Recomandare de toamnă

Dacă între două borcane de zacuscă, unul de murături şi două damigene de must, mai găsiţi ceva timp liber, vă propun câteva tomnatice de Bucureşti:

• Concert acustic Celelalte Cuvinte – vineri, 18 octombrie 2013, Cinema Patria
• Concert Queensryche – duminică, 20 octombrie 2013, Turbohalle
• Anim’est – 4 – 8 octombrie 2013, Cinema Patria, Cinema Studio, Club Control, Cinema Elvira Popescu

Always with me, always with you

Steve Vai, din nou la București

Prima dată l-am văzut la Cerbul de Aur, în 2009. Am condus până la Brașov și înapoi, într-o singură zi, doar pentru a-l asculta 15 minute. A fost una din zilele bune. Apoi l-am regăsit într-un pseudo-concert organizat de TVR, în București. A cântat cam 40 de minute și a traversat o scurtă pană de curent. A urmat concertul din Munich, din această vară, G3-ul organizat de Joe Satriani unde l-am cunoscut și pe Steve Morse. Tot cam 45 de minute i-au revenit și aici.

Concertul de pe 1 noiembrie de la Sala Palatului a fost prima ocazie de a-l observa pe Steve Vai într-o ipostază personală. Alături doar de instrumentiștii săi, pentru mai bine de două ore și jumătate, Steve Vai a fost el însuși. A avut timp de melodii de pe ultimul album, de melodii consacrate, de improvizație, de joacă. A avut timp să schimbe trei ținute, care de care mai strălucitoare, până la cea de Războiul Stelelor cu beculețe și lasere. A fost aplaudat așa cum îi stă bine unui muzician de calibrul său. Sala a fost plină și niciunul dintre cei prezenți nu era acolo din întâmplare, ci dintr-o plăcere evidentă pentru muzica sa. Un concert complet, experimentat și bine pus la punct. Cu plăcere, oricând.

Prin muzică..

Acel fior electric care-mi pune toți mușchii în mișcare, acel vânt călduț sau răcoros care mă mângâie pe ceafă, acea aromă amăruie de fum și nebunie.Nu știu cum de apar sunete, game și acorduri. Nu înțeleg cum dintr-un fir se naște o coardă. Îmi amintesc prima melodie și senzația completă pe care mi-a oferit-o. La momentul potrivit, o exorcizare prin muzică face bine tuturor. Iar când se produce în grup și se distribuie cu energie, e și mai eficientă.

Impresii de concert

Concertele în aer liber, unde rock-ul cel mai bun își face apariția printre boxe, lumini și pahare de plastic, sunt unele dintre cele mai așteptate evenimente ale verii. De mine, cel puțin. Dincolo de muzică, unde gusturile și manifestările nu se discută, rămân mereu cu imaginea oamenilor pe care i-am întâlnit. Uneori îi recunosc de la concertele trecute și mi se pare că întâlnesc prieteni vechi, deși n-am vorbit niciodată cu ei. Mă surprinde mereu ușurința cu care vorbim cu oricine, degajarea și zâmbetul care se așează frumos pe chipurile tuturor până la sfarșitul serii. Uităm de birouri, de metrouri, de șefi, de problemele de acasă, de gropile de pe carosabil și de autobuzul care nu mai vine. Se discută despre concerte trecute și viitoare, despre sonorizare, despre vreun artist. Se râde incredibil de mult.

Îmi place să mă așez pe jos în perioadele de pauză și să privesc mulțimea. Număr câte femei însărcinate sunt prin preajmă, câți copii micuți, câți oameni în scaun cu rotile. Fac o statistică pe vârste, îmbibație alcoolică și situație socială, constat cât de plină este tribuna de VIP, analizez mărunt ce se mai poartă la concerte sezonul acesta. Cel mai mult îmi plac grupurile, construite uniform din oameni ce par membrii unei societăți secrete sau heterogene, amestecând familie, colegi, prieteni, cunoștiințe întâmplătoare. Cumva, până la mijlocul concertelor, devin cu toții un grup unit și uită că au venit separat și că până mai adineauri nici nu se cunoșteau. Dar și cuplurile au farmecul lor. Exuberanți, tineri, romantici, cu părul alb, cu cercei în buze sau rochii de vară adaptate pentru rock, cuplurile sunt un exemplu perfect de conviețuire frumoasă. Le sclipesc ochii, se mângâie abia bănuit sau dezlănțuit, se sărută între melodii sau în plină turbare artistică, se țin de mână sau se izbesc violent umăr în umăr. Sunt îmbrăcați aproape la fel, într-o simbioză vestimentară și artistică, poartă tricouri de la evenimentele pe unde au mai fost, ca o amintire dulce a unor zile de vacanță. Am văzut cupluri separate de distanță, dar unite de un telefon mobil prin care muzica ajungea la cel care nu putea fi de față. Am văzut cupluri cu părul alb, lung, strălucitor, împletindu-și degetele și bătând ușor ritmul din picioarele care au văzut și au auzit atâtea. Am văzut cupluri umbrite de liniște, cupluri înflăcărate de pasiune, cupluri care scot scântei.

Aseară, pe scena Tuborg Green Fest, solistul unei formații spunea că iubim cu toții muzica pentru că ne face să simțim în vremuri în care ne e din ce în ce mai dificil să ne auzim sentimentele. Muzica ne face să sărim, să plângem, să râdem, să iubim, să fim triști. Ne face să ne amintim, să ne dorim, să ne revoltăm. Ne face să fim vii și să luptăm să trăim. Fiecare notă, fie ea în Minor sau Major.

Seară de duminică în capitală

Săptămâna trecută, în centrul București-ului, a avut loc Arcub Live Open Air – Jazz, Blues and more. Din păcate, am aflat la spartul târgului și m-am prezentat abia în ultima seară de spectacole. Sunt adeptul concertelor în aer liber, al muzicii de calitate și al atmosferei estivale generate de astfel de evenimente. Îmi place să văd bucureștenii atât de anoști și de posomorâți, îmbrăcați în haine colorate de duminică, cu pălării și evantaie, cu chef de bere și muzică bună. Îmi place să-i văd cu aparate de fotografiat, turiști în propriul oraș.

Însă prima parte a spectacolului de duminică a fost ceva greu de povestit fără umor. În primul rând, domnișoara solistă a trupei ZUM depășește cu mult conceptul de jazz al festivalului. Exprimări de genul „Toată lumea mâinile sus”, „vreau să participe toată lumea”, „haideți să batem din palme” nu-și au rostul într-un spectacol de jazz, atât de tenebros și introvertit, atât de absorbit de muzică și instrument. Jazz-ul este un spectacol solitar, este o manifestare senzorială unică, este aproape o ședință de spiritism dacă vreți, nu un circ ordinar, cu surle, trâmbițe și public bătător din palme ca la paradă. Între jazz și muzica de fanfară este o diferență. Și nu tocmai mică. Apoi, din toată muzica trupei, cu greu se auzea altceva decât vocea domnișoarei, nu chiar rea, dar mult prea puternică. Ceea ce s-a numit corul invitat a fost doar o defilare de oameni, pentru că din glasurile lor nu a răzbătut mai nimic. Iar invitatul dansator de step, să-mi fie cu iertare, dar chiar a fost o alegere neinspirată. Și nici măcar n-a fost vina lui. Scena era mărginită de un lanț de petunii, care îi ascundeau dansatorului picioarele până la genunchi. Așadar, publicul a văzut doar trei sferturi de om agitându-se într-un stil haios și pătruns.

Publicul a fost însă înțelegător și în virtutea unei duminici plăcute, a aplaudat simpatic, a făcut haz de situație și și-a văzut liniștit de dispoziția de sărbătoare. Este al doilea eveniment gratuit și în aer liber organizat de Arcub și sunt impresionat și recunoscător că astfel de evenimente culturale au loc în București. Mă bucur că se găsesc sponsori și organizatori și public dornic (spațiul rezervat manifestării era plin duminică seara). Mă bucur că printre atâta muzică asurzitoare și falsă se strecoară și un pic de muzică clasică, un pic de jazz, un pic de atmosferă.

Instantaneu de concert

 

 

Celelalte Cuvinte - 30 de ani

Mă simt un pic stingheră printre cunoscători, dar pentru mine a fost un început. Cu ruşine recunosc că am cunoscut Celelate Cuvinte abia când au împlinit 25 de ani, la concertul de la Teatrul Național. Împlinisem şi eu niște ani cu câteva zile în urmă şi m-am simţit cumva mai importantă. Mi-am regăsit fiecare clipă a vieţii mele în fiecare perioadă a cântecului lor. Nu știu câţi „începători” erau în sală, dar magia „avansaţilor” te cuprindea de la intrare.

Sunt convinsă că se avansează rapid în arta de a-ţi plăcea Cuvintele. Este mai mult decât muzică, este o stare de spirit, o experienţă. Şi ca orice experienţă trebuie trăită în stil propriu. Adunarea era atunci pestriţă. Tineri cuprinşi de euforia rockului la cei 15 ani, trăind cu frenezie şi coagulându-se ca grup distinct de orice; veterani plescăind satisfăcuţi la amintirea tinereţii, a vremurilor bune, a iubirilor fără sfârşit şi fără urmări; oameni tineri cu serviciu rigid, serios şi plicticos care-şi scot la iveală sufletul în faţa celor care le știu secretul. Oameni cu trecut, cu viitor, oameni care trăiesc o clipă în comun şi împart intimitatea unei senzaţii. Muzică bună, o sală întreagă în picioare, duioşie, dor şi fărădelege.

Înţeleg în astfel de momente cum reuşeşte artistul să trăiască din dor şi emoție, cum îl arde sufletul dacă nu este cu cei ce-l iubesc şi cât de multe primeşte de la aceştia. Este un drog puternic, dar sănătos. Înteleg în acelaşi timp, cum un mediocru fără talent poate fi pentru o noapte, cel mai frumos fluture, chiar dacă pentru asta a trăit în coconul lui nişte ani buni, până când cineva l-a adus la lumină.

Îmi permit un sfat de „începător” în ale Cuvinţilor: ascultaţi-i! Dacă vă plac veţi fi fericiţi, dacă nu, câştigaţi entuziasmul celor din jur. Oricum ar fi, un concert Celelalte Cuvinte vă aduce pe drumul cel bun, vă împacă cu voi înşivă şi vă oferă. Dacă puteţi să oferiţi ceva la rândul vostru, să fiţi răsplătiţi înzecit! Pe 8 decembrie 2011, la Sala Palatului, Celelalte Cuvinte susține concertul aniversar de 30 de ierni. La mulți ani!

Don't forget to rock!

Pentru a doua oară la Bucureşti, Judas Priest şi Whitesnake de data aceasta pe aceeaşi scenă. Nu mă satur.. nu mă satur deloc. Ascultaţi şi voi.. cum aş putea?!

Mr Big în concert la București

Ieri mă pregăteam pentru concert încălzindu-mă cu cele mai cunoscute piese ale trupei Mr Big. Astăzi, vă sunt datoare cu povestea concertului. O poveste în imagini pentru că nu pot descrie atâta bucurie în cuvinte. Și ca să mă credeți și să vă aduceți aminte, adaug o melodie de suflet: "To be with you.."

Concertul

Parcarea era improvizată şi plină, cum de mă aşteptam să fie alfel? Maşini parcate în cercuri concentrice păreau a nu mai avea cum să iasă din vârtejul în care erau prinse. Maşini roşii, albastre, albe şi gri, prăfuite şi zgâriate, aşteptau fără speranţă momentul ieşirii din rând. Şi eu eram la fel, roşu închis, cu două degete de praf şi câteva zgârieturi de care nu eram mândră deloc. Dar ce să-i faci.. aşa ne e norocul.

Fătuca mea se hotărî să mă înghesuie între două maşini albastru închis. Ba chiar una bătrână şi urât mirositoare, cu tablele atârnând şi cauciucurile desumflate. Of, îşi alege nişte locuri. Abia încăpeam, pentru că vecinul din dreapta nu binevoise să se îndrepte şi ocupase strâmb mai mult decât era cazul. M-a foit câteva minute bune până am încăput. Transpirasem şi răsuflam greu, dar măcar nu m-a lovit şi m-a lăsat cu faţa la stradă să mai văd şi eu lume.

Nu-mi place când se lasă seara şi eu n-am farurile aprinse. Mi-e urât să vă spun drept, iar acolo între maşinile alea necunoscute şi ursuze parcă n-aveam nici un chef să stau. Şi unde să te foieşti pe întuneric şi fără lumini? Aveam emoţii de fiecare dată când vreo maşină străină trecea pe lângă mine, bodogănind cu motorul încins şi fără spaţiu de parcare. Ba mai rău.. mi-era teamă şi că mă vor bloca sau, mai ştii, mă va sparge vreun nemernic. Ăla mic din portbagaj se pitise sub o cârpă murdară şi tremura tot, săracul.

Când întunericul s-a lăsat complet şi s-a făcut aproape linişte, maşinile vecine au început să sforăie zgomotos şi tot mai puţini oameni îmi dădeau târcoale. M-am mai liniştit, am închis şi eu ventilatorul care tot uruia şi am oftat încetişor a moţăială pe cauciucurile cam moi. S-au aprins luminile pe stradă, maşinile şi-au aprins farurile şi cam toţi s-au dus la culcare. Până şi puştiul din portbagaj a încetat să mai tremure şi s-a culcat. De undeva de departe se auzea o muzică. Din ce în ce mai ritmată şi mai plăcută, muzica m-a făcut să-mi alung moţăiala şi să-mi întind antena. Aş fi vrut să-mi rotesc un pic oglinzile ca să văd şi eu ceva, dar fără cheie sunt imobilă ca un zid, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu ce aveam. Zăream undeva în spate mulţi copaci şi în spatele lor nişte lumini zglobii. Muzica răzbătea din ce în ce mai tare pe măsură ce zgomotul străzii se diminua. Tare-mi mai plăcea. Am chicotit mulţumită, gândindu-mă la anii mei mulţi, la tabla mea trecută prin multe încercări şi la fiorii plăcuţi care mă treceau auzind acea muzică. Habar n-au ei cât de vie sunt.

Oamenii ţineau ritmul bătând din palme şi aş fi vrut să mă tropăi şi eu, să-mi flutur oglinzile şi să-mi întind antena mult de tot, până va fi văzută de pe scenă. Pentru că trebuie să fie o scenă, boxe mari, lumini şi mulţi oameni fremătând, cântând, bătând din picioare. Poate fata mea era acolo şi o să-mi povestească la întoarcere. Ah, de n-aş fi aşa înghesuită să vezi dănţuială cu toţi anii şi kilogramele mele.

Am răbdat eu ce am răbdat până la o anumită melodie. Anvelopele mi s-au umflat brusc, am întredeschis gemaurile împotriva tuturor ordinelor, mi-am fâlfâit antena şi am îceput să dansez. Ca să nu bat la ochi, m-am mişcat pe bucăţi: un ştergător, o roată, portbagajul, farul stâng, ştergător, roată, portieră, ventilator, ştergător, far, roată, portbagaj, antenă, far, roată şi tot aşa pentru că trebuie să fiu sinceră, deşi sunt pătrăţoasă şi nu tocmai tânără mă mişc tare bine şi lumea mă apreciază. Ce-aş râde să mă vadă oamenii făcând aşa, ar zice că am luat-o razna. Ăla micul din portbagaj a început şi el să se foiască şi să ţină ritmul din capac. Nu putea mai mult săracul, din geanta aia neagră în care-l înghesuise fata. Am dansat aşa toată melodia, apoi şi următoarele şi încă mai dansam când am zărit în oglindă oameni apropiindu-se. Muzica se terminase şi o mulţime de oameni veneau spre mine dinspre copacii din spate. M-am potolit brusc şi am închis tot. Fata a apărut la scurtă vreme, l-a scos pe puşti din portbagaj şi mi-a aprins satisfăcută farurile. Am oprit casetofonul şi ea a zâmbit mulţumită. Ştiam eu că tot melodia aia o avea în cap şi n-avea nici un chef s-o amestece cu alta.

Oraşul era aproape gol, luminat de o mulţime de becuri şi reclame. Fata conducea încet şi pot să jur că apăsa pedalele în ritmul melodiei.

Steve Vai, cuantica şi religia

Am asistat miercuri seară la concertul chitaristului Steve Vai. L-am mai ascultat la Cerbul de Aur anul trecut, pentru doar 15 minute, şi în ultimele două luni în care am privit tandru biletul din vitrină am avut o bucurie în plus.

După un drum lung printr-un Bucureşti aglomerat şi luminat festiv de iarnă, după o şi mai lungă introducere cu Proconsul şi alte două mini-trupe ale căror nume nu le-am reţinut şi nici nu vreau să le caut, a apărut orchestra (tânără şi autohtonă) şi Steve Vai. A cântat cum ştie el să cânte, a povestit cum îi place s-o facă, s-a înclinat în faţa lui John Lennon (de la a cărui tragică dispariţie se împlineau 30 de ani) şi a cântat un miraculos Feelings.

La primele acorduri ale melodiei For the love of God, pentru care eu recunosc că am o slăbiciune de multă vreme, am simţit efectul cuanticii, am simţit că suntem doar o multitudine de particule aflate la o distanţă infinită şi în acelaşi timp uniţi. Carnea mi s-a desprins de oase şi s-a împrăştiat în bucăţele, apoi oasele s-au măcinat şi au devenit făină, ca în cele din urmă să ajung doar o felie de nor legănată de muzică. M-am dezintegrat, am revenit la stadiul de particulă, de suflet, de nimic. Încercam să gândesc şi astfel să-mi păstrez cumva independenţa, dar singurul lucru care-mi trecea prin cap era: “Există Dumnezeu, sigur există. Dacă aveţi o explicaţie pentru cum au apărut toate pe lumea asta, să-mi explice cineva cum a apărut sunetul acesta fără Dumnezeu.” For the love of God este o rugăciune, o dovadă, o artă şi o minune a tehnicii, a fizicii, a firii.

Am înregistrat-o cu telefonul, ca orice copil prost, şi m-am liniştit abia când Vai a declarat că va cânta această melodie la propria înmormântare. N-o să dispară deci.

Fuzz universe 29

Să mă iertaţi de linişte şi necuvântare. Dacă ştie cineva, prin orice mijloace, cum îi va fi ziua de mâine, să facă un calcul şi pentru mine. Sau mai bine nu, lăsaţi-mă în universul meu ameţit, incert şi jucăuş. Lăsaţi-l să-mi facă farse, aşa cum numai el ştie. Nu vreau să ştiu de mâine va fi rău sau bine. Mă întreb dacă zilele acestea, undeva în lume, au înflorit salcâmii. Mă întreb pentru că în atâta linişte şi căldură, printre stropi furioşi de ploaie, în faţa vântului rece de decembrie, am înnebunit. Complet, iremediabil. Culmea este că în această nebunie m-am pierdut şi m-am regăsit deopotrivă. Azi am zâmbit celor care m-au împins la metrou, în acel mers de pinguin duşmănos. E clar, am înnebunit. Ascultaţi şi mă iertaţi (muzică semnată Paul Gilbert). Iar dacă nu înţelegeţi, vă spun doar: 4 decembrie 2010, concert Paul Gilbert, album Fuzz Universe.

Ziua chitarelor 3

A fost Ziua chitarelor 3, eveniment organizat de Primăria Municipiului București și de același Corrado. Găzduit de Teatrul Bulandra, în sala Izvor, evenimentul a reunit invitați și public, toți având același vis, aceeași nostalgie, aceeași bucurie: chitara. Pe parcursul a mai bine de 12 ore, am respirat muzică bună, aparținând unei varietăți largi de stiluri, de tehnici, de interpretări. Ediția a 3-a a fost închinată memoriei lui Jimi Hendrix (de la a cărui moarte s-au împlinit 40 de ani pe 18 septembrie) și fiecare din cei prezenți pe scenă și-a adus tributul marelui chitarist.

Printre invitați: Andreas Oberg, Dave Martone, Michael Firkins, Stuart Hamm, Jennifer Batten, William Stravato, Marius Pop, laureații concursului Ziua chitarelor 2. Și această ediție lasă loc de documentare, de căutat discuri și înregistrări, lecții pentru cunoscători sau simple audiții pentru ceilalți. Preferatul meu, Stuart Hamm, chitară bass, incredibil, duios.

Andreas Oberg

Dave Martone

Michael Firkins

Stuart Hamm

O amintire: Javier Conde – Recital de chitară flamenco

1 martie este o sărbătoare autentic românească, suficient de comercială pentru a nu i se denatura menirea. Cadourile au evoluat de la simple mărțișoare la obiecte scumpe și alte modalități de manifestare a atenției. Anul acesta, bucureștenii au putut dărui mărțișoare sub forma unui strop de muzică flamenco autentică, în ambianța elegantă a Teatrului Odeon și alături de invitații de seamă ai Institului Cervantes și ai ambasadei Spaniei la București. Sala teatrului a fost neîncăpătoare pentru entuziasmul spectatorilor.

Chitara flamenco ajunge rar la București. Evenimentul din seara zilei de 1 martie a fost organizat în cadrul Festivalului Flamenco (8 februarie – 7 martie 2010), de către Institutul Cervantes. Protagonist, Javier Conde, un tânăr de 19 ani, acompaniat la câteva melodii de către tatăl său, Jose A. Conde. Timp de de oră, artistul interpretează un program variat care străbate toate tipurile de flamenco și toate momentele specifice dansului asociat. Javier Conde susține singur un spectacol fascinant, făcând pauze doar pentru ropotele de aplauze care inundă sala la sfârșitul fiecărei piese. Pe o scenă fară decoruri, cu o lumină simplă, un scaun și o chitară.

Javier Conde este un miracol al lumii flamenco. Premiat la Concursul pentru Tinere Talente de chitară flamenco încă din 1999 (pe când avea doar 10 ani), artistul și-a atribuit multe alte premii ale concursurilor pentru chitară flamenco și clasică. A înregistrat CD-uri și a participat la festivaluri de flamenco din întreaga lume. Pe lângă virtuozitatea cu care își duce la îndeplinire menirea, Javier Conde este recunoscut pentru interpretarea sa atipică, spectaculoasă. Fără a depăși granițele impuse de tradiționalul flamenco, interpretarea pe care o dă tânărul surprinde și fascinează. Compozitorii pieselor care îi compun programul afirmă că nici chiar ei nu au văzut în propria melodie ceea ce găsește Javier.

Ambianța intimă a Teatrului Odeon s-a potrivit perfect evenimentului. Oferind un spațiu relativ restrâns, sala Majestic a teatrului impune atenție și respect, aducând spectatorul aproape de scenă, insuflându-i dramatismul sau bucuria spectacolului. Deși în mare parte a spectacolului Javier Conde a fost singur pe scenă, publicul i-a fost aproape, susținându-l prin aplauze și rechemându-l pe scenă pentru încă două piese. Spre încântarea spectatorilor, pentru ultimul bis Javier a anunțat că va interpreta cea mai flamenco piesă dintre toate și a cântat vestita piesă aparținând coloanei sonore a filmului Pantera Roz. Evident, în ritm de flamenco, ceea ce a dovedit că orice atinge tânărul solist se transformă iremediabil în cea mai pură formă de flamenco și de atmosferă spaniolă.
Flamenco este o artă veche în cultura spaniolă. De-a lungul timpului elementele tradiționale s-au împletit cu cele de avangardă, ducând influența acestei arte în multe alte genuri artistice. Institutul Cervantes își propune ca acest festival să devină o tradiție în spațiul cultural bucureștean, iar publicul spectator așteaptă cu nerăbdare următoarele evenimente dedicate artei flamenco, fie muzică sau dans.

Sonisphere București - ziua a 2-a

Metallica, Slayer, Megadeth, Antrax și Vița de Vie. 8 ore de muzică rock, tare și bună. Un maraton de purificare. Mi-am închis sinapsele logicii, conexiunile neuronilor (și ale companiilor de telefonie mobilă) și mi-am deschis inima pentru un masaj fără anestezie.
Nu cred în povestea unui concert, trebuia să fiți acolo. Și nu țin minte lucrurile care au încercat să mă deranjeze, le șterge primul somn și prima cafea. Știu doar că vitrina în care țin biletele pentru concertele viitoare e goală și eu am un gust amar peste o mare bucurie. Am fost acolo.

ACDC rocks!

Toată suflarea românească și nu numai știe că aseară la București ACDC a susținut un concert în cadrul turneului Black Ice World Tour. Înclin să cred că mai toată suflarea românească a participat la concert direct sau prin intermediul posturilor de televiziune și de radio care anunță știri legate de acest eveniment de mai bine de o săptămână. Cei care nu au făcut-o totuși pot recupera post-concert citind cronicile, blogurile și ziarele care nu vor abandona subiectul prea curând.

La ora 15 00, când era anunțată deschiderea porților pentru intrarea în incinta pieței Constituției, o mulțime pestriță de oameni sprijinea deja gardul împrejmuitor. Mulțimea era împărțită în mulțimi mai mici și apoi verificată conform regulilor impuse de organizatori. La ora 17 00 piața era aproape plină, dar valul de oameni se scurgea în continuare la același debit. Nu cred că a avut cineva interesul să calculeze teroretic câți oameni pot intra fizic în piața Constituției, dar aseară a avut loc experimentul practic. Organizatorii au vândut bilete nelimitat, suplimentând mereu, astfel încât să nu rămână nimeni pe dinafară. Chiar și aseară, se puteau cumpără bilete de lângă intrările la concert. Așadar, toți cei care au dorit să vină au avut acceptul organizatorilor. S-a ocupat piața Constituției milimetru cu milimetru, iar apoi s-a trecut la peluza Palatului Parlamentului. Plin ochi este puțin spus și cred că acest lucru a infuențat negativ vânzările de bere și hot dog pentru că era aproape imposibil să te strecori prin mulțime purtând prețioasa povară, iar despre toalete nu vreau să povestesc. Drept urmare, standurile au fost luate cu asalt abia la sfârșitul concertului. Dar cam atât despre organizare, să nu căutăm prea multe noduri și să ne bucurăm de eveniment.

În deschiderea concertului ACDC, Iris. În deschiderea concertului Iris, Down. Pentru mine Iris are un farmec aparte, o istorie proprie și am dezvoltat un drag de muzica lor tocmai pentru că îmi dă senzația că e numai pentru mine. Așa că este firesc să spun că mi s-a părut prea scurt concertul lor. „Fără tine, Cerul e prea sus.”

La ora 21 00, conform programului, ACDC și-a făcut intrarea, spectaculos și grandios cum era așteptat. Și a ținut-o tot așa, trecând de la hituri dintotdeauna la melodii de pe noul album, de la confeti la artificii, la Rosie și la focuri de tun, până la ora 23 00 fix. Bis-uri calculate și nici un pic lăsate la voia publicului. Un concert așa cum era așteptat, cu o energie debordantă, mult spectacol, multă istorie și un public îndrăgostit, entuziast și fără odihnă. Nu știu dacă este ultima dată când ACDC concertează în România, dar cu siguranță cei prezenți aseară în piața Constituției nu au vrut să lase loc de îndoieli și au strigat și au dansat de parcă mâine n-ar fi existat. Știu că 75% dintre cei prezenți nu vedeau mai nimic pe scenă, dar cred că a existat o conexiune mentală între toți cei din piață (pentru că rețelele de telefonie mobilă picaseră de mult) și concertul s-a transmis în direct tuturor, cu imagini și sunet și atitudine. Bravo!

EuropaFest - Sendai

În cadrul Festivalului de jazz, blues, pop și clasic EuropaFest (7-13 mai 2010) se desfășoară concerte și concursuri de gen în mai multe locații din București: Sala Auditorium, Hard Rock Cafe, Art Center Tinerimea Română. Timp de o săptămână puteți asculta 300 de muzicieni din 45 de țări, live la București. Biletele costă destul de puțin, iar studenții pot intra gratis la majoritatea concertelor.

Aseară, la Centrul Tinerimea Română, i-am ascultat printre alții pe cei din formația Sendai. Au o energie debordantă și cântă cu o plăcere pe care rar mi-e dat s-o întâlnesc la artiști. Concertul lor este o suită de compoziții proprii, inteligent alcătuite, cu influențe folclorice portugheze și sud-africane. Vocea Milei Dores îmi răsună încă în urechi. Are o voce când aspră, când dulce, colorată specific jazz-ului, uneori puternică, uneori duioasă. În jurul ei, o chitară nebună, un contrabas fierbinte, o baterie de neoprit și o percuție tribală. Un amalgam complex de muzică diferită, de sunete noi și tinerețe. Îi puteți asculta din nou diseară, la Hard Rock Cafe.

Steve Vai la Cerbul de Aur 2009

Steve Vai a cântat la Braşov în seara zilei de 6 septembrie 2009, în cadrul festivalului Cerbul de Aur.

Au trecut aproape trei săptămâni de la terminarea festivalului. În tot acest timp am aşteptat să apară cronici, fotografii, discuţii, ceva care să amintească de trecerea maestrului prin Braşov. Tăcere.
Pentru mine a fost prima dată când am avut ocazia să-l ascult şi, de asemenea, prima dată când am gustat atmosfera festivalului la faţa locului. Astfel, mi-am luat aparatul de fotografiat, haine de ploaie şi frig şi m-am pornit la un drum de câteva ore pe DN1 (mereu nespecificat şi surprinzător numărul de ore). Dat fiind că Steve Vai a cântat duminica, am parcurs drumul Bucureşti-Braşov de două ori în aceeaşi zi, ceea ce poate fi obositor, dar a meritat fiecare kilometru.
Vremea nu a ţinut cu nimeni. Şi-a făcut de cap cu o ploaie măruntă şi rece, cu nori şi ceaţă. Braşovul era însă festiv, vesel şi primitor, lume multă peste tot, dar curat şi locuri de parcare disponibile. Mi-au mers la suflet panorama oraşului, zidurile cetătăţii vechi, scena şi luminile, biserica Neagră. Şi Steve Vai.
Singurele referinţe la prestaţia dânsului din acea seară au numărat cele trei piese cântate fără trupă, au elogiat prezentarea aproape imbecilă, s-au văitat de ploaie şi au fâlfâit premiul pentru întreaga activitate decernat de TVR. Merită spus că au fost trei piese superbe (printre care Tender Surrender) în piaţa Sfatului din Braşov, un solo incredibil de chitară? Merită spus că am fost mândră de steagul ţării luminat care străjuia adunarea, de sunetul impecabil, de aplauzele entuziaste ale publicului? Ar merita spus că muzica lui Steve Vai nu se difuzează pe niciunul din posturile televiziunii române şi că promovarea unor astfel de evenimente este aproape inexistentă? Nu mă interesează nici câţi bani s-au cheltuit, nici suma plătită lui Vai. Nu vreau să ştiu de certuri şi scandaluri şi alţii care puteau face mai bine, dar din motive evidente şi totuşi necunoscute n-au făcut. În atmosfera serii ploioase de la Braşov, pe 6 septembrie 2009, Steve Vai şi-a lăsat muzica în urechile mele, iar eu mi-am plecat recunoscător capul. Pe curând.







Toleranţă

Marilynne Robinson - Galaad