese. Nu mă îngraș, dar nici nu reușesc să mă modelez în forma perfectă. Nu tac, dar nici ce-mi iese pe gură nu e conversația perfectă. Pentru restul, probabil mediocru ar fi termenul potrivit dacă aș dori să-l definesc perfect. Nu, nu-mi iese. Nu am talente artistice și nici memoria talentelor altora. Nu fac sporturi extreme, nu am pasiuni deosebite, nu am o carieră. Spanac, iaurt, migdale.. N-am o viață de invidiat sau de povestit, nu le știu pe toate și nici nu reușesc să termin un maraton.

Pisica începe să sforăie. Normal, ce-i pasă, ea n-are motive de îngrijorare. Dungile sunt la locul lor, pufos e, somn cât cuprinde și mâncarea nu-i lipsește niciodată. În plus, nici că s-a mai văzut pisică să se creadă altfel decât perfectă. Aș putea să-mi mai iau niște lămâi. Nu, nu ajută la perfecțiune, pentru salată. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată perfectă. Inițial nu eram deloc, iar când am prins de veste de existența mea devenisem deja 'altfel'. E tot un fel de imperfecțiune, dar mascată, pentru a nu nenoroci prea tare sentimentele adolescentice. Așa că eram altfel și mă împăcasem cumva cu ideea. Apoi, cu timpul, am început să devin imperfectă: prea slabă, prea băiețoasă, prea entuziastă, prea nerăbdătoare, prea împiedicată, prea lentă, prea puțin inteligentă, prea timidă, prea cuminte, prea departe de forma ideală, prea fără perspective, prea plictisitoare, prea obositoare, prea săritoare, prea cicălitoare, prea împrăștiată. N-am atins perfecțiunea în nici un domeniu, deși, drept să vă spun, am învățat multe. Tind să cred că asimptotic tind la perfecțiune.

Mai trece un tren. Pun lista în geantă și îmi iau o carte. Mâine mă duc iar la sală, apoi cumpăr ingredientele de salată și încerc din nou să mă reinventez.

Pe urmele muzicanţilor

Portret XXXIII

Aștept de vreo 10 minute la ușa cabinetului. Încep să mă întreb dacă nu cumva am greșit ușa pentru că este singura unde nu este nimeni. În jur, asistente îmbrăcate în turcoaz, medici cu halat alb peste haine scrobite, pacienți încotoșmănați de iarnă. Mă deschei la gât să mai alung tensiunea. Nu-mi plac medicii și nu-mi place să-i vizitez. Mă simt ca la școală când eram ascultată și nu știam lecția. În sfârșit cineva se apropie de ușa mea. Răsuflu ușurată, este o doamnă în blugi, încotoșmănată în palton ca și mine, grăbită și totuși coafată drăguț. Poate de ea o să-mi placă. Mă invită în cabinet după ce a scăpat de palton și a făcut rost de un halat alb. Își cere scuze pentru întârziere și mai câștigă niște puncte. Apoi mă întreabă care mi-e problema și le pierde pe toate, ca orice medic care mi-a stat vreodată în față. Mă bâlbâi, mă pierd, îmi spun necazul.

 "Aha", zice doamna și notează pe un caiet. "Dureri de stomac? Greață?"
 "Nu", mărturisesc sfios, jucându-mă cu fularul.
 "Deci nu vă doare stomacul?! Hm..", și mai notează ceva. "Alte probleme de sănătate? Am înțeles de ce ați venit la mine, dar vreau să știu ce alte probleme mai aveți."
 "Păi n-am altele..", mă pierd eu cu firea.
 "Părinții?"
 "Ce-i cu ei?", îndrăznesc să bângui, convinsă că vor fi convocați la o ședință.
 "Au boli cronice?"
 "Nu.. tata are colesterol mare."
 "Și mama?"
 "Mama n-are."
 "Aha", zice doamna și notează din nou.

A umplut o pagină de caiet studențesc. Mă privește peste ochelari cu neîncredere. Pare că-i ascund ceva. Îmi feresc privirea când ajunge la întrebări de genul "mâncați regulat", "faceți mișcare", "cât de des vă duceți la baie". Notează tot cu o hărnicie fantastică. Roman foileton mă face. Sunt convinsă că trebuie să-și noteze, dar asta nu mă face să mă simt mai puțin ca la interogatoriu. Într-un final se oprește din scris, cugetă și începe să înșire o listă lungă de analize, ce trebuie să mănânc sau să nu mănânc înainte de fiecare, cu ce pastile trebuie să mă pregătesc pentru analize și câtă apă în câte ore trebuie să înghit. Când a ajuns la final am uitat de mult începutul. Nu recunosc nimic și aprob din cap totul, ca un elev care minte că a înțeles demonstrația. Sigur, sin(a+b) e fix cât ziceți dumneavoastră, am înțeles. Mă ridic să ies, merg cu spatele spre ușă și aprob în continuare tot. Gata, am scăpat. Mă așez transpirată pe scaunul pe care am așteptat să intru și trec mental în revistă instrucțiunile. Am ratat cam jumate, dar tot mi-a mai rămas ceva. Mă trece un fior rece pe șira spinării gândindu-mă că mă voi întoarce cu temele nefăcute.

Medicii mă sperie. Foarte rar găsesc câte unul dornic să-mi explice, zâmbitor și aducător de liniște. Cei mai mulți mi se par niște generali în rezervă sau niște pedagogi care știu sigur că ai comis o prostie. Din păcate, pic cu brio la toate capitolele prevenție: muncă de birou, mișcare pe sponci, mâncat neregulat, o alură suspect de slabă și un colesterol suspect de mare - moștenire de familie. Așa că în fața declarațiilor mele sprâncenele se încruntă și foile se umplu. Apoi mi se recomandă să-mi dau două palme și să încep să trăiesc sănătos sau, în unele cazuri, să consult un alt doctor. După ce termin cu vizitele și investigațiile, colesterolul meu a mai crescut câteva zeci de unități, pe fond nervos de data asta.

Pentru prima dată, continuare

Acum mulți ani (vreo cinci), vorbeam cu voi despre lucruri făcute pentru prima dată, despre dorințe, despre acea listă cu lucruri mărunte pe care o ascundem în geantă și o purtăm cu noi mereu, chiar și atunci când au fost bifate toate punctele de pe ea. M-ați întrebat atunci ce-mi doresc și descopăr azi, taman azi dintre toate zilele, că nu stau prea rău la capitolul bifate.

Sa am motocicleta si sa plec cu ea prin tara. Sa ajung la Cluj si la Praga si in tarile nordice si in America de Sud. Sa fac un film de lung metraj (documentar) difuzat dincolo de blog. Sa scriu o carte. Sa zbor cu deltaplanul si sa ma dau cu parapanta. Sa-mi repar masina singura. Sa urc Piatra Craiului. Sa merg la un concert Dream Theater si la un G3. Sa lucrez in TVR. Sigur mai sunt si altele. 

Acestea mi-erau dorințele și acum pot să vă spun cu drag că am rezolvat următoarele: motocicleta, Clujul, G3-ul, zborul cu avion ultraușor (încă nu deltaplan și parapantă), iar partea cu mașina este veșnic o epopee. O parte din ele le-am pierdut pe drum (nu-mi mai doresc să lucrez în TVR), dar am câștigat o mulțime de noi dorințe și nu le-am uitat nici pe cele de atunci (îmi doresc să urc Piatra Craiului, la fel de mult ca acum cinci ani).

Cred că o listă de mici obiective este foarte sănătoasă. Sunt lucruri fără de care poți trăi, dar care ți-ar face viața mult mai frumoasă. Și uneori sunt foarte ușor de obținut (cât de greu poate fi să te urci într-un tren și să vezi Clujul?), așa că îți ridică moralul și te învață că poți. Și uite-așa, rezolvând una câte una, prinzi curaj și le rezolvi și pe cele mai mari. Înveți din mici reușite că până la urmă depinde de tine să fii fericit. Să nu lăsați neajustată lista, să nu renunțați s-o îndepliniți, pas cu pas, dorință cu dorință. Și să vă aducă Moș Nicolae mâine, o dorință împlinită. Un pentru "prima dată" bifat.

Și se duce ..

Anul. Despre el e vorba. Este efectul ornamentelor și bomboanelor și al reclamelor cu brăduți și Moș Crăciuni grăsuni care au invadat deja magazinele. În primă fază mă demoralizează complet, scoțându-mi ochii că a mai trecut un an și, la o adică, ce am făcut cu el.. Păi nu mare lucru, mă apăr eu, am mai învățat câte ceva. Dar pentru conștientizare, fac listă (cine știe, cea care voi ajunge la 90 de ani poate are nevoie de dovezi scrise).

Am început anul frumos, beată de fericire, transpirând prin zăpadă și admirând primul apus al anului. Și-am ținut-o așa, într-o beție și-ntr-o zăpadă, cam până la Paște, când am ciocnit ouă roșii în pădure și am fost alungată violent din ea de un cocoș de munte furios. Între Revelion și Paște am reușit să ajung prima dată în viață pe Transfăgărășan (la o vârstă rușinos de înaintată pentru cineva care locuiește la mai puțin de 200 km de cel mai grozav drum din țară), când era acoperit de 2 m de zăpadă, iar eu l-am coborât pe snowboard. De două ori.

Vară n-am prea avut, să spun drept. De fapt, am avut, dar am muncit-o cam toată, contrar direcției generale de vacanță estivală. Nu e rău având în vedere aglomerația specifică. Și mi-am luat revanșa în ultima zi a verii, conducând 7 ore ca să-mi înmoi picioarele în mare și ca să constat că în Vama Veche nu mai există câmpul cu ciulini pe care am iubit, zburat și reînviat acum mulți ani.

În toamnă mi-am luat drumurile la spinare din nou. Am respirat o gură de aer la Cluj, între două concerte, am bătut Sibiul la pas mărunt și am gustat Brașovul cu plăcintă. Am mirosit frunzele la Sinaia și am dus o sărutare și-o amintire la Pitești. Am dat ocol la Sfânta Ana, m-am făcut frate de biscuiți cu Jack la Poiana Brașov și am luat cina sub stele, pe-un deal la Păltiniș. Am iubit fiecare centimetru de drum și aș pleca din nou acum, fără să termin ce am de spus.

Am învățat multe anul acesta. Am învățat că mai există animale sălbatice și libere prin pădurile noastre și m-am bucurat că este așa. Am învățat că lumea e frumoasă, doar oamenii sunt perfizi și ipocriți. Nu-mi explic răutatea lor și nici bucuria crudă a durerii celui de lângă. Dar am găsit și oameni frumoși, care vând langoși cu suflet și zâmbet la pachet, oameni care pun oamenii înainte de profit și am învățat că se poate, trebuie doar să-i caut și să mă alătur lor. Am învățat că nu merită să pierd timpul cu ceilalți, dacă vor să-ți facă rău o vor face, indiferent cât îi veghezi tu. Am învățat că dacă îți deschizi ochii și sufletul când trebuie este aproape imposibil să nu vezi ceva frumos. Și că un apus te poate face fericit, chiar dacă îți îngheață picioarele. Am învățat că nu trebuie să am încredere în toți oamenii, dar uit mereu lecția asta.

Acum aștept cuminte zăpada.

Bagajele vieții mele

Unii fac listă. Alții consultă buletinul meteo. Alții merg pe ținute complete, asortate, potrivite oricărei ocazii. Cei mai mulți se lasă conduși de inspirație, deschid cât mai multe dulapuri și aleg după miros, după moment.

Se ia o viață. Se dă un timp, niște locuri, ceva noroc. Și după startul zgomotos, alergăm adunând, selectând, pentru a ne petrece tot timpul dat făcând bagaje. De oameni, de lucruri, de amintiri, de cunoștințe. Alegem haotic, ne ghidăm după modă, după ce au alții și, la final, totalul ne iese cu plus sau cu minus.

Bagajul meu pare mic, dar uneori abia îl pot duce. Poate doar nu mă pricep la împachetat. L-am legat cu frânghii groase în multe puncte și asta îl face valoros și greu de manevrat. Mereu în echilibru. Bocceaua unui vagabond legată artistic într-o basma roșie.

Despre judecată

De când deschidem ochii ne pornim să emitem judecăți. Ne naștem mai buni ca toți ceilalți, buricul universului nostru, și nu admitem pentru nici o clipă că s-ar putea să ne înșelăm. Cei din jur sunt invariabil mai proști, mai nesimțiți, mai vulgari, mai puțin cunoscători, mai neserioși, mai apatici, mai răi, mai cum se poate mai rău. Insectele sunt scârboase, reptilele grețoase, mamiferele brute proaste. Noi, oamenii, cei care am iscat războaie, am ucis până la ultimul exemplar specii întregi, am dat foc, am dărâmat munți, am schimbat cursul apelor, am poluat și tăiat păduri întregi, noi suntem perfecți, superiori. Singurul animal care ucide din plăcere, singura ființă care chinuie din plăcere, omul este superior tuturor.

Dar nu ne-a ajuns să fim superiori celorlalte ființe, nu ne-a ajuns să le luăm pământurile, să le punem să muncească pentru noi, să le ucidem ca distracție. Am început să ne transformăm și semenii în sclavi, în obiecte ale plăcerii, în inferiori. Dacă te uiți în jurul tău pe stradă vei vedea cel puțin 10 oameni mai urât îmbrăcați, mai grași, mai nepoliticoși. Orice îți iese pe gură este un adevăr inestimabil, toți cei care nu sunt de acord, niște proști. Suntem mai buni la sport, la politică, la matematică. Știm să trăim mai frumos, avem copii mai dezghețați, mâncăm mai sănătos. Comparația la rang de artă, cu rezultat apriori cunoscut. Oamenii se plictisesc teribil.

Foto: boredpanda.com

De vorbă cu mine însămi..

Ești singură. Așa ai fost din clipa în care ai bătut cu pumnul în masă că vrei să decizi pentru tine. Este prețul eliberării de copilărie. Sigur, ai familie, ai prieteni, dar asta nu te face cu nimic mai puțin singură. Tu decizi dacă azi plângi sau râzi, dacă hăul care tocmai ți-a apărut în drum trebuie sărit sau ocolit, dacă omul acela cu ochii negri trebuie iubit sau nu. Totul se sprijină pe tine, până când te strivește și te face să-ți dorești să fii iar copil, să alegi doar programul de desene animate. Numărul oamenilor crește, dar toate miliardele astea de ființe sunt la fel de singure ca și tine. La fel de speriate. La fel de zăpăcite. Suntem pierduți printre cei ca noi, deopotrivă sufocați și abandonați. Și totul se învârte ca o ruletă rusească, ai o singură șansă, pe tine. În zgomotul infernal al vieții și al timpului care curge, ești singură.

Ce n-am să-ți spun niciodată

În jocul dintre doi oameni întâi se spune ce trebuie, apoi nu se mai spune nimic. La început, în infatuarea primelor întâlniri, totul este la persoana întâi. Și meritele, și amintirile, și visele. Apoi, cu timpul, totul se transformă în al nostru și nu mai e timp de pierdut cu vorbe. Ne dăm doar directive. Unde ne petrecem vacanța, unde dăm copilul la școală, ce mâncăm diseară. Rămân nespunse multe, din timiditate, din grijă, din lipsă de timp. Prea multe trec la capitolul subînțelese.

1. N-am să-ți spun niciodată cât îmi lipsești când nu ești lângă mine. Cât am plâns de dor, cât am păzit telefonul, ca apoi să răspund degajat de parcă nici prin minte nu mi-ar fi dat că ai să suni. Am să răspund grăbit, că eram în mijlocul unor treburi distractive și importante. Să nu mă crezi. Să știi tu mai bine că tot ce făceam era să-mi doresc să te aud mai curând.

2. N-am să-ți spun niciodată cum conduc când vin la tine, ce șofer maniac devin peste noapte, cum depășesc, claxonez și gonesc pe orice fel de drum. Cu tine în mașină sunt cel mai pașnic șofer, delicat, atent, prudent.

3. N-am să-ți spun niciodată cât de iubesc. M-ai crede nebun. Romanțele au devenit desuete, serenadele o prostie. Nu-mi mai permit să mă înființez la tine la ușă din senin pentru că am avut chef să te văd. Lucrurile astea se subînțeleg, nu se mai spun fățiș ca pe vremea poeților romantici. Așa că n-am să-ți spun ca-mi sunt goale diminețile fără tine, că nu adorm fără să-ți spun somn ușor și nici că între seară și dimineață mi se întâmplă să te visez.

4. N-am să-ți spun cât sufăr când ne certăm, nici că furia îmi trece în cinci minute și în restul timpului mă prefac supărat ca să nu par prost. Fiecare minut mă roade, îmi mușcă din suflet, îmi ia somnul, foamea, liniștea. Gândul că ți-am provocat durere e de nesuportat. Respir anevoie, mă mișc ca un melc, dar mă țin tare și la distanță, așteptând momentul potrivit.

5. N-am să-ți spun niciodată că îmi placi așa, cu totul. Că-mi plac și defectele, și lucrurile care mă scot din minți, și cele pe care mereu mi le-am dorit altfel. N-am să recunosc niciodată că ești perfect, în ochii mei îndrăgostiți (vezi punctul 3).

Despre perfecțiune

Nu mă pricep să dau sfaturi. Cel mai adesea, nici pe mine nu reușesc să mă feresc de belele sau să mă scot din ele după ce m-am scufundat. Este foarte probabil să mă rătăcesc, să uit, să stric, să încurc, să vorbesc prea mult sau să nu spun ce trebuie. Este foarte probabil să te calc pe nervi, să te împiedic, să te trezesc, să te încurc. Așa că da, n-aș îndrăzni să-ți dau sfaturi.

Totuși, părerea unui om care va tinde mereu asimptotic la perfecțiune, a unui om care își întinde limitele la infinit și-și recalculează integralele de fiecare dată când zâmbești, a unuia care îți cunoaște pe dinafară fiecare buclă de păr, iar drumul spre tine l-ar găsi în cea mai cruntă noapte, ei bine, părerea unui astfel de om este că ești perfect, orice ar însemna perfecțiunea.

Blestemul

Undeva am greșit, gândi Miruna, mijindu-și ochii printre ramurile copacilor în încercarea de a zări soarele. Undeva am luat-o greșit, fir-ar de cărare, dar unde?! 300 m înainte, la stânga după școală, apoi drept până la Universitate și mai multe serpentine după ea. Unde oi fi greșit?

Timpul se scurgea cu repeziciune și noaptea se apropia, dar Miruna nu vroia să renunțe. Asta e, o să mă prindă noaptea pe drum, se plânse ea și fără să vrea se gândi la toți cei care vor fi dezamăgiți și vor suferi de pe urma eșecului ei. Nu se poate, trebuie să găsesc o soluție. Cărările se împăienjeneau, frunzele ascundeau soarele, iarba ascundea pașii celor dinainte. Miruna se apucă să citească din cărți, să întrebe puținii trecători care-i păreau prieteni, să urmeze cursuri. A poposit în sate pe care nu le știa și s-a scufundat iar cu încredere în pădure. A încercat să găsească îndrumare la înțelepți, la biserică, la stele. Într-un efort disperat, a citit și horoscoape. Nimic.

Oamenii se fereau de nebuna bătrână care bântuia prin pădure căutându-și fericirea. Se îndoiau că mai poate găsi ceva. Miruna însă, cu părul alb și despletit, cu picioarele umflate de mers, cu ochii aproape orbi, nemâncată și nedormită de zeci de ani, își căuta încă drumul. Făcuse hărți, învățase fiarele pădurii, era atentă la fiecare rază de soare, la fiecare adiere de vânt. Singurul lucru care-i scăpa era semnul alb pe care-l ducea cu ea de când era copilă. O pasăre albă, cu aripile întinse, îi acoperea umărul stâng. Blestemul.

Despre gropi, păduri și ani

M-am apucat de scris căutând "ceva", sperând poate, dorind, cu siguranță. Era un gol în mine și am încercat să-l umplu așa. Au trecut șase ani. Concluzii? Dintre cele mai drastice: s-au dus șase ani. N-am umplut nimic. Am început să simt timpul, să pipăi fiecare zi și să nu reușesc să adorm de gânduri. Aceleași gânduri. Cum să-mi iau lumea în cap și să apuc pe un drum. Oricare drum. Din nou ajung la terapia lui Forrest Gump. Dar oare terapie ne trebuie? Sfaturi? Preocupări? Cum găsim acel "ceva" care să umple toate golurile, care să topească toate gândurile în cea mai dulce oboseală, acel "ceva" care să ne aducă turme nebune de fluturi în fiecare zi?

Au trecut ani. Mulți. N-am uitat nimic, nu doare mai puțin. Mi-e la fel de îngrozitor de dor. Am învățat să trăiesc cu el, să vorbesc cu el, să aștept. Am învățat să tac. Iubesc la fel. Am ales toate astea. Nu vreo fatalitate crudă m-a împovărat cu ele, ci eu le-am ales senină, cu bucurie. E drumul meu, pe care-l presar cu gropi săpate atent în distribuție gaussiană. Dar e momentul să plantez ceva în gropile astea. Încep să-mi doresc o pădure.

Despre versuri

Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte, 
Sufletul vietii mele. 
(Mihai Eminescu - Floare albastră)

Recunosc că nu sunt un fan al poeziei eminesciene. De fapt, singurele versuri care mi-au traversat straturile sufletului sunt cele de mai sus. Și asta pentru ca mi se par foarte reale, nu neapărat artistice.

Ne scufundăm. În fiecare zi, câte un pic. În muncă, în alergătură, în cotidian. Facem descoperiri științifice, organizăm campanii umanitare, mișcăm lumea din loc. Iar seara, când ne întoarcem acasă, privim cu milă duioasă la cel sau cea a cărui singură realizare a fost să ne aștepte. Să spere că n-o să uităm și o să ne întoarcem. Noi suntem cei care salvăm vieți în spitale, cei care construiesc case, cei care fac copii și au grijă de ei, cei cu meserii în care punem pasiune și energie. Ei sunt doar cei care așteaptă, cei care lasă tot pentru o clipă împreună, cei care ne țin scara să sărim gardul. Au și ei slujbe, șefi, alergătură, poate și merite și laude, dar nu obosesc niciodată să ne aștepte, să ne asculte, să ne coacă o prăjitură la ceas de seară.

Despre încăpățânare și uși închise

Cred că suferim crunt de lipsă de atenție. Suntem atât de ocupați să fim angajatul perfect, părintele perfect, partenerul perfect, încât nu mai acordăm (și în consecință nu mai primim) atenție. Doar bunuri și servicii. Sunt tot mai rare schimburile de amabilități inutile, de observații afectuoase, de jocuri. Oferim o casă curată, jucării, câte un telefon să ne interesăm de mersul lucrurilor și să ne văităm de ale noastre.

Și-atunci e firesc să suferim de lipsă de atenție. Și o tratăm calm, blocând ușa metroului sau a tramvaiului, pentru ca măcar pentru câteva secunde să fim în centrul atenției. O tratăm furtunos în ședințe, arătând cu degetul acuzator spre alții. O tratăm superior în magazine, înnebunind vânzătoarea cu 1000 de pretenții și sfârșind prin a nu cumpăra nimic. O tratăm făcând pe prințesa mofturoasă și găsind boabe de mazăre în toate. O tratăm greșit și reușim doar să adăugăm la simptome angoasă, frustrare, tristețe.

Portret XXXII

Se întâmpla într-un tramvai, cu crâmpeie de oameni pentru perioade limitate de timp. O fată de 10-11 ani, cu patru frați acasă și mama bolnavă, fără tată și fără posibilități, își spunea povestea, îngenunchiată în zguduiturile sporadice. Crâmpeiele de oameni priveau pe fereastră cu gândul aiurea. Când fata și-a terminat povestea, unii i-au dat bani, ca răspuns la cine știe ce gând care i-a traversat. Fata a mulțumit, a scos dintr-o pungă o cutie cu bomboane de ciocolată și le-a oferit întâi celor de la care primise bani, apoi celorlalți. I-a rugat, a jurat că sunt curate și bune, că le-a cumpărat chiar ea, că vrea doar să ofere cuiva o bomboană de ziua ei. A încercat chiar să-i găsească pe cei care-și sărbătoreau numele în aceeași zi cu ea. Zadarnic. Nimeni nu a primit bomboanele ei.

Când nimeni nu primește ce ai de oferit, îți rămâne doar să cerșești. Să-ți întinzi mâna de la periferia vieții lor sperând că au să te vadă. Să accepți orice mărunțiș. Și să te bucuri de tot. Pentru că și viața ta trece la fel de repede.

Portret XXXI

Nu prea mi se întâmplă să ridic ochii din carte în metrou. Mă scufund în vieţile altor oameni şi îi ignor aproape perfect pe cei din jur. Nu sunt singura. Mulţii se scufundă în telefoane, în ziare, în gânduri aiurea cu ochii fixaţi într-un punct. Dar atunci am privit în faţă, atrasă imperceptibil de ceva. Iar în faţa mea erau două scaune goale, alăturate, iar oamenii din jur nu păreau să le observe. A fost de-ajuns să clipesc pentru ca scaunele respective să nu mai fie goale, pentru ca siluetele familiare să le ocupe, zâmbind şi făcându-mi cu ochiul. Erau acolo şi era firesc să fie aşa. El, în sacou şi cravată, ţinându-şi mâinile cuminte în poală şi învârtind jucăuş două degete. Ea, cu geanta în poală, zâmbind ştrengar unui copil de nici un an care stătea la câteva scaune distanţă şi se distra copios urmărind-o. Cum de nu-i văzusem până atunci? Cum de tocmai eu din tot metroul nu reuşisem să-i văd? Au coborât cu mine, la ultima staţie, şi abia atunci scaunele au devenit cu adevărat goale.

Despre tăcere

Să ne fie clar de la început, pentru că nu vreau să mă credeţi ipocrită: urăsc tăcerea. Urăsc timpul care trece nevorbit, nesorbit, netrăit. Şi ne-tăcere poate însemna vorbit, citit, desenat, scris, alergat pe munte, coborât prin pădure cu placa, ţinut de mână pe stradă, orice formă de comunicare, prin orice simţ şi-ar face cunoscută prezenţa. Nu, cuvintele nu sunt totul, dar existenţa unei legături este.

Uneori cei dragi au nevoie de linişte. Fără explicaţii, fără excepţii. Au nevoie să dispari, să taci, să nu-i mângâi. Şi asta doare, doare atât de mult încât îţi înfigi unghiile în carne ca să nu ţipi, ca să nu strici liniştea celuilalt. Voi fi sinceră din nou: nu-mi iese mereu. Dar uneori, tot ce poţi face pentru celălalt e să fii acolo. Tăcut. Iar eu trebuie să învăţ tăcerea.

De Paşte

Pentru mine Paştele a fost mereu o sărbătoare agitată, veselă, cu densitate mare de oameni dragi pe metru pătrat de sufragerie, cu mese îmbelşugate la care toţi îşi doreau să participe, cu lumină, cu flori, cu zâmbete şi poveşti. Asta până acum 9 ani, când în noaptea de Înviere lumea mea s-a prăbuşit. Am încercat să adunăm piesele rămase, să refacem din bucăţi de puzzle fericirea dinainte şi, oricât ne-am străduit, am dat greş. Ne-am ascuns an de an tristeţea, evitând să vorbim despre ea. Şi lumea s-a mai prăbuşit o dată, demonstrându-ne că este imposibil să mai fie ceva la fel.

Fericirea a venit din nou abia atunci când am înţeles că este în regulă să fie altfel şi să fie bine. Că ne putem bucura unii de alţii, că putem avea obiceiuri noi, că putem îndrăzni să facem cozonac (deşi nu va fi perfect ca ‘acela’, va fi perfect în felul lui), că putem fi departe unii de alţii, dar să ne avem mereu în gând. Atunci când am învăţat să trăim bucurându-ne de piesele rămase întregi, fără să reconstituim un peisaj care nu va mai fi niciodată la fel, dar fără să-l uităm o clipă, fără să ne înghiţim lacrimile, dar nici poveştile cu haz, atunci, abia atunci, am fost fericiţi din nou.

Vă doresc să vă găsiţi fericirea în felul vostru. Şi să ţineţi de ea cu dinţii.

Zi încărcată

Azi s-au adunat multe lucruri frumoase de privit şi sărbătorit. Eclipsa de soare, echinoxul de primăvară, superluna, Ziua Fericirii şi, ca în fiecare săptămână, ziua dinainte de weekend. Aşa că oriunde v-aţi afla, alegeţi fenomenul preferat şi bucuraţi-vă de el. Sărbătoriţi Ziua Fericirii fiind fericiţi. Dacă aveţi nevoie de sugestii, le găsiţi aici.