Povești fără cuvinte

Despre dor

Niciodată n-am știut să fac față dorului. Mi se umpleau ochii de lacrimi la cea mai mică formă de amintire, sunam la șapte dimineața doar ca să spun că mi-e dor, mă uitam în oglinda retrovizoare până mă dureau ochii, stăteam cu nasul lipit de geam sau cățărată pe gard așteptându-i. N-am putut niciodată, Zoe, să fiu bărbată când a venit vorba de dor. E în stare să mă năruie pe stradă, privind cu ochi goi în asfalt murdar, sau pe vârf de munte în fața unei priveliști frumoase. Mă dibuie la concerte în cea mai mare aglomerație, nu mă lasă să dorm și simt că încetul cu încetul îmi face găuri în stomac. Orice obiect cât de neînsemnat e prețuit ca o icoană. Nu sunt în stare să mă lupt cu dorul. Micul meu secret e că nici n-am încercat. Îl las să mă copleșească, să-și facă meandrele, să mă sfărâme dacă așa poftește. Mi-e teamă că nu-i o lecție prea frumoasă, dar azi e una din acele zile în care aerul nu-mi ajunge la plămâni, în care toate canalele de comunicare sunt blocate, în care mă înec.. de dor.

Guillaume Musso – Vei fi acolo?

După aventurile cu trilogia Back to the future,  mi s-a părut firesc să încerc o carte care tratează exact același subiect. Vei fi acolo? este o poveste despre întoarcerea în timp, dar nu ca simplu spectator, ci pentru a schimba trecutul care ți-a umplut viața de regrete. La interval de 30 de ani, Elliot cel tânăr și Elliot cel bătrân complotează pentru a schimba destinul. Preț de 10 pastile miraculoase, având la dispoziție doar vreo 20 de minute la fiecare călătorie, cei doi se luptă să salveze o viață dragă fără a deranja prea mult viețile celorlalți. Romanul te ține cu sufletul la gură până la ultimul rând, amestecând cu dibăcie poveștile celor trei personaje, trecutul și prezentul.

Vei fi acolo? este cu siguranță o poveste modernă, scrisă în stilul scenariilor cinematografice. Nu-ți lasă prea mult loc de imaginație, nu se pierde în descrieri nesfârșite, adaugă coordonate politice, culturale, geografice pentru a-și situa cititorul cât mai aproape de orașele americane în care se petrece acțiunea. Știi precis ce tricou poartă Elliot în prima călătorie, ce muzică era la modă în anii '70, ți se atrage atenția la cancerul de plamâni cauzat de fumat, la pericolul drogurilor și ca în orice film american apare o tânără extrem de frumoasă și prietenul ușuratic și plin de viață. Peisajul e complet. Te aștepți ca în timp ce citești pagină cu pagină să auzi strigătul regizorului și s-o vezi pe Penelope Cruz trecând unduios prin fața ta. Este noul mod de a face literatură, franc, cu fraze scurte și fără multe figuri de stil, consumând lacom toate clișeele istoriei. E ușor să te regăsești în astfel de filme de Hollywood, când ți se oferă atâtea detalii familiare.

Am primit cartea Vei fi acolo? prin intermediul campaniei vAlluntar lansată de Grupul editorial All, ceea ce înseamnă că această recenzie va aduce 15 minute de muncă voluntară din partea echipei campaniei. În plus, fiecare comentariu pertinent va mai aduce încă 3 minute. Așa că nu uitați să comentați!

Peisaje din România (I)

"Zâmbeşte şi viaţa ţi se va părea mai frumoasa!" Albert Einstein  

Cetatea Neamţului

Târgu Neamţ

Gura Humorului

Bucovina

Modele pentru români (II)

Introducere: De ceva vreme am pus la birou un coș de gunoi dedicat hârtiei reciclabile. Am pus un afiș și i-am înștiințat pe toți de destinația acelui coș. Am vorbit și cu personalul de curățenie și m-am angajat să-l golesc eu în containerul special din curtea firmei. N-am vrut să deranjez sau să supăr pe nimeni, dar se aruncă atâta hârtie într-un birou încât era păcat. De când am instalat coșul, am găsit în el pahare de cafea, ambalaje de dulciuri, șervețele murdare, etc. Unele aruncate din greșeală, altele din nepăsare. Le-am sortat din nou și am mai pus un afiș, mai mare: "Nu aruncați aici plastice, șervețele, sticle, hârtii murdare.."

Cuprins: Acum câteva zile una din doamnele care se ocupă de curățenie a venit să mă întrebe dacă poate folosi coșul ca să arunce niște hârtii. I-am spus că sigur și câteva minute mai târziu s-a întors cu un braț de reviste și pliante publicitare și le-a depus cu grijă în coș. Ba mi-a și mulțumit. Doamna are vreo 50 de ani și da, lucrează ca femeie de servici. Îmi șterge biroul și scaunul, dă cu aspiratorul și spală toaletele. După câteva ore, un tânăr coleg, cu studii superioare făcute în America, și-a aruncat batistele de hârtie în care tocmai își suflase nasul în același coș, ignorând cele două afișe care îl străjuiesc ca ulii și pe mine cu ele. După încă o oră a recidivat.

Încheiere: Trăim cu impresia că modelele trebuie să aibă studii înalte, să fie umblate prin lume, să aibă bani și acces la cultură. În plus, ar fi bine să fi murit acum cel puțin 100 de ani. Cea care ne vinde covrigi este cu siguranță o 'tanti', iar cea care vinde pătrunjel în piață o 'mamaie'. Bătrânii nu pot înțelege chestiile astea moderne ca reciclarea, handmade și plantarea de copaci în principal pentru că pe vremea lor nu era net. Și mai au și prostul obicei să ne înghesuie prin autobuze. Tot ce vine din alte țări e privit cu admirație, tot ce nu merge aici bine "dom'le, numai la noi e așa". Dar orice încercare de a muta un fir de nisip în direcția bună este ignorată cu desăvârșire. Mă gândesc serios să inventez afișul care te pleznește dacă nu îi respecți termenii.

Ornitologie

Faceți loc, faceți loc.. coloană oficială!

Aș putea face figurație la Muzeul figurilor de ceară. Nu m-am mai mișcat de o oră.

Mi-au intrat toate penele în poză, da?

Deci mama a zis să mă uit întâi în stânga sau în dreapta?

Blogul cititorilor Renne 2012

Pregătesc concursul de la Renne de când a început anul. În sfârşit am ajuns şi la partea drăguţă, cea cu voturile. Puteţi vota una din cele cinci nominalizări aici. Perioada de votare este de o săptămână.

Câştigătorul va fi invitat la interviu, astfel încât cititorii lui să îl poată cunoaşte mai bine. De ce nu, poate aflăm şi nişte trucuri despre cum se îngrijeşte un blog de succes. Aşadar alegeţi blogul preferat pentru anul 2012.

Înapoi în viitor

Am achiziționat de curând trilogia 'Back to the future' și deși încă nu am apucat să văd decât primele două filme, deja mi s-a născut o întrebare: ce zile sau momente din viața mea (trecută sau viitoare) aș vrea să vizitez dacă aș avea o mașină a timpului?

Știu, știu, o să spuneți că toate momentele frumoase și vesele merită revăzute și cu siguranță și eu m-am gândit la ele. M-am gândit și la cei pe care nu i-am mai văzut demult și la anii lipsiți de griji și preocupare ai copilăriei, la ultima și cea mai dragă iubire, la momentele de reușită, de noroc sau de contemplație. Am observat că nu mi-a păsat deloc de viitor. N-am fost curioasă să aflu ce se va întâmpla mâine. Dar să facem o listă, nealfabetică, necronologică, dezordonată..

• Rigoletto - pe scena Operei Naționale din București, 2011.
• primul moment în care am reușit să mă țin pe motocicletă - nu am strigat Evrika! pentru că nu puteam să rostesc cuvinte, dar vă asigur că am strigat, 2007.
• o zi de cules plante medicinale cu bunicii - oricare, la alegere, undeva în anii premergători Revoluției din '89.
• un anume sărut, pe o anume plajă, într-o anumită zi de aprilie.
• o partidă de table cu bunicul - oricare, fie că pierd sau câștig.
• privirea mamei când am intrat la facultate, 2000
• ziua în care am adus acasă pisica și nu am fost în stare să-i fac o fotografie ca lumea, 1999
• Crăciunul în care am aflat că Moșul e o treabă mult mai faină decât credeam, pentru că am văzut-o pe mătușa mea cărând un ditamai jocul și ne-am prins că primim cadouri oricât de cuminți sau ne-cuminți am fi fost - undeva prin anii '90.

Și multe, multe alte momente frumoase, de care mi-e drag să-mi aduc aminte.. Vă dau leapșa cu plăcere, să vă răscoliți și să vă amintiți:  Carmen, lotusull, Sophie, SoriN, Teo Negură, lunapatrata, Costin Comba.

Mărturisire

sursa foto

Când ai chef să te joci cu mine, mă scutur de praf și-mi înviorez culorile ca să-ți fac plăcere. Mă pregătesc cu atenție și mă feresc să scârțâi la vreo mișcare. Îți zâmbesc cu toate fețele și oricum m-ai întoarce, zâmbetul meu te însoțește. Uneori te încrunți, alteori mă răsucești absent, cu gândurile departe. Mi-e teamă de gândurile tale, de cutele adânci care îți apar pe frunte. Nu le înțeleg mereu și oricât m-aș strădui să te țin lângă mine, alunec, mă pierzi. Tu ai doar o față cu multe nuanțe, eu am multe și colorate. Dar toate fețele mele abia reușesc să-ți prindă privirea o clipă. Îți iubesc mâinile, îți iubesc privirea, aș vrea să nu mă mai lași niciodată singur.

Râzi de mine și uneori mă arunci disprețuitor. Mă lovesc să știi, deși nu mă plâng mai deloc și nu-mi stric culorile. Nu-mi place jocul ăsta. Mi-e teamă că într-o zi am să mă sparg și n-am să mai fiu decât o jucărie stricată. O jucărie refuzată. Sunt convins că dragostea mea va rămâne pentru totdeauna între cei șase pereți de plastic. Lumea mă vede colțuros și se uită urât la geometria mea complexă. Cine ar putea iubi așa ceva? Un cub imperfect colorat, cu fețe amestecate, așteptând plin de drag împlinirea? Dar dacă tu, copil cu ochii negri, ai să mă descoperi și-ai să mă îndrăgești, sunt sigur că voi ajunge acolo. Și vom fi fericiți.

Surprize

Notă: Desenul aparține Mădălinei Andronic și se numește 'Surprize'.

14 februarie 2012

Așa o zi măreață nu puteam să las să treacă fără a face o observație. Măruntă, dar personală. Nu sunt nici pro, nici contra Sfântului Valentin, sunt cumva pe lângă. Nu pentru că n-aș iubi sau n-aș cunoaște stările stupide de îndrăgosteală cronică manifestate prin leșin la apropierea miracolului, transpirație abundentă și vise cu ochii la stele. Nu, nici n-am suferit din iubire ca să mă transform într-o scorpie care urăște sexul celălalt și nu-și poate închipui viața decât acrită în propria carapace. Am iubit și-am suferit, am dus dorul, mi-am numărat lacrimile și mi-am dat inima cu două mâini ca s-o primesc înapoi un pumn de cioburi. Și ce dacă? E problema mea cu viața, cu ce am fost în stare să fac din ea. Nu simt nevoia să mă tragă calendarul de mânecă ca să-mi aduc aminte să spun 'te iubesc' și nici n-aș face-o la comandă. De fapt, ca să fiu sinceră, am spus o singură dată 'te iubesc' cu voce tare. I-am spus bunicii, într-o zi de aprilie, acum mulți ani. Ceilalți au trebuit să înțeleagă singuri din subînțelesuri.

Acum nici să mă iau de bieții oameni care vor să facă vânzare cu orice preț și cumpără în neștire perne roșii din poliester.. Dintr-un sentiment sau altul, intențiile lor sunt bune. Și cine sunt eu să le judec. Așadar astăzi, marți, 14 februarie, am doar unghii roșii (că-s făcute de duminică). Înot prin zăpada bucureșteană la fel ca-n orice altă zi. Și-mi sunt gândurile la cei dragi, ca-ntotdeauna.

Muriel Spark – Departe de Kesington

Departe de Kesington s-ar fi putut intitula 'Aventurile doamnei Hawkings povestite de ea însăși'. Stilul britanic, inconfundabil, cu acel umor rafinat și mereu ironic, fără a depăși rigiditatea insulară, tonul familiar cu care doamna Hawkings își povestește amintirile își fac cititorul părtaș la o discuție despre o rudă îndepărtată, neapărat la o ceașcă de ceai. Sunt convinsă că ar ieși un film cel puțin simpatic din ecranizarea acestui roman, deși probabil nu ar fi un film de Oscar, cu efecte speciale și urmăriri explozive.

Ca să vă faceți o imagine: în decorul londonez al anilor '50, o văduvă plinuță, angajată a unei edituri, locuiește singură într-o cameră a unei case de oaspeți. Soțul i-a murit în război, iar tânăra văduvă este o femeie de nădejde, dornică să dea sfaturi oricui îi iese în cale. Nu se potrivesc în acest peisaj vârsta doamnei (abia 28 de ani) și apelativul franțuzesc pe care îl adresează unui autor prea insistent și prea puțin talentat. De aici și seria de aventuri căreia doamna încearcă să-i dea de cap, în stilul lui Sherlock Holmes în variantă feminină (acea variantă în care orice prietenă știe ceva despre o prietenă, croitoreasa despre toată lumea și băiatul de la prăvălie îți poate face rost de ultimele noutăți). O serie lungă, complicată și haioasă de personaje și mai presus de toate descrierea doamnei de către ea însăși, viziunea asupra femeilor plinuțe și sfaturile uneori uluitor de fantastice (dar care cică merg.. se pare că o pisica în casă ajută la concentrare.. oare?!). Departe de Kesington se parcurge ușor și cu plăcere, ca un film englezesc de televiziune într-o dupămasă ploioasă de noiembrie. Neapărat cu ceai.

Am primit cartea Departe de Kesington prin intermediul campaniei vAlluntar lansată de Grupul editorial All, ceea ce înseamnă că această recenzie va aduce 15 minute de muncă voluntară din partea echipei campaniei. În plus, fiecare comentariu pertinent va mai aduce încă 3 minute. Așa că nu uitați să comentați!

The Pirate Radio (2009)

sursa foto: imdb.com

The Pirate Radio (sau The Boat that Rocked) este un film dedicat radiourilor pirat din anii '60. Cum încă lumea nu se învățase cu invazia rockului și autoritățile încă mai digerau dacă este sau nu moral, radiourile pirat au trebuit să supraviețuiască în condiții mai grele, dar cu siguranță boeme. Filmul spune povestea unui post de radio care-și avea adresa în Marea Nordului, pe o barcă de pescuit. E amuzant, simpatic și fidel cu amestecul complicat de dezmăț și rigiditate specific anilor '60. Iar muzica.. ah, muzica, tot ce-i mai bun dintre cei buni, dintre primii și neuitații. Filmul merită să fie văzut fie doar și pentru muzică.

Mi-a plăcut atmosfera și jocul actorilor care păreau a fi într-un documentar, iar nu într-un film artistic. Relaxați, implicați, fără a fi constrânși de scenariu sau regie. Iar substratul filmului depășește cu mult aria istorică a perioadei.

De colecție

Portret

Îi văd venind de la fereastră. Ea ține pe braț o poșetă de piele, e coafată proaspăt și-mi zâmbește deși încă nu mă vede. El duce o valiză maro, rigidă și micuță. Poartă sacou și pardesiu, iar pe cap o bască pusă într-o parte. Cu mâna liberă o ține de braț. Când ajung destul de aproape, mă zăresc lipită de geam. Ea îmi face ghiduș cu mâna, el mă salută ridicând o mână. Nu mai rezist. O rup la fugă pe scări, lăsând ușa descuiată. Alerg în papuci, nu e timp de încălțat. Nici liftul nu-l mai aștept și până să parcurgă dânșii cei 50 de metri care îi despart de bloc eu țâșnesc ca o săgeată. Îi îmbrățișez pe amândoi deodată, mai să îi dărâm. Apoi mă instalez între dânșii și intrăm agale în bloc.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Mă uit pe fereastră și acum. Îi și văd intrând pe alee. Sunt neschimbați, veseli și au aceeași valiză maro. Îmi vine să alerg pe scări să-i întâmpin. Mă oprește doar un geam înghețat și niște lacrimi mari care nu știu de ce îmi tot intră în ochi.

Anna Gavalda – Darul unei zile

Mi s-a părut firesc să vă povestesc de cartea aceasta după ce am vorbit de presimțiri. Și asta pentru că Anna Gavalda ne dă o pildă despre viață, despre ce te poate face fericit fără să știi că acel lucru mărunt înseamnă atât de mult pentru tine.

Darul unei zile este o poveste care se întâmplă într-un weekend când patru frați hotărăsc să schimbe macazul și în loc să meargă la nunta unui văr să facă altceva. Se urcă în mașină și pleacă, lăsând în urmă obligații, neamuri și tot stressul cotidian. Cele două zile petrecute între ei sunt un soi de terapie pe care fiecare dintre noi le poate traduce în ce-și dorește. Pictură, muzică, o carte bună, un drum, o salată de fructe. Nu contează, atâta vreme cât rupeți firul păianjenului care vă conduce viața 365 de zile pe an. Darul unei zile este povestea unei evadări. Este povestea unor zile trăite liber, fără mustrări de conștiință. Ar trebui să ne permitem măcar din când în când câte o evadare.

Despre presimțiri

Demult am visat că-mi treceam numele pe o listă și lângă el o dată. Așa, o zi la întâmplare.. Vocea nu mi-a răzbătut dincolo de vis și nu mai știu ce plănuiam să fac în acea zi.. eu care nu-mi fac planuri. Ziua aceea se apropie..

Mă gândesc uneori că-s prostii de om cu prea mult timp liber, dar asta e viața, un timp liber pe care-l umplem cu prostii, fiecare după puterile sale. Recunosc, mi-a trecut prin gând și că poate fi ultima zi pentru mine. De ce nu? Orice început are și un sfârșit. Mi-am împărțit averea între cei dragi. Cumva aș vrea să primească fiecare câte ceva. Și mi-am zis că aș vrea să mă ardă și să mă împrăștie din goană de motor pe unde am fost și pe unde n-am fost. Cine vrea să păstreze un grăunte din mine și restul să-l dea drumurilor, munților, mării. Așa puțină cum sunt să mă ducă peste tot.

Apoi m-am gândit că mi se va întâmpla ceva bun, doar nu plănuiești singur să-ți fie rău. Dar cine știe cum se propagă visele și gândurile și cum se deformează dorințele? Și ce să mi se întâmple bun? Greu de zis, greu de ales. Și uite-așa aștept încă o zi. Mai uitând, mai imaginându-mi călătorii nefăcute, tărâmuri nevăzute, bucurii extraordinare pentru cei dragi.

Știu că ziua aceea va veni. Nu pot schimba calendarul, nici curgerea timpului. Știu și că statistic vorbind am toate șansele să fie o zi banală, în care chiar să nu mi se întâmple nimic. Dar mai știu de ceva vreme că nu există zile banale, nu există zile netrăite. Și dacă va sta în mine puterea de-a trăi frumos acea zi visată cu mult timp în urmă, o voi face. De dragul timpului care nu va mai fi al meu niciodată.

Modele pentru români (I)

sursa foto

Mi-a spus cineva de curând că românii nu au modele și de aceea este haos în țara asta. M-am gândit fără să vreau la ce aud străinii despre România și ce soi de modele ne fac reclamă. Nu am nimic cu Hagi, Nadia sau Ilie Năstase, dar cred că putem mai mult de atât. Sau cel puțin am putut odată.

Am vrut să găsesc un personaj obscur, ascuns în umbra istoriei și a statutului său de .. femeie. Am vrut să aleg un om care nu poartă numele unei stații de metrou și neapărat să fie primul în ceva. Elena Ghica este cunoscută un pic pentru scrierile sale, pentru că a fost fiica unuia dintre membrii familiei Ghica și soția unui principe rus. Mai mult, este cunoscută pentru scrierile în franceză, publicate sub pseudonimul Dora d'Istria. A trăit în Rusia, Franța și Italia, dar și-a lăsat prin testament averea primăriei Bucureștiului pentru administrarea unui spital construit de familia sa. A colaborat cu reviste și a fost atentă la istoria țării sale: „…nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la ţărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca şi cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”, îi scria lui Giuseppe Garibaldi.

Dar cei mai mulți nu știu că Elena Ghica este prima femeie care a escaladat un vârf al Alpilor: Moench (care alături de Eiger și Jungfrau formează cel mai înalt și vizibil grup de vârfuri din Alpi). S-a întâmplat pe 1 iunie 1860, iar Elena Ghica și-a povestit ulterior aventurile în cartea La Suisse allemande et l’ascension de Moench.

Nu, nu vreau să vă impulsionez să fiți primii în ceva anume, nici să urcați vârfuri înghețate sau să vă apucați de scris romane. Modelul Elenei Ghica este modelul unei femei care a trăit frumos și a lăsat ceva bun în urmă. Este modelul unui om căruia i-a păsat de cei din jur, a pus suflet în toate și nu s-a lăsat descurajat. Este modelul unui om care a trăit oriunde pentru că l-a avut pe 'acasă' tatuat pe dinăuntru.

Instantaneu de concert