De ziua ta

Așa acum atunci când eram cu voi nu-mi păsa dacă oamenii ne văd, așa și astăzi ne-am plimbat toți trei deși numai noi ne vedeam. Pentru că azi e ziua ta și ne sărbătorim. Garoafe roșii și albe, ceva dulce, poate o îndulcită și, musai, o plimbare lungă. Am mers la braț aproape două ore, ne-am povestit, ne-am uitat în jur observând, comentând, râzând. Și am fost fericiți.

Nu, fericirea nu trebuie afișată, nu e ostentativă. Este un aspect foarte intim al fiecăruia. Aproape că nu-mi vine nici să vă povestesc. Nebunia unuia e fericirea altuia. Și orice-ar zice lumea asta făcută din reguli, legi și fizică, orice ar zice iubitorii de cadouri strălucitoare, plimbarea noastră e exact ce-mi doream. Pentru că mi-e dor. Atât de dor.

Șase ani de mediocritate

Așa a apărut Dicționarul, în ultima zi de august a anului 2009. Nici prea devreme, nici prea târziu, a apărut dintr-o sufocare, dintr-o cădere, din panică. A apărut într-un moment în care credeam că am să dispar. M-am agățat de scris din disperare și o recunosc fără rușine. Pentru că m-a salvat.

Am fost sinceră încă de la început. Nu veți găsi aici decât mediocru și banal, refulări și efuziuni, dor, foarte mult dor. De la dorurile mele am trecut la ale altora, apoi la ale necunoscuților, ca într-un final să ajung la doruri de poveste. Am crescut. Să spun oare că am îmbătrânit? De fapt, timpul a stat în loc. Abia acum îmi dau seama că m-am obișnuit să-mi declar vârsta de atunci. Nu din vanitate, ci dintr-o potrivire sau poate dintr-o rătăcire. Poate m-am pierdut atunci și, precum călătorii în timp, nu reușesc să mă găsesc la altă vârstă.

Dicționarul este parte din mine. Este deopotrivă parte din cei pe care-i cunosc și din cei pe care-i observ pe stradă. Și chiar dacă uneori mă fură peisajul și nu trec pe aici mai multă vreme, va fi mereu o felie groasă de amintire. Aici voi fi mereu acasă, așa cum în orașul acela în care se vede Făgărașul dacă te urci pe un anumit deal și ai noroc voi fi mereu copil.

Dicționarul a făcut de vreo doi ani un pui. Dacă el m-a ajutat pe mine, ZMEU încearcă să-i ajute pe alții. Să-i ajute să vadă și să înțeleagă fața frumoasă a lumii urbane. Poate într-adevăr am crescut.

Amintiri

 

Ensemble, c'est tout

ZMEU

Au trecut 4 luni de când, într-un moment de revoltă pentru unii și inspirație pentru alții, ne-am hotărât să ne apucăm de înălțat un zmeu. Pe de-o parte virtual, pe de cealaltă extrem de real. Am pus în el cât ne-a dus capul și cât ne-a ținut inima și l-am înălțat încet. Nu ne-am dorit să se înalțe foarte sus, ci să rămână sub nori astfel încât să-l vadă toată lumea și să bucure pe cât mai mulți.

Ne ținem de sfoară deja 5 oameni. Iar zmeul e văzut de mai bine de 150 în fiecare zi. Nu suntem mulți, dar dacă am reușit să consumăm cu folos și bucurie timpul măcar al unuia dintre cei 155 de oameni adunați, eu zic că am făcut ceva bun. Și tare mă bucur de bucuria lor. Vânt bun și sfoară sănătoasă tuturor!

Portret (XXVII)

Sunt mulți ani de atunci, de când te-am văzut prima oară în radiografie. Veneai grăbită pe o alee din parc, purtai un tricou roșu, iar părul tău negru făcea în ciudă umbrelor dintre copaci. M-am oprit fără să vreau, era prea mult să te privesc. Ți-am văzut atunci zâmbetul și ți-am pipăit cu privirea pielea obrazului și mâinile. Privirea mea a trecut prin tine, ți-a mângâiat inima, ți-a admirat ineligența care și azi mă năucește și a întrezărit în spatele tău anii pe care îi număr acum fără a le ști capătul. Anii noștrii, fără a fi ai tăi sau ai mei, fără ca noi să avem vreun drept asupra lor. Mi-ai făcut semn nedumerită de oprirea mea, înghițind un univers în zâmbetul acela, iar eu m-am întors din viitor pentru a mă scufunda în cel mai dulce prezent. Am pornit atunci spre tine. Merg și acum, având radiografia ta în fața ochilor, completată cu mii de detalii în toți acești ani.

De sărbătorire

Notă: La mulţi ani!

Bilanţ

August e lună de vacanţă, de linişte sau de agitaţie, cum vă doriţi. Dar august e şi lună de bilanţ, al ultimei vacanţe, al ultimului an, al ultimei veri. Analizând cele peste 700 de postări ale dicţionarului, observ că cele mai multe sunt despre viaţă, despre energia care ne dă jos din pat în fiecare zi, despre cotidian, banal, obişnuit, firesc, uman. În paginile de jurnal ale dicţionarului v-am dat acces la gânduri şi poveşti cunoscute doar de mine. Am împărţit locuri şi fotografii, amintiri, v-am povestit despre concerte, filme şi, musai, cărţi. Alături de personaje cunoscute sau mai puţin cunoscute, am învăţat să observăm, să căutam, să simţim. Ne-am lăsat imaginaţia să zburde cu o lesă un pic mai lungă şi ne-am adus aminte să ne jucăm din când în când. Au fost patru ani poate frumoşi, poate urâţi, dar au fost trăiţi şi ar fi bine să ne fi ieşit conform dorinţelor. Cine ştie, poate următorul va fi mai bun. Vă aştept, pe aceeaşi frecvenţă, încă o vreme de acum înainte. Cât va fi, nimeni nu ştie.

Patru

E august iar. A patra oara de când m-am apucat să vă scriu. Ce-ați făcut în ultimii patru ani? Cine sunteți? Vă trimit lucruri banale, texte fără sare, frânturi din lumea mea obișnuită. Împart cu voi cuvinte grele, imagini frumoase, gânduri furate de la alții. V-am împărtășit secrete, v-am ținut de vorbă, ne-om fi și certat poate. Și totuși, ce-ați făcut în ultimii patru ani?

Eram îmbrăcată în negru când am început să vă cunosc. Scriam strâmb, printre șiroaie de lacrimi, și nu știam dacă mai e ceva de făcut cu mine. Ca atunci când nu te înduri să arunci o stropitoare veche și o zvârli prin pod, cine știe, poate-ți va mai fi de folos. Pierdusem direcția, busola și stelele. Dar vroiam să povestesc cuiva despre ele. Despre stele. M-am hotărât din senin să fac un master, într-un moment prost ales de sorți, dar l-am dus la capăt cu uimire, explicând lumii că în viața unui inginer prinde bine o pată de culoare. Nu mi-a folosit decât mie, celei dinăuntru, în cel mai personal mod cu putință. Nu apare in CV, e doar un magiun propriu din care mai citez uneori. O poveste.

Printre fragmente de zile și bucăți de oameni, mi-am găsit busola. Am îndrăznit s-o încerc pe două roți, pe patru roți, pe zăpadă, prin niște țări străine, prin săli de concerte, pe bicicletă, pe autostradă gonind spre mare, prin munți incredibil de frumoși, pe drumuri noi, prin amintiri vechi. Și-atunci mi-am dat seama că nu contează decât ce iubești. Mi-am dat seama că orice grozăvenie ai realiza trebuie s-o raportezi la cineva. Sigur, poți fi tu însuți acel cineva, dacă senzația reușitei te face fericit. Dar eu nu sunt așa. Iubesc temeinic, pe alții. Îi pot găsi dincolo de stele, printre nori, printre amintiri. Îi port în suflet fără să știe. Un fel de „atașament cu niște infatuare”, cum mi-a zis cândva cineva. Un soi de amalgam care naște fericire. Rețeta mea. Port ceasul bunicului și inima bunicii. Busola mea pe care-o regăsesc mereu, la care mă întorc cu dor, vor fi mereu oamenii.

Din înaltul cerului.. BIAS 2013

Blogul cititorilor Renne 2013

S-au făcut mai bine de trei ani de când scriu despre bloguri la revista online renne.ro. Serialul de care mă ocup are peste 200 de episoade și se încăpățânează la fiecare început de an să organizeze un concurs de bloguri al cărui unic premiu este notorietatea. Anul acesta suntem la ediția a treia și vă invit să cunoașteți nominalizările. Dacă vă și plac, le puteți vota până duminică, 10 februarie.

Știu că premiile sunt cel mai atractiv lucru la un concurs, dar pentru bloguri îmi place să cred că este mai important să fie citite, apreciate. În ultimii ani am descoperit la capătul celuilalt al firului de Internet oameni cu care îmi face plăcere să-mi petrec timpul. Este câștigul cel mai mare al acestui blog, mai de preț pentru mine decât ar fi cele materiale. În același spirit este organizat și concursul de la renne. ro și mă bucur că am ajuns la a treia ediție și încă mai avem oameni intersanți de descoperit.

La mulți ani!, București

Din 1862 este capitala României, dar a apărut pe harta țării în 1459.

La începutul anului 2009 se estima că adăpostește aproape 2 milioane de locuitori, dar numărul real este în jur de 4 milioane. Este al șaselea oraș din Uniunea Europeană, după numărul de locuitori.

Este hulit în fiecare zi și lăudat mult prea rar, dar este căutat asiduu pentru oportunitățile sale de capitală europeană.

Nu atrage prea mulți turiști străini, dar se lipește imediat de inimile puținilor aleși.

Deopotrivă vechi și nou, cochet și căzut în mizerie, cosmopolit și îngust, ofertant și periculos, bogat și lovit crunt de sărăcie, colorat și posesor al celui mai desăvârșit gri.

Aici se aruncă pietrele în stăpânitori, aici se nasc legile, de aici pleacă știrile.

Cel mai adesea, se uită de menirea lui urbanistică, amintindu-i-se doar de mocirla politică, furia economică și goana după bani. I s-a pus în cârcă istoria și de 553 de ani se străduie să facă față.

La mulți ani!, București.

Aniversare

Acum trei ani (fix) începeam a vă povesti despre mediocritatea unei vieți obișnuite, constrânse la banal și totuși purtând povara grea a unicității. Vă povesteam implicit despre mine, așa cum mă descopeream eu a fi, cu angoase, temeri, puncte slabe, nervi îndărădnici, priviri piezișe și gânduri turbulente. Vă povesteam explicit despre alții, pe care nu-i cunoșteam decât printr-o privire sau un cuvânt, un nume pe un afiș sau un chip într-o fotografie. Vă țineam la curent cu filmele și cărțile pe care am reușit să le ating, cu locurile și oamenii în brațele cărora m-a trimis întâmplarea. Vă cunoșteam timid, în spatele unui monitor, agitând un șoarec de plastic și căutându-mi cu el punctele slabe sau forte.

Au trecut trei ani de când vă scriu, de când vă povestesc, de când vă iau cu mine în călătorii, de când tăiem banalul în patru. 582 de materiale, peste 2200 de comentarii, 40 de urmăritori prin Google și 45 prin Facebook, peste 50 000 de vizite. Dicționarul nu este un blog celebru, nici cu trafic de invidiat. Nu câștigă bani și nu face reclamă dincolo de recomandări culturale. Se bucură însă de fiecare dată când unul dintre vizitatorii lui revine, zâmbește sau își lasă aici un gând. Și este recunoscător tuturor celor care au consumat o secundă din viața lor cu el. Le cere iertare tuturor celor care consideră că a fost o secundă pierdută și promite că se va strădui mai mult pentru cei care cred că au câștigat secunda respectivă.

Și pentru că tot suntem la ceas aniversar și de posibilă răscruce, v-aș cere cu prețuire o părere: Spre ce anume ați prefera să îndreptăm discuțiile Dicționarului? Fie că este vorba de cărți, literatură, muzică, evenimente, cinematografie, fotografie, atitudine urbană și nu doar, samd.

Despre teamă

Uneori mi-e teamă că un călător prea grăbit m-ar putea împinge în fața metroului. N-ar fi greu, s-a mai întâmplat. Totuși merg cu metroul în fiecare zi.

Deseori mi-e teamă că merg degeaba în fiecare zi, că drumurile mele sunt sortite unui banal inepuizabil, că toate acțiunile mele nu aduc nimic bun. Și totuși merg în fiecare zi, pe aceleași drumuri, încercând să pășesc frumos.

De unii necunoscuți mă tem. Le citesc în priviri că nu le sunt pe plac, le simt disprețul și le miros dezaprobarea. Dar tot îmi păstrez dreptul de a alege, de a fi altfel, de a fi fericit.

Uneori mă tem că lumea mă va răni, prelung, repetat, fără urmă de milă. Sunt pățită și știu că, voit sau fără voie, oamenii te pot răni. Deschid geamul în fiecare dimineață și mă alătur lor fără să clipesc.

Mă uit în jur și mă tem că mă vor acoperi gunoaiele, că vor dispare copacii și florile, că vor pieri albinele și zăpada vafi doar o amintire. Mă lupt să plantez, să reciclez, să las curat, să contribui cât de puțin și să îndrept infim câte ceva.

Mi-e teamă de vorbit în public. Ei bine da, când sunt în fața unei adunări de ochi, îndreptați cu toții mai mult sau mai puțin spre mine, amuțesc, transpir, tremur. Îmi simt inima bătând ca un clopot și oricât de multe cuvinte aș găsi cu alte ocazii, în acestea niciunul nu-mi mai e prieten. Și totuși, uneori nu refuz să particip la astfel de adunări. Fă ceva ce te sperie în fiecare zi, parcă așa spunea cineva.

 

500

Acum aproape trei ani îmi declaram intențiile fără să știu ce mă așteaptă. 500 de postări mai târziu, îmi actualizez declarațiile. Încă scriu din pură plăcere, încă îmi place să-mi citesc gândurile înșirate în semne negre, dar ceva s-a schimbat în minuscula mea lume mediocră. Nu, nu scriu mai bine și nici nu mi-am descoperit vreun talent. În schimb, am descoperit mai multe motive pentru a scrie.

 Am aflat de Ora Pământului, de programe de voluntariat, de campanii care merită atenție. Am citit mai mult și am descoperit mai multe filme. M-am scufundat în concerte, m-am rătăcit în târguri și m-am bucurat nemărginit de locuri noi, de fotografie, de artă. Am luat atitudine atunci când mi s-a părut că e cazul și am făcut recomandări în care am crezut din tot sufletul. Am scos la lumină modele, am râcăit mizeria de pe fața Bucureștiului și am învățat că se poate trăi frumos.

Am cunoscut oameni a căror companie îmi face plăcere. Mă refer la Tams și la Adena, dar și la cei care mă urmăriți, comentați, analizați, citiți. Cred că suntem un pic mai bogați. Cred că putem fi un pic mai buni. Și mai cred că orice picătură ajută. Dacă am convins măcar un om să citească o carte, să întoarcă ceva naturii, să aprecieze muzica, să iubească viața, să nu piardă timpul sau să utilizeze corect scara rulantă, mă voi strădui înzecit în următoarele 500 de postări. De ceva vreme, Google a învățat ce este OFZ, iar pentru asta nu vă pot mulțumi destul.

Dau cuvântul oaspeților

Ei bine gata, a trecut. A fost cum v-ați așteptat, cum ați pregătit cu minuțiozitate și alergătură? Ați purtat ceva roșu, ați strâns o mână dragă? Ați mâncat pește sau găină? V-ați amintit toate cele bune și rele ale lui 2011? Sunteți optimiști sau vi se pare că o mână haină v-a împins în fața primejdiei? Ați citit horoscoape, ați purtat haine noi și bani în buzunar, ați făcut gălăgie să-l alungați pe bietul 2011 și lumină să-l întâmpinați pe 2012? Haide spuneți, cum a fost? Cum o să fie?

Celelalte Cuvinte - 30 de ani

Mă simt un pic stingheră printre cunoscători, dar pentru mine a fost un început. Cu ruşine recunosc că am cunoscut Celelate Cuvinte abia când au împlinit 25 de ani, la concertul de la Teatrul Național. Împlinisem şi eu niște ani cu câteva zile în urmă şi m-am simţit cumva mai importantă. Mi-am regăsit fiecare clipă a vieţii mele în fiecare perioadă a cântecului lor. Nu știu câţi „începători” erau în sală, dar magia „avansaţilor” te cuprindea de la intrare.

Sunt convinsă că se avansează rapid în arta de a-ţi plăcea Cuvintele. Este mai mult decât muzică, este o stare de spirit, o experienţă. Şi ca orice experienţă trebuie trăită în stil propriu. Adunarea era atunci pestriţă. Tineri cuprinşi de euforia rockului la cei 15 ani, trăind cu frenezie şi coagulându-se ca grup distinct de orice; veterani plescăind satisfăcuţi la amintirea tinereţii, a vremurilor bune, a iubirilor fără sfârşit şi fără urmări; oameni tineri cu serviciu rigid, serios şi plicticos care-şi scot la iveală sufletul în faţa celor care le știu secretul. Oameni cu trecut, cu viitor, oameni care trăiesc o clipă în comun şi împart intimitatea unei senzaţii. Muzică bună, o sală întreagă în picioare, duioşie, dor şi fărădelege.

Înţeleg în astfel de momente cum reuşeşte artistul să trăiască din dor şi emoție, cum îl arde sufletul dacă nu este cu cei ce-l iubesc şi cât de multe primeşte de la aceştia. Este un drog puternic, dar sănătos. Înteleg în acelaşi timp, cum un mediocru fără talent poate fi pentru o noapte, cel mai frumos fluture, chiar dacă pentru asta a trăit în coconul lui nişte ani buni, până când cineva l-a adus la lumină.

Îmi permit un sfat de „începător” în ale Cuvinţilor: ascultaţi-i! Dacă vă plac veţi fi fericiţi, dacă nu, câştigaţi entuziasmul celor din jur. Oricum ar fi, un concert Celelalte Cuvinte vă aduce pe drumul cel bun, vă împacă cu voi înşivă şi vă oferă. Dacă puteţi să oferiţi ceva la rândul vostru, să fiţi răsplătiţi înzecit! Pe 8 decembrie 2011, la Sala Palatului, Celelalte Cuvinte susține concertul aniversar de 30 de ierni. La mulți ani!

Scrisoare

30 iunie 2011, București.


Ne trebuie mai multe întâlniri pentru a ne cunoaște. Ești mică deocamdată și memoria ta e axată pe aspecte importante. Eu nu sunt unul dintre ele. Dar mă gândesc că atunci când vei putea citi cuvintele mele mă vei fi cunoscut deja. Aș vrea să-ți spun toate poveștile pe care le-am primit la rândul meu. Mi se par cea mai bogată moștenire. Aș vrea să-ți povestesc, arătând cu degetul pe fotografiile vechi, în casa în care am fost cel mai fericit om din lume. Aș vrea să te plimb pe străzile care mi-au luminat și mi-au marcat pentru totdeauna drumul. Aș vrea să-i cunoști.


Știu, lumea ta e alta și poate noi vom fi doar niște personaje învechite și cu iz de naftalină. Poate limba, ori hainele noastre te vor îndepărta. Poate nu știm și nu putem prea mult. Tu ești tu, iar noi tot ce mai putem fi. Nu, n-ai plecat din noi și nu ne porți în sânge decât niște combinații genetice neimportante. Nu cred în puterea cromozomilor, dar cred în puterea poveștii, a alegerii, a întâmplării. Îți pot dărui poveste și o parte din sufletul meu. Doar pentru că exiști. Nu-i mult, dar e gratis.


Te-am cunoscut când purtai numărul 5 la pantof. Mi-am scotocit ideile prăfuite în căutarea unei urări de început și am spus numai stereotipuri fără vlagă. Știi bine că trebuie să fii sănătoasă și veselă, nu? Nici n-ai încotro. Așa că am să-ți urez să fii mulțumită de tine, să fii încrezătoare, să lași ceva bun și frumos în fiecare zi astfel încât amintirile să te poarte înapoi numai prin locuri plăcute. Am să-ți urez să cunoști toate tipurile de dragoste: a familiei, a prietenilor, a copiilor, a celui drag, a animalelor, a locurilor, a obiectelor, a cărților. Am să-ți urez să fii liberă și niciodată singură. Am să-ți urez să visezi și să le vezi împlinindu-se. Am să-ți urez să fii tu, unică, orice număr ai ajunge să porți la picior. Te-aștept la povești, cu drag.

Eu și Internetul - 10 ani

În decursul unei zile, fie ea de muncă sau zi liberă, folosesc calculatorul, telefonul, radioul, televizorul. Puse cap la cap, aproape întreaga mea viață se derulează pe fundalul tehnologiei, fără a fi un maniac al gadgeturilor sau al dispozitivelor electronice de vreun fel. Nu am ultimele modele de calculatoare, televizoare, telefoane, nu folosesc tablete, gps, mp3-player. Totuși, este vizibil modul în care s-a schimbat viața mea în ultimii 10 ani, câți se împlinesc de la primul meu calculator.

sursa

Primul calculator l-am primit prin anul 3 de facultate, când deja nu mai puteam trece examenele fără el. A fost o investiție importantă pentru familia mea și mi-aduc aminte că am promis că nu voi mai avea nevoie de altul mai bun niciodată. De atunci, zilnic, am contact cu cel puțin un calculator, în total peste 10 ore. M-am învățat să-l folosesc și pentru divertisment și am trecut de mult peste principiul de a nu mai sta la calculator și acasă. Am schimbat vreo 2-3 calculatoare de atunci, iar acum am ajuns la laptop.

Ajung acasă. Deschid calculatorul. Apoi, trăgând cu ochiul la el, îmi văd de treburi. Vorbim puțin. Pornim și televizorul de cele mai multe ori și ne uităm la câte un film la calculator sau la televizor. Discutăm mai ales despre ce facem, ce film vedem, ce treburi mai avem de făcut sau am fost nevoiți să rezolvăm în ziua precedentă. Destul de rar ieșim în oraș sau mergem la vreun concert sau spectacol. Dar și în acele zile, deschidem calculatorul când ajungem acasă pentru ultimele știri sau o ultimă verificare a mailurilor, a blogului, a chatului. Mai schimbăm o vorbă cu prietenii, mai jucăm ceva, mai comandăm o pizza. De altfel, și când ieșim în oraș suntem încojurați de muzică bubuind sau susurând în difuzoare, DJ agățați de laptopuri și mixere, proiecții 3D, lasere si alte minuni datorate curentului electric. Comunicăm în grup sau solitar, uneori stimulați de atmosfera digitală, alteori profund deranjați de numărul prea mare de decibeli sau instalțiile de lumini prea insistente.

De-a lungul timpului, am observat că oamenii migrează cu predilecție spre tehnologia nouă. Din curiozitate, din comoditate sau doar din orgoliu, oamenii tind să utilizeze cele mai noi descoperiri are științei. Impactul acestora asupra stilului de viață și asupra modului în care ei comunică și se raportează la comunitate este mereu surprinzător. Cine ar fi crezut că radioul care a făcut istorie în timpul celui de-al doilea război mondial va ajunge un accesoriu al telefoanelor, mașinilor, calculatoarelor și va fi transmis online de către oricine. Cine ar fi crezut că televiziunea și instalarea ei în orice casă va ajunge la stadiul digital în care orice utilizator își poate aranja ordinea programelor, le poate opri sau înregistra, le poate derula înainte sau înapoi. Cine ar fi crezut că cinematografia va ajunge 3D sau 7D și că nu va mai avea oameni drept personaje, ci creaturi ale computerului. Cine ar fi crezut că rețelele de calculatoare utilizate intern în întreprinderi vor ajunge 'world wide web'.

Cu toate aceste schimbări tehnologice era inevitabil să se schimbe și modul de comunicare al oamenilor, relațiile și viața privată. Avantajele și dezavantajele acestui val tehnologic vor fi apreciate mult mai bine de către generațiile viitoare, martore ale altor schimbări. Oare peste 10 ani care va fi ultima modă?

La mulți ani

Nu pot să-ți spun 'La mulți ani!' pentru că de ceva vreme anii nu mai înseamnă nimic pentru tine. Nu pot să te sun la 7 dimineața pentru că nu mai locuiești la acel capăt al firului. Nu pot decât să-mi vântur amintirile, frânturile de viață care ne-au ținut aproape. Nu pot decât să-ți privesc chipul cu ochii minții (și să mă bucur că trăsăturile lui sunt încă vii în amintirea mea, dar oare până când? Mi s-a spus că o să uit tot, că n-o să-ți mai simt mângâierea dulce pe obraz, că n-o să-ți mai știu mirosul!) Nici el nu ne mai aduce garoafe (ție roșii, mie albe), nici lumea nu ne mai urează.

Vorbim atât de des și totuși azi nu știu ce să-ți spun. Aș vrea să-mi pun capul în poala ta și să te rog să mă mângâi pe păr, măcar încă o dată, măcar încă de un milion de ori și să nu numere nimeni. Aș vrea să glumim toți trei, să ieșim pe stradă râzând, să îmbrățișăm lumea. Dar care lume? Nu mai știu. De când nu mai răspunzi la acel număr nimeni nu mai știe de sărbătoarea noastră. Nu, nu te teme, nu te-au uitat, doar că fără tine nu e sărbătoare, e doar un nume tipărit pe buletin. Nu suntem noi. Și nimeni nu știe ce să-ți spună. Nimeni nu știe ce să-mi spună. Așa că nu-mi spun nimic.

Tot ce-mi vine în cap începe cu "Ți-aduci aminte când..". Știu că n-ai uitat că te iubesc. Mă gândesc că dincolo de toate lumile și dincolo de timp, dragostea mea tot ajunge la tine. Și asta nu se uită, nu se rătăcește. Așa că azi, în zi de sărbătoare, nu-ți urez nimic, nu-ți fac nici un cadou. Îți spun doar că te iubește copilu' mult, că mi-e dor de tine și de el, că vă aștept în orice clipă și că nu voi trăi niciodată fără voi. Cred că ți-ar plăcea să asculți melodia asta, nu?