Vă spun azi povești din alte lumi, transportate de-a lungul timpului cu drag și amintire. Știu că nu se mai potrivesc timpurilor moderne, că tot mai puțini țin post cu adevărat și acordă atenție sărbătorilor pascale. Dar mâine e Joia Mare. Zi sfântă pentru cei ce cred și, sper eu, respectată de cei ce nu cred. Mâine se vopsesc ouăle și se începe pregătirea bucatelor. Azi a fost ultima zi de curățenie.
Așa m-a învățat pe mine bunica. După ce se primenește toată casa, se pregătește mâncarea, apoi sufletul și se primesc cei dragi. Sărbătorile se petrec în mulțimea familiei și a prietenilor. E momentul urărilor, al poveștilor, al amintirilor. Inevitabil zilele trec, mâncarea se termină, casa se golește. Atunci bunica se așează în fotoliu, își ia lucrul de mână și, cu ochelarii pe nas, zâmbește din colțul gurii, obosită și tare mulțumită.
Lumea se poate schimba oricât, antrenând în iureșul ei și viața mea. Nu mă pot opune, dar pot să-mi amintesc și să-mi fie drag. Sărbătoare cu liniște și lumină să aveți.
miercuri, 31 martie 2010
luni, 29 martie 2010
Călătoria
Când am plecat de acasă eram singur. Era nor și ca de obicei refuzasem să iau umbrela dintr-un optimist prostesc care mă uda până la piele. Căram în rucsac doar un sandviș și o carte, ochelarii de soare de vara trecută și mânușile de astă iarnă. Nu am mult de mers până în stație, dar uneori mă plictisesc și deschid cartea încă pe de drum. „Sună telefonul, Delia” mi-a șters toate gândurile și a alungat orice urmă de plictiseală. M-am așezat și eu lângă telefon așteptând, răsuflând greu, cu o durere surdă-n piept. Am traversat grăbit spre stația de autobuz, strângând cartea cu toată puterea, frământând în minte bucata de conversație avută, răscolind prin amintiri după răspunsuri.
Stația era goală, semn rău. În jurul meu, primăvara vremelnică se transforma în „Anotimpul mâinii”. O priveam cum se strecoară ghidușă, cum își face obiceiuri în stația mea și am înțeles că nu sunt singur, ca singurătatea e o stare asumată și ireală. Mă uitam rar în lungul străzii, așteptând să sune telefonul Deliei, să se întoarcă mâna din peregrinări. Mă cuprinse o întristare propice zilelor de primăvară de la care așteptăm prea multe, oferind doar mutre acre și miros stătut de iarnă. „Idolul cicladelor” mă fixase cu privirea, dându-mi fiori reci pe care nu vroiam să-i recunosc. M-am lipit de stâlp, privind îngrijorat în direcția din care așteptam salvarea. Pentru mulți era prea târziu, dar pentru mine mai era o portiță și iată că autobuzul mă salva la timp.
Autobuzul era plin. „Nu dați vina pe nimeni”. Se întâmplă frecvent ca un autobuz ce vine o dată la jumătate de oră să fie plin. „După prânz” de regulă oamenii sunt insistenți și te privesc suspect. Trebuie doar să-ți vezi de ale tale, fără să-ți abați privirile de la traseul pe care l-ar fi avut în condiții normale. În algomerația imposibilă, „Urmărind pas cu pas”, mi-am creat un loc numai al meu și am redeschis cartea. Până la „Vară” eram asigurat, deși se pare că niciodată vara nu ești în siguranță. „Acolo, dar unde, cum?” Înghesuiala asta îmi făcea rău. Aș fi coborât cu dragă inimă mai devreme, dar trebuia musai să ajung la final. „Fazele lui Severo” se puteau termina oricând și oricum și nu se făcea ca tocmai eu, cel mai proaspăt adept al vărului său să lipsesc. Oamenii din „Autobuz” mă priveau mai insistent. Eram singurul care se încăpățâna să citească în loc să care plase de plastic încărcate cu alimente și priviri răutăcioase. A, și umbrele. „Bestiar”. Am coborât doar cu o stație mai devreme. Un „Gât de pisicuță neagră” mă privea languros, ținând o mână cu mânușă neagră de catifea pe bara autobuzului. Prea târziu, deja coborâsem. Am urmărit „Otrava” cu privirea până departe, cu părere de rău și neputință. Cum se întâmplă ca printre atâtea „Simulacre” să mai existe și lucruri adevărate?
De-acum era departe de mine autobuzul cu mirosurile și aglomerația lui. O rază de soare timidă se lupta printre nori. Mergeam pe jos, cu cartea în mână, lovindu-mă la fiecare pas de alte cuvinte și alte înțelesuri și alte mii de gânduri. La capătul drumului eram irecuperabil îndrăgostit de Julio Cortázar și de al său volum de proză scurtă „Idolul cicladelor”.
Stația era goală, semn rău. În jurul meu, primăvara vremelnică se transforma în „Anotimpul mâinii”. O priveam cum se strecoară ghidușă, cum își face obiceiuri în stația mea și am înțeles că nu sunt singur, ca singurătatea e o stare asumată și ireală. Mă uitam rar în lungul străzii, așteptând să sune telefonul Deliei, să se întoarcă mâna din peregrinări. Mă cuprinse o întristare propice zilelor de primăvară de la care așteptăm prea multe, oferind doar mutre acre și miros stătut de iarnă. „Idolul cicladelor” mă fixase cu privirea, dându-mi fiori reci pe care nu vroiam să-i recunosc. M-am lipit de stâlp, privind îngrijorat în direcția din care așteptam salvarea. Pentru mulți era prea târziu, dar pentru mine mai era o portiță și iată că autobuzul mă salva la timp.
Autobuzul era plin. „Nu dați vina pe nimeni”. Se întâmplă frecvent ca un autobuz ce vine o dată la jumătate de oră să fie plin. „După prânz” de regulă oamenii sunt insistenți și te privesc suspect. Trebuie doar să-ți vezi de ale tale, fără să-ți abați privirile de la traseul pe care l-ar fi avut în condiții normale. În algomerația imposibilă, „Urmărind pas cu pas”, mi-am creat un loc numai al meu și am redeschis cartea. Până la „Vară” eram asigurat, deși se pare că niciodată vara nu ești în siguranță. „Acolo, dar unde, cum?” Înghesuiala asta îmi făcea rău. Aș fi coborât cu dragă inimă mai devreme, dar trebuia musai să ajung la final. „Fazele lui Severo” se puteau termina oricând și oricum și nu se făcea ca tocmai eu, cel mai proaspăt adept al vărului său să lipsesc. Oamenii din „Autobuz” mă priveau mai insistent. Eram singurul care se încăpățâna să citească în loc să care plase de plastic încărcate cu alimente și priviri răutăcioase. A, și umbrele. „Bestiar”. Am coborât doar cu o stație mai devreme. Un „Gât de pisicuță neagră” mă privea languros, ținând o mână cu mânușă neagră de catifea pe bara autobuzului. Prea târziu, deja coborâsem. Am urmărit „Otrava” cu privirea până departe, cu părere de rău și neputință. Cum se întâmplă ca printre atâtea „Simulacre” să mai existe și lucruri adevărate?
sâmbătă, 27 martie 2010
Vigio
Își ciugulea penele gri închis din coadă mai mult decât pe celelalte. Era mândru de ele. Într-o colonie de guguștiuci cenușii, penele lui gri petrol făceau senzație. Toate puștoaicele întorceau capul după el și ciripeau apoi fericite între ele. Uneori le făcea cu ochiul, șmecherește, dar ele se întorceau brusc, colorându-și penele într-un roz pal. Vigio stătea pe cea mai groasă creangă a unui tufiș admirându-și coada. O ciugulea drăgăstos și atent de fiecare dată când avea timp liber, adică foarte des. Slujba lui consta în a traversa șoseaua de vreo 3 ori pe zi ca să vadă dacă doamna blondă pusese firmituri pe pervazul ferestrei. Se retrăgea apoi în tufișul lui pentru o siestă binevenită și pentru delicatul moment al ciugulirii penelor gri. Cât erau de frumoase! Le număra cu drag deși știa foarte bine că sunt doar două. Poate o să-i mai crească și altele, nu se știe niciodată. Era clar că avea potențial.
Vigio se cuibări mai bine în umbra tufișului. Soarele de vară i-ar putea deteriora culoarea penajului. Ceilalți guguștiuci sporovăiau în praful drumului izbucnind în râs de fiecare dată când vreo mașină îi obliga să se împrăștie. El nu putea să se expună așa. Îi părea rău, dar pentru cei ca el nu era cale de mijloc. Dacă i se decolorau penele n-ar mai fi avut nimic special, ar fi fost exact ca ceilalți. Era îngrozitor de cald. Umbra tufișului nu-i mai era suficientă și venea timpul să traverseze pentru una din raziile care intrau în sarcina lui. Se foi nemulțumit, ciugulind în treacăt o frunză. Apoi scoase doar capul urmărind poziția soarelui și evaluând cât timp mai avea până la razie. Soarele îl lovi chiar în ochi, năucindu-l. Își pierdu echilibrul și fu nevoit să aterizeze forțat în praful drumului. O mașină albastră tocmai venea spre el și Vigio zbură fără direcție în aplauzele amuzate ale compatrioților săi. Își reluă locul în tufișul răcoros și odată cu locul și gândurile îi reveniră.
Albastru. Ar fi grozav dacă ar avea și două pene albastre. Nici un guguștiuc n-a mai avut vreodată pene albastre. Să vezi atunci cât s-ar mai uita fetele după el. Nu-i fu greu să se hotărască. Vroia pene albastre.
Odată decis, Vigio își făcu razia și anunță că firmiturile erau deja pe pervaz. Femeia blondă urmărea de după perdea, așteptându-i. Nu se făcea să întârzie. Abandonară cu toții jocul pe stradă și ciugulitul penelor și se prezentară pe pervaz. Vigio merse cu ei jumătate de drum, apoi rămase în urmă și când nimeni nu mai era atent la el schimbă direcția și se îndreptă spre alte blocuri. Căuta lucruri albastre și posibilități de a-și transforma două pene gri în cele mai albastre și mai strălucitoare pene văzute vreodată de un guguștiuc.
Vigio zbură până când îl răpuse oboseala. Văzuse mașini, haine agățate la uscat, flori, pungi de plastic. Toate albastre, dar nimic care să-l ajute. Se înfășurase în haine și fusese cât pe ce să-l prindă o femeie supărată. Se tăvălise în flori, dar renunțase când descoperi în iarbă privirea verde și fixă a unei pisici. Intrase într-o pungă și pentru o clipă reflexia albastră a acesteia îi dădu speranțe, dar curând începu să se sufoce, să nu mai vadă clar și abia reuși să nimerească ieșirea. Era dezamăgit. Dar nu putea fi simplu să capeți pene albastre, doar nici un guguștiuc nu avea așa ceva. Dormi agitat într-un copac necunoscut. Toată noaptea auzi voci sâcâitoare și regretă liniștea tufișului său și gânguritul familiar al celorlalți guguștiuci. Se trezi înainte de a crăpa de ziuă și, flămând, își reluă căutările. Poate azi va avea mai mult noroc. Vigio nu era un guguștiuc robust. Mai degrabă grăsun, dat fiind că se ferea să-și strice penele, nu era obișnuit să zboare mai mult de câteva ture peste drum. Aventura în care intrase îl sleia de puteri, mai ales că se străduia să zboare numai pe la umbră pentru a nu i se decolora cele două pene gri petrol. Ce-ar mai fi râs tovarășii lui dacă se întorcea și fără pene albastre și fără cele gri de acum.
Chinuit de gânduri și de dorul celor obișnuite, Vigio nu scăpa din ochi nici un petec de albastru. Găsi o bancă, niște lână aruncată lângă un tomberon, o minge veche de cauciuc. Apoi urmări un copil care avea o cretă magică și albastră cu care colora asfaltul. Însă copilul se sperie când îl văzu apropiindu-se și o rupse la fugă cu cretă cu tot. Părea a nu exista nici o soluție. Trist, Vigio, își căută ceva de mâncare în apropierea unei patiserii. Era plin de firmituri suculente, le-ar fi plăcut prietenilor săi. Îl lovi un dor drept în pieptul lui bombat și la fel de gri ca al dragilor lui prieteni. Aproape se hotărâse să se întoarcă acasă spășit când observă într-o vitrină cum un bărbat în halat alb întindea o vopsea albăstruie pe părul unei femei. Se lipi de vitrină fascinat. Bărbatul avea o pensulă pe care o înmuia într-un castron și apoi depunea cu mișcări line vopseaua de pe pensulă pe păr. Vigio nu făcuse multă școală, dar știa ca oamenii au părul asemănător cu penele lor. Ba chiar le furau penele ca să-și orneze pălăriile. Își petrecu restul după-amiezii lipit de vitrină, căutând o soluție ca să intre în timp ce bărbatul lucra cu vopseaua albastră. Pentru că noaptea îl prinse pe trotuar, dormi înghesuit într-un colț, cu un ochi mereu deschis să nu-l dibuiască vreo pisică. Dimineața, când bărbatul deschise larg ușa de sticlă se strecură înăuntru. Nu mai fusese niciodată închis. Din casele oamenilor deci nu se vedea cerul și miroasea urât, nicidecum a frunze proaspete. Nu era momentul să cerceteze locul prea mult. Se înghesui sub masa la care lucra bărbatul, așteptând castronul cu vopsea albastră.
După vreo două ore, o femeie îmbrăcată cu o rochie lungă cu buline se așeză la masa lui. Bărbatul își puse halatul și niște mânuși de plastic și amestecă niște prafuri în castron până când compoziția se făcu albastră. Inima lui Vigio vroia să iasă din pieptul lui gri. Bătea cu furie, asurzindu-l. Omul nu se depărta deloc de castron și Vigio nu era învățat să se apropie de oameni așa mult. Se ascunse sub rochia femeii trăgând mereu cu ochiul la castron. Când omul se aplecă să umble într-un sertar, Vigio își văzu frumoasele-i pene albastre trecând prin fața ochilor. Se azvârli în sus, bătând frenetic din aripi. Femeia țipă ascuțit, dar Vigio era de neoprit. Se izbi violent de castron și acesta se răsturnă pe podea. Vigio schimbă brusc direcția urmărind castronul. Își dădu seama prea târziu că nu se mai poate opri. Se afundă în vopsea cu toată partea dreaptă, inclusiv gâtul și capul. Aripa dreaptă fu prinsă sub el și năclăită de vopsea. Stânga i se zbătea, dar fără rost. Femeia încă țipa, în timp ce bărbatul abandonase sertarul și se apropia de el. Cu un efort mai presus de puterile unui guguștiuc, își smulse aripa din vopsea și, mai mult sărind decât zburând, ieși în stradă. Toată lumea îl privea, ba chiar unii încercau să-l prindă. Aripa dreaptă atârna greu și era atât de încleiată încât cu mari eforturi putea zbura câțiva metri. Găsi un copac și din câteva încercări reuși să urce până la prima creangă. Răsufla greu, tremura din toate penele și aripa imobilizată îl durea îngrozitor. Începu să o ciugulească disperat, îndepărtând cu greu bucățele din vopseaua albastră atât de prețioasă. Din timp în timp își încerca mobilitatea proaspăt redobândită. Ciuguleala dădea roade, deși vopseaua începuse să se usuce și îi era mai greu s-o înlăture. În plus, avea un gust groaznic și era nevoit să scuipe și să-și șteargă ciocul des. De nu s-ar otrăvi cu minunea asta.
Noapte îl găsi pe Vigio tot în copac, ciugulind neobosit aripa albastră. Adormi cu capul sub aripa sănătoasă, sfârșit de oboseală, abia după miezul nopții. Era flămând și încă speriat, nu-și aducea aminte clar drumul spre casă, iar aripa dreaptă încă îl durea. Razele calde ale soarelui îl treziră devreme. În tufișul lui umbros ar mai fi dormit ceva timp, dar creanga asta nu-i oferea nici o protecție. Amărât, își căută drumul spre casă, târând aripa grea și mozolită după el. Se oprea des să-și tragă sufletul. Îi era foarte sete, dar soarele uscase toate bălțile și era greu de găsit apă. Era convins că se rătacise, când un bloc îi păru familiar. Recunoscu fericit pervazul cu firmituri, unde femeia blondă tocmai adusese marfă nouă. Traversă strada cu ultimele puteri și își anunță tovarăși că era ora mesei. Uimiți și fericiți de întoarcerea lui, aceștia se repeziră spre pervaz, lăsându-l singur în intimitatea tufișului său. Vigio adormi instantaneu deși era abia miezul zilei.
O adiere de vânt rece îi tulbură somnul. Se trase mai în frunziș, fără a deschide ochii. Picături mari de ploaie cădeau cu zgomot. Vigio își înfoie penele și mulțumi în gând pentru apă. Acum vor avea din belșug, cel puțin o vreme. Ce bine mirosea la el acasă. Frunzele ude avea un parfum atât de plăcut. Își promise să nu mai intre niciodată într-un loc de unde nu se vedea cerul. Era clar că nu-i lucru bun.
Vigio visa tărâmuri fermecate, unde toți guguștiucii erau gri, iar el avea pene albastre. Unde apa curgea din frunze și doamna blondă punea firmituri de 10 ori pe zi. Unde nu erau mașini și pisici. Visele îi fură întrerupte de ciripitul tovarășilor săi. O ciripeală agitată, undeva foarte aproape de el, era semn că ceva neobișnuit se întâmplase. Mormăi ceva și deschise ochii. Erau toți strânși în jurul tufișului și se uitau la el uimiți. Când au văzut că s-a trezit s-au dat mai în spate precauți. Somnoros și încă obosit, Vigio îi întrebă nemulțumit ce au cu el. Întrebă de câteva ori până când unul dintre ei întinse timid o aripă spre el. Vigio privi în direcția respectivă și dădu cu ciocul de o superbă aripă albastru violet. Penele străluceau incredibil. Mișcă precaut aripa. Ușoară ca un singur fulg. O scutură atunci zdravăn. Nici urmă de greutate sau durere. Sări fericit din tufiș și se uită în prima baltă. Un superb guguștiuc pe jumătate albastru îi zâmbea din baltă. O parte din cap și toată aripa dreaptă aveau o culoare cum nici un guguștiuc n-avusese vreodată. Soarele se juca în penele lui. Vigio își întinse toate penele în soare, admirând-o pe fiecare în parte. Se întoarse spre tovarășii lui întrebându-i din priviri ce părere au. Îl priveau muți de uimire.
Multă vreme s-a vorbit despre guguștiucul cu pene albastre. A devenit o legendă în rândul compatrioților săi. Nimeni n-a știut vreodată cum s-a întâmplat exact și cât de greu i-a fost. Nici cât de aproape a fost să fie prins. Vigio cel Albastru este încă un personaj important în lumea guguștiucilor, iar cei care au aceeași slujbă ca el sunt tratați cu cel mai mare respect. Doamna blondă încă mai pune firmituri pe același pervaz, iar tufișul e loc de pelerinaj.
Vigio se cuibări mai bine în umbra tufișului. Soarele de vară i-ar putea deteriora culoarea penajului. Ceilalți guguștiuci sporovăiau în praful drumului izbucnind în râs de fiecare dată când vreo mașină îi obliga să se împrăștie. El nu putea să se expună așa. Îi părea rău, dar pentru cei ca el nu era cale de mijloc. Dacă i se decolorau penele n-ar mai fi avut nimic special, ar fi fost exact ca ceilalți. Era îngrozitor de cald. Umbra tufișului nu-i mai era suficientă și venea timpul să traverseze pentru una din raziile care intrau în sarcina lui. Se foi nemulțumit, ciugulind în treacăt o frunză. Apoi scoase doar capul urmărind poziția soarelui și evaluând cât timp mai avea până la razie. Soarele îl lovi chiar în ochi, năucindu-l. Își pierdu echilibrul și fu nevoit să aterizeze forțat în praful drumului. O mașină albastră tocmai venea spre el și Vigio zbură fără direcție în aplauzele amuzate ale compatrioților săi. Își reluă locul în tufișul răcoros și odată cu locul și gândurile îi reveniră.
Albastru. Ar fi grozav dacă ar avea și două pene albastre. Nici un guguștiuc n-a mai avut vreodată pene albastre. Să vezi atunci cât s-ar mai uita fetele după el. Nu-i fu greu să se hotărască. Vroia pene albastre.
Odată decis, Vigio își făcu razia și anunță că firmiturile erau deja pe pervaz. Femeia blondă urmărea de după perdea, așteptându-i. Nu se făcea să întârzie. Abandonară cu toții jocul pe stradă și ciugulitul penelor și se prezentară pe pervaz. Vigio merse cu ei jumătate de drum, apoi rămase în urmă și când nimeni nu mai era atent la el schimbă direcția și se îndreptă spre alte blocuri. Căuta lucruri albastre și posibilități de a-și transforma două pene gri în cele mai albastre și mai strălucitoare pene văzute vreodată de un guguștiuc.
Vigio zbură până când îl răpuse oboseala. Văzuse mașini, haine agățate la uscat, flori, pungi de plastic. Toate albastre, dar nimic care să-l ajute. Se înfășurase în haine și fusese cât pe ce să-l prindă o femeie supărată. Se tăvălise în flori, dar renunțase când descoperi în iarbă privirea verde și fixă a unei pisici. Intrase într-o pungă și pentru o clipă reflexia albastră a acesteia îi dădu speranțe, dar curând începu să se sufoce, să nu mai vadă clar și abia reuși să nimerească ieșirea. Era dezamăgit. Dar nu putea fi simplu să capeți pene albastre, doar nici un guguștiuc nu avea așa ceva. Dormi agitat într-un copac necunoscut. Toată noaptea auzi voci sâcâitoare și regretă liniștea tufișului său și gânguritul familiar al celorlalți guguștiuci. Se trezi înainte de a crăpa de ziuă și, flămând, își reluă căutările. Poate azi va avea mai mult noroc. Vigio nu era un guguștiuc robust. Mai degrabă grăsun, dat fiind că se ferea să-și strice penele, nu era obișnuit să zboare mai mult de câteva ture peste drum. Aventura în care intrase îl sleia de puteri, mai ales că se străduia să zboare numai pe la umbră pentru a nu i se decolora cele două pene gri petrol. Ce-ar mai fi râs tovarășii lui dacă se întorcea și fără pene albastre și fără cele gri de acum.
Chinuit de gânduri și de dorul celor obișnuite, Vigio nu scăpa din ochi nici un petec de albastru. Găsi o bancă, niște lână aruncată lângă un tomberon, o minge veche de cauciuc. Apoi urmări un copil care avea o cretă magică și albastră cu care colora asfaltul. Însă copilul se sperie când îl văzu apropiindu-se și o rupse la fugă cu cretă cu tot. Părea a nu exista nici o soluție. Trist, Vigio, își căută ceva de mâncare în apropierea unei patiserii. Era plin de firmituri suculente, le-ar fi plăcut prietenilor săi. Îl lovi un dor drept în pieptul lui bombat și la fel de gri ca al dragilor lui prieteni. Aproape se hotărâse să se întoarcă acasă spășit când observă într-o vitrină cum un bărbat în halat alb întindea o vopsea albăstruie pe părul unei femei. Se lipi de vitrină fascinat. Bărbatul avea o pensulă pe care o înmuia într-un castron și apoi depunea cu mișcări line vopseaua de pe pensulă pe păr. Vigio nu făcuse multă școală, dar știa ca oamenii au părul asemănător cu penele lor. Ba chiar le furau penele ca să-și orneze pălăriile. Își petrecu restul după-amiezii lipit de vitrină, căutând o soluție ca să intre în timp ce bărbatul lucra cu vopseaua albastră. Pentru că noaptea îl prinse pe trotuar, dormi înghesuit într-un colț, cu un ochi mereu deschis să nu-l dibuiască vreo pisică. Dimineața, când bărbatul deschise larg ușa de sticlă se strecură înăuntru. Nu mai fusese niciodată închis. Din casele oamenilor deci nu se vedea cerul și miroasea urât, nicidecum a frunze proaspete. Nu era momentul să cerceteze locul prea mult. Se înghesui sub masa la care lucra bărbatul, așteptând castronul cu vopsea albastră.
După vreo două ore, o femeie îmbrăcată cu o rochie lungă cu buline se așeză la masa lui. Bărbatul își puse halatul și niște mânuși de plastic și amestecă niște prafuri în castron până când compoziția se făcu albastră. Inima lui Vigio vroia să iasă din pieptul lui gri. Bătea cu furie, asurzindu-l. Omul nu se depărta deloc de castron și Vigio nu era învățat să se apropie de oameni așa mult. Se ascunse sub rochia femeii trăgând mereu cu ochiul la castron. Când omul se aplecă să umble într-un sertar, Vigio își văzu frumoasele-i pene albastre trecând prin fața ochilor. Se azvârli în sus, bătând frenetic din aripi. Femeia țipă ascuțit, dar Vigio era de neoprit. Se izbi violent de castron și acesta se răsturnă pe podea. Vigio schimbă brusc direcția urmărind castronul. Își dădu seama prea târziu că nu se mai poate opri. Se afundă în vopsea cu toată partea dreaptă, inclusiv gâtul și capul. Aripa dreaptă fu prinsă sub el și năclăită de vopsea. Stânga i se zbătea, dar fără rost. Femeia încă țipa, în timp ce bărbatul abandonase sertarul și se apropia de el. Cu un efort mai presus de puterile unui guguștiuc, își smulse aripa din vopsea și, mai mult sărind decât zburând, ieși în stradă. Toată lumea îl privea, ba chiar unii încercau să-l prindă. Aripa dreaptă atârna greu și era atât de încleiată încât cu mari eforturi putea zbura câțiva metri. Găsi un copac și din câteva încercări reuși să urce până la prima creangă. Răsufla greu, tremura din toate penele și aripa imobilizată îl durea îngrozitor. Începu să o ciugulească disperat, îndepărtând cu greu bucățele din vopseaua albastră atât de prețioasă. Din timp în timp își încerca mobilitatea proaspăt redobândită. Ciuguleala dădea roade, deși vopseaua începuse să se usuce și îi era mai greu s-o înlăture. În plus, avea un gust groaznic și era nevoit să scuipe și să-și șteargă ciocul des. De nu s-ar otrăvi cu minunea asta.
Noapte îl găsi pe Vigio tot în copac, ciugulind neobosit aripa albastră. Adormi cu capul sub aripa sănătoasă, sfârșit de oboseală, abia după miezul nopții. Era flămând și încă speriat, nu-și aducea aminte clar drumul spre casă, iar aripa dreaptă încă îl durea. Razele calde ale soarelui îl treziră devreme. În tufișul lui umbros ar mai fi dormit ceva timp, dar creanga asta nu-i oferea nici o protecție. Amărât, își căută drumul spre casă, târând aripa grea și mozolită după el. Se oprea des să-și tragă sufletul. Îi era foarte sete, dar soarele uscase toate bălțile și era greu de găsit apă. Era convins că se rătacise, când un bloc îi păru familiar. Recunoscu fericit pervazul cu firmituri, unde femeia blondă tocmai adusese marfă nouă. Traversă strada cu ultimele puteri și își anunță tovarăși că era ora mesei. Uimiți și fericiți de întoarcerea lui, aceștia se repeziră spre pervaz, lăsându-l singur în intimitatea tufișului său. Vigio adormi instantaneu deși era abia miezul zilei.
O adiere de vânt rece îi tulbură somnul. Se trase mai în frunziș, fără a deschide ochii. Picături mari de ploaie cădeau cu zgomot. Vigio își înfoie penele și mulțumi în gând pentru apă. Acum vor avea din belșug, cel puțin o vreme. Ce bine mirosea la el acasă. Frunzele ude avea un parfum atât de plăcut. Își promise să nu mai intre niciodată într-un loc de unde nu se vedea cerul. Era clar că nu-i lucru bun.
Vigio visa tărâmuri fermecate, unde toți guguștiucii erau gri, iar el avea pene albastre. Unde apa curgea din frunze și doamna blondă punea firmituri de 10 ori pe zi. Unde nu erau mașini și pisici. Visele îi fură întrerupte de ciripitul tovarășilor săi. O ciripeală agitată, undeva foarte aproape de el, era semn că ceva neobișnuit se întâmplase. Mormăi ceva și deschise ochii. Erau toți strânși în jurul tufișului și se uitau la el uimiți. Când au văzut că s-a trezit s-au dat mai în spate precauți. Somnoros și încă obosit, Vigio îi întrebă nemulțumit ce au cu el. Întrebă de câteva ori până când unul dintre ei întinse timid o aripă spre el. Vigio privi în direcția respectivă și dădu cu ciocul de o superbă aripă albastru violet. Penele străluceau incredibil. Mișcă precaut aripa. Ușoară ca un singur fulg. O scutură atunci zdravăn. Nici urmă de greutate sau durere. Sări fericit din tufiș și se uită în prima baltă. Un superb guguștiuc pe jumătate albastru îi zâmbea din baltă. O parte din cap și toată aripa dreaptă aveau o culoare cum nici un guguștiuc n-avusese vreodată. Soarele se juca în penele lui. Vigio își întinse toate penele în soare, admirând-o pe fiecare în parte. Se întoarse spre tovarășii lui întrebându-i din priviri ce părere au. Îl priveau muți de uimire.
Multă vreme s-a vorbit despre guguștiucul cu pene albastre. A devenit o legendă în rândul compatrioților săi. Nimeni n-a știut vreodată cum s-a întâmplat exact și cât de greu i-a fost. Nici cât de aproape a fost să fie prins. Vigio cel Albastru este încă un personaj important în lumea guguștiucilor, iar cei care au aceeași slujbă ca el sunt tratați cu cel mai mare respect. Doamna blondă încă mai pune firmituri pe același pervaz, iar tufișul e loc de pelerinaj.
miercuri, 24 martie 2010
Cele șapte grade
Dimineață, ora 7. Ploaie măruntă, vânt slab, 7 grade. Îmi fac cu greu curaj să mă dau jos din pat și să ies din casă. Mă înarmez cu o umbrelă roșie și ghete rezistente la noroi și mă aventurez în orașul care mormăie nemulțumit. Autobuzul 7B, care trece prin fața blocului după un program prestabilit, binevoiește să mă stropească prietenos. Avem același drum și o știe așa că mă salută cu stropi mari de fiecare dată. Aș vrea eu să am linia 7 de metrou, dar nu-s decât 4 și alea agonisite cu greu. Autobuzul îmi face în ciudă, călcând țanțoș prin altă baltă. Mă retrag lângă peretele școlii 107. Am învățat aici ultimele 7 clase de școală generală. Primul l-am făcut în orașul bunicilor, cei 7 ani de acasă.
Ora 12 mă găsește la muncă. Afară zâmbește un soare timid, dar cele 7 grade se mențin. Mai am 7 minute de pauză, apoi revin la mesaje, alergătură, telefoane și hârtii. Uneori cred că am 7 vieți că prea arunc zilele cu ușurință. E deja 7 seara și eu încă sunt la birou. Mă îmbrac repede, arunc o ultimă privire calculatorului și ies. Orașul e scufundat în ceață și întuneric. Temperatura se încăpățânează să rămână blocată la 7 grade.
Trec prin piață, cumpăr 4 mere, 2 portocale și un ananas. Apoi trebuie să iau 2 pâini, 3 iaurturi și 2 sticle cu lapte. Mă grăbesc să nu pierd ultimul autobuz 7B din seara aceasta și ajung obosit acasă. Mă sui în vârful canapelei și pornesc televizorul. Difuzează „Cei 7 magnifici” probabil pentru a 7-a oară. Îmi fac un ceai de tei, concentrat, poate așa adorm mai repede. Dacă n-are efect, citesc vreo 7 rânduri din vreo carte pe care am început-o cu multe luni în urmă. În sfârșit adorm. Mă trezește șuieratul vântului de afară și ploaia supărată care-mi bate-n geam. Nu de alta, dar am niște șosete la uscat. Mă reped spre balcon, aprinzând toate luminile în cale și luptând cu ploaia și vântul îmi adun șosetele. 7 doar. Sunt trist și trebuie să-mi schimb tricoul. Zău că trebuie să dorm, mâine la 7 fix sună deșteptătorul. Mai am totuși putere să mă uit la termometrul din balcon. Tot 7 grade.
Sunt unele zile în care totul decurge identic. Fie ploaie, fie vânt, cu crengile la pământ sau înviorate de razele soarelui nu pot ieși din banalitatea cotidiană. 7 vise frumoase să aveți.
Ora 12 mă găsește la muncă. Afară zâmbește un soare timid, dar cele 7 grade se mențin. Mai am 7 minute de pauză, apoi revin la mesaje, alergătură, telefoane și hârtii. Uneori cred că am 7 vieți că prea arunc zilele cu ușurință. E deja 7 seara și eu încă sunt la birou. Mă îmbrac repede, arunc o ultimă privire calculatorului și ies. Orașul e scufundat în ceață și întuneric. Temperatura se încăpățânează să rămână blocată la 7 grade.
Trec prin piață, cumpăr 4 mere, 2 portocale și un ananas. Apoi trebuie să iau 2 pâini, 3 iaurturi și 2 sticle cu lapte. Mă grăbesc să nu pierd ultimul autobuz 7B din seara aceasta și ajung obosit acasă. Mă sui în vârful canapelei și pornesc televizorul. Difuzează „Cei 7 magnifici” probabil pentru a 7-a oară. Îmi fac un ceai de tei, concentrat, poate așa adorm mai repede. Dacă n-are efect, citesc vreo 7 rânduri din vreo carte pe care am început-o cu multe luni în urmă. În sfârșit adorm. Mă trezește șuieratul vântului de afară și ploaia supărată care-mi bate-n geam. Nu de alta, dar am niște șosete la uscat. Mă reped spre balcon, aprinzând toate luminile în cale și luptând cu ploaia și vântul îmi adun șosetele. 7 doar. Sunt trist și trebuie să-mi schimb tricoul. Zău că trebuie să dorm, mâine la 7 fix sună deșteptătorul. Mai am totuși putere să mă uit la termometrul din balcon. Tot 7 grade.
Sunt unele zile în care totul decurge identic. Fie ploaie, fie vânt, cu crengile la pământ sau înviorate de razele soarelui nu pot ieși din banalitatea cotidiană. 7 vise frumoase să aveți.
marți, 23 martie 2010
Sherlock Holmes (2009)
După ce a umplut cinematografele bucureștene la începutul anului, Sherlock Holmes a căzut în uitare. Era momentul potrivit pentru a-mi găsi timp să văd acest film. M-a atras prestația lui Robert Downey Jr. și mi-a trezit curiozitatea abordarea vestitului personaj în anul 2009.
Sherlock Holmes este un film de acțiune, făcut în stil modern, cu explozii, urmăriri, o femeie frumoasă (Rachel McAdams) și o poveste de dragoste. Moda congregațiilor secrete cu ritualuri complicate și dorința de a conduce lumea se împletește cu farmecul personal al unui detectiv pasionat de medicină și substanțe chimice. Nasul vestitului Holmes nu-l înșeală nicioadată. Însă calmul englezesc al eroului lui Arthur Conan Doyle este înlocuit cu neastâmpărului și farmecul brutal al lui Robert Downey Jr. Atât Sherlock, cât și Watson (Jude Law) sunt abili luptători, se avântă în cele mai nebunești curse și sunt dependenți de adrenalină. Rolurile sunt un pic inversate, Watson fiind mai precaut.
Filmului nu-i lipsește umorul, situațiile penibile, satira. Totul este filmat în viteză, întunecat, subliniind caracterul ocult al cazului lui Holmes. Finalul lasă loc de continuare lejer și explică toate aspectele nerealiste ale cazului pentru a nu crea dubii. Observ că poveștile asemănătoare cărților lui Dan Brown se avântă în ocult și în simboluri ca la final, brusc, să redea naturalețea și realismul situațiilor explicând cu argumente banale orice posibilă magie. Dar asta numai după ce ați vizionat două ore de film sau ați lecturat 200 de pagini de roman.
Filmul Sherlock Holmes îl puteți viziona gratis pe filmeonline.org . Orice alte detalii găsiți pe site-ul dedicat filmului.
Sherlock Holmes este un film de acțiune, făcut în stil modern, cu explozii, urmăriri, o femeie frumoasă (Rachel McAdams) și o poveste de dragoste. Moda congregațiilor secrete cu ritualuri complicate și dorința de a conduce lumea se împletește cu farmecul personal al unui detectiv pasionat de medicină și substanțe chimice. Nasul vestitului Holmes nu-l înșeală nicioadată. Însă calmul englezesc al eroului lui Arthur Conan Doyle este înlocuit cu neastâmpărului și farmecul brutal al lui Robert Downey Jr. Atât Sherlock, cât și Watson (Jude Law) sunt abili luptători, se avântă în cele mai nebunești curse și sunt dependenți de adrenalină. Rolurile sunt un pic inversate, Watson fiind mai precaut.
Filmului nu-i lipsește umorul, situațiile penibile, satira. Totul este filmat în viteză, întunecat, subliniind caracterul ocult al cazului lui Holmes. Finalul lasă loc de continuare lejer și explică toate aspectele nerealiste ale cazului pentru a nu crea dubii. Observ că poveștile asemănătoare cărților lui Dan Brown se avântă în ocult și în simboluri ca la final, brusc, să redea naturalețea și realismul situațiilor explicând cu argumente banale orice posibilă magie. Dar asta numai după ce ați vizionat două ore de film sau ați lecturat 200 de pagini de roman.
Filmul Sherlock Holmes îl puteți viziona gratis pe filmeonline.org . Orice alte detalii găsiți pe site-ul dedicat filmului.
duminică, 21 martie 2010
Ora pământului – 27 martie 2010, 20:30
Ora pământului este un eveniment internațional menit să atragă atenția asupra potențialului uman de a trata natura cu respect. Început în 2007 în Australia, Ora pământului (Earth Hour) s-a extins în numai câțiva ani la nivel mondial. România a participat anul trecut cu 15 orașe, iar anul acesta s-au înscris deja 27 de orașe.
Un bec chiar face diferența? Anul trecut 2 milioane de români s-au bucurat alături de natură de o oră de liniște. Împreună cu ei, 1 miliard de locuitori ai planetei, din 4100 de orașe. Nu mai pare așa puțin, nu?
Nu contează că deșeurile reciclabile pe care eu le sortez sunt ridicate de autorități la grămadă, nici că mulți concetățeni preferă să-și arunce gunoiul pe geamul mașinii, în mers. Nu contează nici că plec de la munte ducând gunoiul altora în rucsac. Nici că lucrările în București nu se termină niciodată, iar praful te îneacă uneori. Nu contează nici că tinerele mame sau bunici își lasă odraslele să culeagă florile din grădina botanică pe motiv că sunt mici și se distrează (odraslele, că florile nu râd deloc). Și, vă spun pe cuvânt, puțin îmi pasă că eu voi sta la lumina lumânării sau pe întuneric o oră pe 27 martie 2010 (cum am stat și pe 28 martie 2009), iar lângă mine clădiri de 20 de etaje ard lumina fără întrerupere.
Pe 27 martie 2010 între 20:30 și 21:30 eu voi stinge lumina. Pentru că îmi pasă, pentru că sunt capabil s-o fac și pentru că natura care ne oferă miracole în fiecare zi merită o oră de relaxare. Voi?
vineri, 19 martie 2010
Târgul de slujbe
Universitatea "Politehnica" din București organizează an de an târguri de slujbe dedicate studenților și absolvenților săi. Ediția de anul acesta a târgului JobShop a avut o participare redusă, doar 10 firme fiind prezente cu stand-uri. Studenții însă au venit ca de obicei, în număr mare, căutând o slujbă potrivită sau doar pentru a analiza oferta angajatorilor.
Continuând documentarea pentru proiectul ReUseMe , am trecut pe la târg, am vorbit cu ambele tabere și vă prezint rezultatele în forma unei secvențe video (încă n-o pot numi film). Vizionare plăcută!
Continuând documentarea pentru proiectul ReUseMe , am trecut pe la târg, am vorbit cu ambele tabere și vă prezint rezultatele în forma unei secvențe video (încă n-o pot numi film). Vizionare plăcută!
joi, 18 martie 2010
Fotomodel
“Sunteţi câştigătoarea concursului organizat de revista noastră în luna mai. Vă rugăm să ne contactaţi pentru detalii.”
Eliza clipi de câteva ori nedumerită, încruntându-se uşor ca atunci când nu-i ieşea ceva la treabă. Era un mesaj diferit de cele pe care le primea de obicei într-o zi de marţi, la serviciu şi îi trebuiră câteva momente să-şi amintească de micul text trimis la o revistă cu câteva zile în urmă. Scrisese revistei dintr-un orgoliu de inginer cu simţurile artistice amorţite de tehnică, aproximare şi informaţii de interfaţă. Uneori izbucnea în versuri, alteori în mici texte trimise site-urilor de profil sau revistelor on-line. Simţea nevoia de exprimare liberă, fără reguli, folosind cuvinte sentimentale si încâlcite, cuvinte bogate în sensuri, fraze lungi. Simţea, mai ales, nevoia de a-şi povesti trăirile unui ascultător necunoscut, de dincolo de monitor, un ascultător lipsit de simţ critic şi neimplicat. Uneori erau texte de dragoste, alteori poveşti despre cei dragi, senzaţii, amintiri, doruri şi vise neîmplinite. De data aceasta, la cererea revistei, povestise despre idealul său de frumuseţe: întotdeauna bunica.
Pentru o clipă i se păru că undeva într-o ţară tropicală un fluture a bătut puternic din aripi şi vibraţia lor i-a zguduit întreaga lume. Avea un cititor. Dincolo de ecran era într-adevăr un ascultător necunoscut, căruia îi plăcuseră vorbele si amintirile ei... Evident, era un subiect greu de refuzat. Bunica era un înger. Dar mai scrisese şi înainte şi nu primise răspunsuri deloc. Câteva minute s-a bucurat ascunzându-şi zâmbetul satisfăcut. Avea un cititor. Şi-a trimis datele şi numărul de telefon la expeditorul mesajului şi aşteptat liniştită un răspuns. Liniştită ca un copil în Ajunul Crăciunului.
Nu după mult timp, un nou mesaj o anunţa că şedinţa foto era programată peste două zile, la ora 10 dimineaţa. Probabil că fluturele din ţări tropicale a făcut exces de zel, pentru că nu scria nicăieri despre o şedinţă foto. Premiul anunţat consta în publicarea textului trimis. Bucuria iniţială a fost înlocuită de o nelinişte familiară. Prezentarea articolelor la conferinţe în timpul facultăţii fusese un coşmar. Istoria fotografiilor proprii includea poze cu un copil încruntat şi bosumflat, cu o adolescentă care-şi ascundea faţa în mâini, fotografii pentru buletin de nerecunoscut, poze din vacanţe făcute de la câteva sute de metri. Nu era deloc omul potrivit pentru o şedinţă foto! În plus, fizicul asemănător băiatului de la benzinărie, atitudinea de inginer („nădragii sunt rupţi din rai”) şi incapacitatea de a fi social fermecătoare nu erau atuuri care să dispară în următoarele două zile. Nu putu să refuze de teamă să nu încurce oamenii de la revistă, care aveau un termen limită de predare. Şi din dorinţa de a-şi cunoaşte cititorul şi de a afla ce anume i-a plăcut mai mult.
În ziua stabilită, Eliza se prezentă la locul de întâlnire dârză şi concentrată, înarmată cu singura bluză mov din garderobă şi apărată de pantalonii preferaţi, cei tociţi cel mai tare. Primele poze au decurs firesc, în hainele proprii, cu mâinile agăţate de buzunarele pantalonilor şi fără indicaţii regizorale. Au urmat însă, cinci ore de coafor, una de machiaj şi alte două pentru fotografiile finale, în echipament complet, cu indicaţii şi fără pauză sau răcoritoare. Pentru opt ore lungi, imaginea proprie nu i-a mai aparţinut. Regizorul evenimentului a dispus de culoarea şi forma părului, de dimensiunea machiajului, de agresivitatea hainelor, de intensitatea poziţiilor fotografiate. O mulţime de oameni se învârteau în jurul ei fără alt motiv decât acela de a se zgâi şi a comenta. Se simţea victima unui păianjen modern, prinsă în pânză în poziţii fixe, provocatoare sau exhuberante, fără drept de opinie. În acest amalgam de senzaţii noi, a constatat că îşi cunoscuse cititorul, dar acesta a ales-o pentru disponibilitate, nu pentru text în sine. Lângă textul său închinat unei doamne, revista îşi dorea să publice transformarea unui om şters într-o femeie supusă modei momentului şi economiei de consum. Regizorii evenimentului au ignorat în totalitate faptul că materialul lor era un om, cu păreri şi gusturi diferite, care apelase la dânşii din nevoia de comunicare şi integrare socială şi nu pentru o schimbare de personalitate.
Eliza învăţase la şcoala bunicii sale. Conform textului pe care-l scrisese, a rămas fidelă verticalităţii şi bunului simţ. S-a strecurat delicat prin toată şedinţa foto, evitând indicaţiile nedorite şi i-a zâmbit bunicii tot timpul. Probabil aceasta râdea oricum de rochiile cu un pic de mov, ca o râmă frântă şi risipită, în care Eliza era complet pierdută. Cu ochii deranjaţi de blitz şi cu picioarele obosite de sandalele cu toc, Eliza zâmbea duios, vorbind fără vorbe cu ea. Ascunse în intimitatea propriei persoane, comentau amândouă tot ce i se întâmpla, distrându-se de ce vor zice cunoscuţii despre fotografii, râzând de poziţiile imposibile şi nenaturale în care ajungea să stea pentru câte o serie de poze, de defilatul în pas lent, fără balans de mâini şi cu privirea întoarsă către aparat, de indicaţiile care nu mai conteneau, de lipsa zâmbetului „cu dinţi” şi de stomacul care scotea zgomote de foame fără ruşine.
Programul de lucru s-a terminat spre seara, exact ca o zi obişnuită. Ştergându-şi rujul de un roz intens cu un şerveţel, Eliza se îndreptă precaută spre metrou, gândindu-se la toate câte se întâmplaseră şi fiind atentă la reacţiile celor din jur. Spre surprinderea ei, nici măcar o singură persoană nu i-a acordat atenţie, deşi era machiată şi coafată de seară în metrou, în plină zi. În urechi îi răsuna vocea dragă a bunicii: „Ce-i al tău e pus deoparte, fetiţă scumpă. Nimeni nu poate să-ţi ia sau să-ţi dea în plus. În râsul tău şi-n inima ta e toată frumuseţea.”
Fluturele tropical a adormit obosit. La fel şi Eliza. Zâmbesc amândoi, împăcaţi. Se vor trezi mâine, înconjuraţi de treburi zilnice şi vor scrie poate alte amintiri şi texte fără cititori. Sunt zile care construiesc amintiri şi zile care le gustă, zile în care iubim şi zile în care ne lăsăm părăsiţi, zile în care alungăm şi zile în care ne e dor. Sunt zile în care oamenii ne zâmbesc fără motiv şi zile în care nu ne găsim prietenii ca să plângem. Sunt zile în care ne este bine doar cu noi şi zile în care urlăm de singurătate. Din toate învăţăm câte ceva, în toate trăim, fiecare în parte este un cadou buclucaş pe care trebuie să-l primim zâmbind şi să-l împarţim cu cineva drag sau necunoscut sau neînţelegător.
E vineri. Eliza e la birou, cu aceiaşi ochelari micuţi pe nas, concentrată asupra unor funcţii noi. Câteva şuviţe colorate îi mai amintesc de întâlnirea cu primul cititor. Nici un mesaj nu i-a mai deranjat liniştea de atunci. Revista cu pricina e pusă frumos, singură, într-un raft. Aşteaptă alte texte şi alţi cititori. Prea puţini au remarcat schimbarea Elizei, dintr-un om şters într-o femeie sensibilă şi hotărâtă, cu vise şi cu multe poveşti de spus. Într-o zi, ea va fi regizorul.
Eliza clipi de câteva ori nedumerită, încruntându-se uşor ca atunci când nu-i ieşea ceva la treabă. Era un mesaj diferit de cele pe care le primea de obicei într-o zi de marţi, la serviciu şi îi trebuiră câteva momente să-şi amintească de micul text trimis la o revistă cu câteva zile în urmă. Scrisese revistei dintr-un orgoliu de inginer cu simţurile artistice amorţite de tehnică, aproximare şi informaţii de interfaţă. Uneori izbucnea în versuri, alteori în mici texte trimise site-urilor de profil sau revistelor on-line. Simţea nevoia de exprimare liberă, fără reguli, folosind cuvinte sentimentale si încâlcite, cuvinte bogate în sensuri, fraze lungi. Simţea, mai ales, nevoia de a-şi povesti trăirile unui ascultător necunoscut, de dincolo de monitor, un ascultător lipsit de simţ critic şi neimplicat. Uneori erau texte de dragoste, alteori poveşti despre cei dragi, senzaţii, amintiri, doruri şi vise neîmplinite. De data aceasta, la cererea revistei, povestise despre idealul său de frumuseţe: întotdeauna bunica.
Pentru o clipă i se păru că undeva într-o ţară tropicală un fluture a bătut puternic din aripi şi vibraţia lor i-a zguduit întreaga lume. Avea un cititor. Dincolo de ecran era într-adevăr un ascultător necunoscut, căruia îi plăcuseră vorbele si amintirile ei... Evident, era un subiect greu de refuzat. Bunica era un înger. Dar mai scrisese şi înainte şi nu primise răspunsuri deloc. Câteva minute s-a bucurat ascunzându-şi zâmbetul satisfăcut. Avea un cititor. Şi-a trimis datele şi numărul de telefon la expeditorul mesajului şi aşteptat liniştită un răspuns. Liniştită ca un copil în Ajunul Crăciunului.
Nu după mult timp, un nou mesaj o anunţa că şedinţa foto era programată peste două zile, la ora 10 dimineaţa. Probabil că fluturele din ţări tropicale a făcut exces de zel, pentru că nu scria nicăieri despre o şedinţă foto. Premiul anunţat consta în publicarea textului trimis. Bucuria iniţială a fost înlocuită de o nelinişte familiară. Prezentarea articolelor la conferinţe în timpul facultăţii fusese un coşmar. Istoria fotografiilor proprii includea poze cu un copil încruntat şi bosumflat, cu o adolescentă care-şi ascundea faţa în mâini, fotografii pentru buletin de nerecunoscut, poze din vacanţe făcute de la câteva sute de metri. Nu era deloc omul potrivit pentru o şedinţă foto! În plus, fizicul asemănător băiatului de la benzinărie, atitudinea de inginer („nădragii sunt rupţi din rai”) şi incapacitatea de a fi social fermecătoare nu erau atuuri care să dispară în următoarele două zile. Nu putu să refuze de teamă să nu încurce oamenii de la revistă, care aveau un termen limită de predare. Şi din dorinţa de a-şi cunoaşte cititorul şi de a afla ce anume i-a plăcut mai mult.
În ziua stabilită, Eliza se prezentă la locul de întâlnire dârză şi concentrată, înarmată cu singura bluză mov din garderobă şi apărată de pantalonii preferaţi, cei tociţi cel mai tare. Primele poze au decurs firesc, în hainele proprii, cu mâinile agăţate de buzunarele pantalonilor şi fără indicaţii regizorale. Au urmat însă, cinci ore de coafor, una de machiaj şi alte două pentru fotografiile finale, în echipament complet, cu indicaţii şi fără pauză sau răcoritoare. Pentru opt ore lungi, imaginea proprie nu i-a mai aparţinut. Regizorul evenimentului a dispus de culoarea şi forma părului, de dimensiunea machiajului, de agresivitatea hainelor, de intensitatea poziţiilor fotografiate. O mulţime de oameni se învârteau în jurul ei fără alt motiv decât acela de a se zgâi şi a comenta. Se simţea victima unui păianjen modern, prinsă în pânză în poziţii fixe, provocatoare sau exhuberante, fără drept de opinie. În acest amalgam de senzaţii noi, a constatat că îşi cunoscuse cititorul, dar acesta a ales-o pentru disponibilitate, nu pentru text în sine. Lângă textul său închinat unei doamne, revista îşi dorea să publice transformarea unui om şters într-o femeie supusă modei momentului şi economiei de consum. Regizorii evenimentului au ignorat în totalitate faptul că materialul lor era un om, cu păreri şi gusturi diferite, care apelase la dânşii din nevoia de comunicare şi integrare socială şi nu pentru o schimbare de personalitate.
Eliza învăţase la şcoala bunicii sale. Conform textului pe care-l scrisese, a rămas fidelă verticalităţii şi bunului simţ. S-a strecurat delicat prin toată şedinţa foto, evitând indicaţiile nedorite şi i-a zâmbit bunicii tot timpul. Probabil aceasta râdea oricum de rochiile cu un pic de mov, ca o râmă frântă şi risipită, în care Eliza era complet pierdută. Cu ochii deranjaţi de blitz şi cu picioarele obosite de sandalele cu toc, Eliza zâmbea duios, vorbind fără vorbe cu ea. Ascunse în intimitatea propriei persoane, comentau amândouă tot ce i se întâmpla, distrându-se de ce vor zice cunoscuţii despre fotografii, râzând de poziţiile imposibile şi nenaturale în care ajungea să stea pentru câte o serie de poze, de defilatul în pas lent, fără balans de mâini şi cu privirea întoarsă către aparat, de indicaţiile care nu mai conteneau, de lipsa zâmbetului „cu dinţi” şi de stomacul care scotea zgomote de foame fără ruşine.
Programul de lucru s-a terminat spre seara, exact ca o zi obişnuită. Ştergându-şi rujul de un roz intens cu un şerveţel, Eliza se îndreptă precaută spre metrou, gândindu-se la toate câte se întâmplaseră şi fiind atentă la reacţiile celor din jur. Spre surprinderea ei, nici măcar o singură persoană nu i-a acordat atenţie, deşi era machiată şi coafată de seară în metrou, în plină zi. În urechi îi răsuna vocea dragă a bunicii: „Ce-i al tău e pus deoparte, fetiţă scumpă. Nimeni nu poate să-ţi ia sau să-ţi dea în plus. În râsul tău şi-n inima ta e toată frumuseţea.”
Fluturele tropical a adormit obosit. La fel şi Eliza. Zâmbesc amândoi, împăcaţi. Se vor trezi mâine, înconjuraţi de treburi zilnice şi vor scrie poate alte amintiri şi texte fără cititori. Sunt zile care construiesc amintiri şi zile care le gustă, zile în care iubim şi zile în care ne lăsăm părăsiţi, zile în care alungăm şi zile în care ne e dor. Sunt zile în care oamenii ne zâmbesc fără motiv şi zile în care nu ne găsim prietenii ca să plângem. Sunt zile în care ne este bine doar cu noi şi zile în care urlăm de singurătate. Din toate învăţăm câte ceva, în toate trăim, fiecare în parte este un cadou buclucaş pe care trebuie să-l primim zâmbind şi să-l împarţim cu cineva drag sau necunoscut sau neînţelegător.
E vineri. Eliza e la birou, cu aceiaşi ochelari micuţi pe nas, concentrată asupra unor funcţii noi. Câteva şuviţe colorate îi mai amintesc de întâlnirea cu primul cititor. Nici un mesaj nu i-a mai deranjat liniştea de atunci. Revista cu pricina e pusă frumos, singură, într-un raft. Aşteaptă alte texte şi alţi cititori. Prea puţini au remarcat schimbarea Elizei, dintr-un om şters într-o femeie sensibilă şi hotărâtă, cu vise şi cu multe poveşti de spus. Într-o zi, ea va fi regizorul.
miercuri, 17 martie 2010
Melancolie
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri.
Strânge slove, cărţi şi pană.
Dă-le toate de pomană.
Unui nou învăţăcel,
Să se chinuie şi el.
Gândul n-o să te mai fure
Prin zăvoaie şi pădure,
Cu ecoul de cuvinte
Care-ngână şi te minte.
Când tristeţile te dor,
Uită tot şi tâlcul lor.
Prin zăvoaie şi pădure,
Cu ecoul de cuvinte
Care-ngână şi te minte.
Când tristeţile te dor,
Uită tot şi tâlcul lor.
(Tudor Arghezi - Creion (Fă-te, suflete, copil))
marți, 16 martie 2010
Kiran Desai – Zarvă în grădina de guave
Un autor poate aduce cu ingeniozitate și umor personaje uimitoare, filosofii simple și idei surprinzătoare. Kiran Desai este o tânără autoare de origine indinană recomandată de Salman Rushdie.
Zarvă în grădina de guave are o poveste proaspătă și recomfortantă, o satiră excentrică, o filosofie aplicată. Romanul lui Kiran Desai te surprinde la fiecare pas cu schimbări de situație bruște și amuzante, cu personaje noi, descrise malițios, toate încadrate perfect în atmosfera monotonă a unui mic orășel indian. Bazarul este punctul de atracție al tuturor locuitorilor, iar musonul patronul spiritual al prosperității. Evenimentul care declanșează narațiunea romanului este mutarea unui nefericit funcționar al poștei într-un mediu neobișnuit, menit să-i ofere liniște. Retras departe de agitația orașului, acesta constată că este urmat de familie și apoi de întregul oraș, dornic de o explicație exotică pentru atitudinea sa. Lucrurile de precipită când în poveste intervin maimuțele.
În Zarvă în grădina de guave fiecare personaj are traiectoria sa stabilită de un destin jucăuș. Din când în când destinele se intersectează și cam de fiecare dată din aceste interacțiuni ies scântei. Chiar și în micul oraș indian, guvernat de ritualuri religioase și nepotisme negociate, personajele ricoșează în situații neobișnuite, fiind forțate să ia decizii în fiecare clipă.
Romanul Zarvă în grădina de guave este o lectură plăcută, răcoroasă. Un joc al minții și al imaginației care va stimula mintea cititorului și-l va relaxa în egală măsură.
luni, 15 martie 2010
Moda în educație
Alegerile profesionale sunt influențate de aptitudinile native ale fiecăruia, de oportunitățile apărute în timpul școlii și de multe vise. Decizia este optimă la momentul potrivit și greu de îndreptat ulterior. Un factor important în aceasta alegere este moda timpului prezent. Continui documentarea pentru ReUseMe cu un capitol dedicat studiilor și alegerii acestora. Cum ați decis ce școală să urmați și ce urmări a avut decizia luată?
Acum mai bine de 30 de ani, în plin regim comunist, a fi inginer era lucru mare. Concurența la facultățile de profil era copleșitoare, Universitatea Politehnica din București fiind cea mai căutată. Ingineria e dificilă, dar chiar și așa era un domeniu interesant și cu un viitor bun. După 1990, libertatea proaspăt instaurată a reușit să distrugă producția națională și, o dată cu ea, și viitorul inginerilor entuziaști de acum 30 de ani.
Economia de piață, axată exclusiv pe consum, a deschis larg porțile facultăților economice. De stat sau particulare, apărute ca ciupercile după ploaie, școlile economice nu mai făceau față valului de studenți. Taxele au crescut, numărul de locuri la fel. În câțiva ani, piața de muncă a fost saturată. Găseai vânzători economiști, secretare absolvente de management, prelucrător de date cu diplomă de cibernetică. Părea că toți tinerii angajați terminaseră ASE-ul. După 10 ani de la revoluție, Bucureștiul și-a înlocuit vitrinele gri și goale cu vitrine colorate ale sucursalelor de bănci românești și străine.
Prin anul 2000, România a descoperit IT-ul și telefoanele mobile. Universitățile tehnice au sesizat momentul și au fluturat stindardul telecomunicațiilor și calculatoarelor. Miile de studenți nu au întârziat să apară. Firmele străine de profil au sesizat de asemenea potențialul afacerilor cu mână de lucru ieftină și instruită și au deschis sucursale.
Din expansiunea calculatoarelor și a sistemelor de telecomunicații mobile cel mai mult a profitat mass-media. Au apărut televiziuni noi, publicații online, sisteme de știri prin telefonul mobil, transmisiuni în direct de oriunde. Ca un bulgăre de zăpadă, media a tras după ea publicitatea și comerțul de imagine. Următorul val în facultățile românești a fost al comunicării și relațiilor publice. Intraseră în țară multe firme străine, cu reguli occidentale care aveau nevoie de o interfață cu piața românească. Adaptarea la noile cerințe a dus la apariția secțiilor de comunicare, relații publice, studii europene pe lângă toate facultățile care și-au permis să se afilieze unui astfel de domeniu. Evident și cele particulare au prosperat. Atât de mult încât mersul la școală a devenit facultativ, iar diploma se poate obține prin corespondență.
Neașteptată de publicul larg, de curând a sosit criza în România. Locuri de muncă sunt puține în toate domeniile, dar cel mai afectate sunt finanțele (băncile) și mass-media. IT-ul s-a oprit din dezvoltare și mocnește așteptând să treaca vânturile negre. Cei mulți și fără rost și pile s-au trezit în șomaj. În această situație critică, salvarea o reprezintă străinătatea prin mijlocul facultăților europene sau americane. La mijlocul lunii martie 2010, în România se organizează târg internațional de școli (Romanian International University Fair – RIUF) în trei centre universitare importante (București, Iași și Timișoara).
Dacă din celelalte conjuncturi economice și politice tinerii români au ieșit migrând de la o școală la alta, mă întreb după această opțiune internațională cine va mai lucra în România și care va fi contra-oferta facultăților din țară?
Acum mai bine de 30 de ani, în plin regim comunist, a fi inginer era lucru mare. Concurența la facultățile de profil era copleșitoare, Universitatea Politehnica din București fiind cea mai căutată. Ingineria e dificilă, dar chiar și așa era un domeniu interesant și cu un viitor bun. După 1990, libertatea proaspăt instaurată a reușit să distrugă producția națională și, o dată cu ea, și viitorul inginerilor entuziaști de acum 30 de ani.
Economia de piață, axată exclusiv pe consum, a deschis larg porțile facultăților economice. De stat sau particulare, apărute ca ciupercile după ploaie, școlile economice nu mai făceau față valului de studenți. Taxele au crescut, numărul de locuri la fel. În câțiva ani, piața de muncă a fost saturată. Găseai vânzători economiști, secretare absolvente de management, prelucrător de date cu diplomă de cibernetică. Părea că toți tinerii angajați terminaseră ASE-ul. După 10 ani de la revoluție, Bucureștiul și-a înlocuit vitrinele gri și goale cu vitrine colorate ale sucursalelor de bănci românești și străine.
Prin anul 2000, România a descoperit IT-ul și telefoanele mobile. Universitățile tehnice au sesizat momentul și au fluturat stindardul telecomunicațiilor și calculatoarelor. Miile de studenți nu au întârziat să apară. Firmele străine de profil au sesizat de asemenea potențialul afacerilor cu mână de lucru ieftină și instruită și au deschis sucursale.
Din expansiunea calculatoarelor și a sistemelor de telecomunicații mobile cel mai mult a profitat mass-media. Au apărut televiziuni noi, publicații online, sisteme de știri prin telefonul mobil, transmisiuni în direct de oriunde. Ca un bulgăre de zăpadă, media a tras după ea publicitatea și comerțul de imagine. Următorul val în facultățile românești a fost al comunicării și relațiilor publice. Intraseră în țară multe firme străine, cu reguli occidentale care aveau nevoie de o interfață cu piața românească. Adaptarea la noile cerințe a dus la apariția secțiilor de comunicare, relații publice, studii europene pe lângă toate facultățile care și-au permis să se afilieze unui astfel de domeniu. Evident și cele particulare au prosperat. Atât de mult încât mersul la școală a devenit facultativ, iar diploma se poate obține prin corespondență.
Neașteptată de publicul larg, de curând a sosit criza în România. Locuri de muncă sunt puține în toate domeniile, dar cel mai afectate sunt finanțele (băncile) și mass-media. IT-ul s-a oprit din dezvoltare și mocnește așteptând să treaca vânturile negre. Cei mulți și fără rost și pile s-au trezit în șomaj. În această situație critică, salvarea o reprezintă străinătatea prin mijlocul facultăților europene sau americane. La mijlocul lunii martie 2010, în România se organizează târg internațional de școli (Romanian International University Fair – RIUF) în trei centre universitare importante (București, Iași și Timișoara).
Dacă din celelalte conjuncturi economice și politice tinerii români au ieșit migrând de la o școală la alta, mă întreb după această opțiune internațională cine va mai lucra în România și care va fi contra-oferta facultăților din țară?
sâmbătă, 13 martie 2010
Dezgheț
Altfel de dezgheț oferă formația Anton Pann și îl recomand în orice anotimp. Ascultați și luați aminte!
vineri, 12 martie 2010
Simone de Beauvoir – Sângele celorlalți
Sângele celorlalți este un roman fascinant despre Franța anilor 1930-1940, o combinație reușită de doctrină politică, dragoste, farmec parizian, dramă socială și individuală. Este o perioadă pe care autoarea, Simone de Beauvoir, a trăit-o în plină maturitate, astfel încât redarea ei in roman este extrem de veridică. Romanul Sângele celorlalți a fost publicat în 1945.
În Sângele celorlalți confruntarea dintre personaje se desfașoară atât la nivel individual, cât și la nivelul grupurilor sociale din care fac parte. Se discută despre socialism și burghezie, despre pacifiști și adepți ai războiului, despre dragoste și toleranță, despre responsabilitate și suferință. Romanul este un mic tratat de filosofie pe înțelesul tuturor. Analiza sentimentelor și deciziilor este făcută atât de franc și atât de abil din punct de vedere scriitoricesc, încât cititorul poate ușor sesiza încărcătura morala a acestora.
Se discută mult despre vină și responsabilitate, într-o situație politică internațională foarte potrivită. Se identifică deciziile personale cu doctrina pe care personajul o adoptă. Socialismul este împins la limita extremă în “totul pentru ceilalți”, în timp ce burghezia alunecă în “totul pentru mine”.
Sângele celorlalți este totuși un roman, cu acțiune, cu personaje care interactionează, dar dincolo de fapte răzbat gândurile. Simone de Beavoir își descrie personajele și pe dinafară și pe dinăuntru, până în cele mai intime gânduri.
Este prima dată când povestesc despre o carte pe care nu am citit-o până la final. Dar nu mai am răbdare, trebuie să spun că Simone de Beauvoir este un scriitor care merită citit cu atenție și cu mintea deschisă. Cei care scriu rândurile de pe coperta volumelor insistă să menționeze că Simone de Beauvoir este o teoreticiană a feminismului care a avut o relație cu Jean-Paul Sartre. A da, și un prozator apreciat și premiat. Originea acestor păreri unanim acceptate este lucrarea “Al doilea sex”, lucrare definitorie pentru mișcarea feministă modernă. Departe de a fi doar un tratat de feminism, “Al doilea sex” dezvăluie și argumentează ignorarea feminității cu bună știință de-a lungul istoriei umanității. Nu vă opriți doar la un roman, citiți “Imagini frumoase”, “Toți oamenii sunt muritori”, “Mandarinii”.
În Sângele celorlalți confruntarea dintre personaje se desfașoară atât la nivel individual, cât și la nivelul grupurilor sociale din care fac parte. Se discută despre socialism și burghezie, despre pacifiști și adepți ai războiului, despre dragoste și toleranță, despre responsabilitate și suferință. Romanul este un mic tratat de filosofie pe înțelesul tuturor. Analiza sentimentelor și deciziilor este făcută atât de franc și atât de abil din punct de vedere scriitoricesc, încât cititorul poate ușor sesiza încărcătura morala a acestora.
Se discută mult despre vină și responsabilitate, într-o situație politică internațională foarte potrivită. Se identifică deciziile personale cu doctrina pe care personajul o adoptă. Socialismul este împins la limita extremă în “totul pentru ceilalți”, în timp ce burghezia alunecă în “totul pentru mine”.
Sângele celorlalți este totuși un roman, cu acțiune, cu personaje care interactionează, dar dincolo de fapte răzbat gândurile. Simone de Beavoir își descrie personajele și pe dinafară și pe dinăuntru, până în cele mai intime gânduri.
Este prima dată când povestesc despre o carte pe care nu am citit-o până la final. Dar nu mai am răbdare, trebuie să spun că Simone de Beauvoir este un scriitor care merită citit cu atenție și cu mintea deschisă. Cei care scriu rândurile de pe coperta volumelor insistă să menționeze că Simone de Beauvoir este o teoreticiană a feminismului care a avut o relație cu Jean-Paul Sartre. A da, și un prozator apreciat și premiat. Originea acestor păreri unanim acceptate este lucrarea “Al doilea sex”, lucrare definitorie pentru mișcarea feministă modernă. Departe de a fi doar un tratat de feminism, “Al doilea sex” dezvăluie și argumentează ignorarea feminității cu bună știință de-a lungul istoriei umanității. Nu vă opriți doar la un roman, citiți “Imagini frumoase”, “Toți oamenii sunt muritori”, “Mandarinii”.
miercuri, 10 martie 2010
Propunere
Așadar, în această perioadă, voi aduna cât mai multe păreri despre subiecte pe care le voi prezenta și pe blog. Voi scrie și despre rezultatele pe care le-am obținut, voi publica texte și materiale legate de proiect. Ar trebui să-i aleg și un nume. Vreo sugestie? Ceva gen ReUseMe? Până la urmă poate fi vorba și de o reciclare profesională.
Fiind primul episod al acestui lung proiect mi se pare firesc să vorbim despre dorințe. Fiecare și-a dorit la un moment dat să ajungă să aibă o anumită profesie, cu un impact cât mai mare (gen balerină, doctor, profesor) sau cu beneficii importante (gen vânzătoare la cofetărie, tractorist sau, de ce nu, asistentă medicală ca să fie sigur ca nu mai are cine să-i facă injecții). Când am înaintat în vârstă, am descoperit drumuri noi și fețe noi ale propriei persoane. Dorințele s-au nuanțat, s-au pliat mai bine personalității proaspăt descoperite. Evaluarea aptitudinilor a intrat în calcul. Apoi am terminat școlile alese cu greu, am intrat vijelios în viața reală și în rândul plătitorilor de impozite și ne-am dorit altceva. Uneori am uitat aproape complet ce visam cu puțini ani în urmă. Nu demult m-am întâlnit cu un profesor din școala generală pe care nu-l mai întâlnisem cam de când am terminat școala. M-a întrebat ce mai fac și ce s-a întâmplat cu visele mele de atunci. Recunosc, am zâmbit strâmb, amintindu-mi mai puțin de jumătate din ele. Rușinat de abandonul propriilor vise, am căutat în arhive și am găsit: prin 1995 spuneam așa „în anul 2000 voi fi probabil student la Relații internaționale, Drept, Arhitectură sau Design.” Cu vreo doi ani înainte de schimbarea mileniului, îmi doream să fac Psihologie sau Film. Inutil să vă spun că am ajuns cu totul altceva. Dar tot traseul sinuos pe care l-am parcurs a contribuit la eu, cel de acum. Am ales mereu ce mi-a plăcut să fac și ce mi-a ieșit bine, fără să mă gândesc cât de ușor îmi va fi sau câți bani voi câștiga. Și am lăsat câte un pic din mine în orice lucru mi-a ieșit din cap, în orice produs.
Dar destul despre mine. Proiectul pe care vi-l propun azi se bazează foarte mult pe voi, cei mulți. Spuneți-mi, vă rog, vă amintiți ce profesie v-ați dorit și pe ce criterii ați făcut alegerea?
luni, 8 martie 2010
Despre iubire, tranziție și vise
Având timp la dispoziție, am ieșit în Cișmigiu la ora 14, într-o zi însorită de martie. Umblasem toată dimineața în căutare de slujbe prin mediul virtual al Internetului. Dezamăgit de ofertă și tentații, am ales parcul pentru relaxare și reîmprospătare. În jurul meu, parcul înflorea vesel, afișând ghiocei, brândușe și ceapa ciorii. Copiii alergau după baloanele colorate primite de la vreo firmă care organizase acțiuni publicitare. Vreo două televiziuni realizau reportaje și interviuri, profitând de vremea frumoasă. La o tarabă mică încă se mai vindeau mărțișoare, deși trecuseră câteva zile din luna martie. Prin parc umblau copii cu mame în concediu, pensionari cu sau fără nepoți, liceeni într-un drum lung spre școală, șomeri și demisionari de martie. Este uimitor cum neavând nimic care să ocupe neuronii într-un proces miraculos de gândire, auzi tot ce se vorbește în jurul tău și acorzi atenție celor mai slabe forme de dialog. Am aflat astfel că unii dintre cei tineri și fără servici se aflau în căutări de luni de zile, ba chiar unii se lăudau că trecuseră de un an. Am aflat câți bani aduce o pensie, în medie, și câte boli poate lua un copil la primul contact cu grădinița. Dar să le luăm pe rând. Nu-mi pot permite să am copii fără o slujbă și nici nu pot spera să primesc pensie în aceste condiții. M-am întors la preocuparea mea pentru aspectul profesional al vieții mele pentru restul zilei.
În ziua următoare am asistat la prelegerea domnului Dan Puric, "Despre iubire". Printr-o coincidență, domnia sa a vorbit tot la ora 14, studenților și profesorilor Facultății de Electronică. Cu un avânt și o elocvență pe care rar am întâlnit-o, trădându-și calitățile de actor, regizor și român patriot, Dan Puric a vorbit despre iubire în toate formele sale. De la iubirea religioasă, la cea maternă și la cea de țară. A spus că tinerii sunt viitorul și i-am dat dreptate. A spus și că stă în puterea lor să schimbe lucrurile și aici am fost sceptic. Știu că toată lumea cere și nimeni nu oferă. Știu că sunt aspecte care depind de fiecare în parte (curățenie, respect față de natură, sortarea gunoaielor, micro-civilizație) și aici îi dau dreptate domnului Puric. Dar dacă nu există containere pentru adunat gunoiul sortat și fabrici care să-l prelucreze, eu degeaba îl sortez. Dacă eu îmi plătesc taxele și impozitele lucrând în țară pe un salariu de câteva ori mai mic decât aș primi în altă țară europeană și respectivii bani ajung în buzunare și nu în infrastructură, spitale și școli, atunci eu ce mai pot face? Aici nu mi-a răspuns domnul Puric, pentru că și dânsul este conștient că peștele se împute de la cap, iar momentan accesul la capul peștelui este blocat.
Îmi continui bejania prin luna martie adunând informații, soluții și evaluând șanse. Și vă întreb pe voi, demisionari sau nu, ce procent din visele profesionale vi s-au împlinit și cum ați făcut să ajungeți la ele? Ați plecat în țări mai bune, ați muncit pe cont propriu ocolind corporațiile și sistemele lor sau, dimpotrivă, v-ați vândut scump unui serviciu de 8 ore/zi oficial și vreo 10 neoficial (că așa dă bine în corporație) pentru o mașină și câțiva litri de benzină? Munciți fără placere pentru că aveți oameni dragi (părinți, copii) de întreținut sau plătiți scump dorința de a avea o casă? Vă schimbați locul de muncă și specializările des ca să nu ramâneți în urma progresului sau munciți încă din facultate pentru a căpăta înspăimântătoarea experiență?
Și mai am o întrebare: cât de mult v-ar interesa un film documentar despre orientarea și supraviețuirea profesională în România anului 2010?
duminică, 7 martie 2010
Imagini ale lumii trecătoare
În aceste condiţii, Muzeul Naţional de Artă al României organizează în perioada 18 decembrie 2009 – 21 martie 2010 o expoziţie de gravură japoneză din secolul al XIX-lea. Expoziţia este găzduită de Sălile Kretzulescu şi cuprinde 63 de lucrări policrome ale gravorului Kunisada (1786 – 1865). Alcătuită din lucrări aflate în patrimoniul muzeului, expoziţia de artă orientală, "Imagini ale lumii trecătoare" este un act îndrăzneţ organizat sub supravegherea curatorului Carmen Brad, specialist în arta extrem orientală şi şeful Secţiei de Artă Orientală a muzeului. Muzeul este deschis de miercuri până duminică între orele 10-18, iar preţul unui bilet este de 8 RON (4 RON redus pentru pensionari şi studenţi).
Expoziţei de gravură japoneză i s-a făcut puţină reclamă, ca tuturor evenimentelor culturale organizate de Muzeul Naţional de Artă. De aceea, nu este surprinzător că muzeul are cont pe Facebook şi peste 3000 de prieteni virtuali. Lumea este trecătoare şi în continuă schimbare.
Autorul gravurilor expuse în cadrul expoziţiei, Kunisada, pe numele său adevărat Sumida Shōzō, este unul dintre cei mai renumiţi artişti de Ukiyo-e. Aparţine şcolii Utakawa şi, deşi a fost un artist prolific şi recunoscut de criticii timpurilor sale, a fost mai mult colecţionat de europeni. Gravurile sale erau reprezentative pentru arta şi cultura japoneză, ceea ce le făcea atractive în ochii europenilor.
Gravurile sunt realizate în mai multe etape, fiecare etapă având propriul specialist. Desenul de bază este făcut pe hârtie şi aşezat cu faţa în jos pe o bucată de lemn de esenţă tare (de obicei lemn de cireş), iar zonele care nu vor fi colorate sunt decupate în lemn. Apoi se toarnă vopsea peste matriţa de lemn şi aceasta este imprimată pe hârtia finală. Pentru fiecare culoare din litografie se face o matriţă diferită, lucrările lui Kunisada, extrem de complicate şi viu colorate, având nevoie de mai mult de 10 matriţe fiecare.
Mesajul Ukiyo-e vine prin intermediul Muzeului Naţional de Artă, într-un moment în care cultura, arta şi muzeul sunt elemente desuete ale distracţiei moderne. Poezia lucrărilor lui Kunisada este tradusă de doamna curator Carmen Brad care organizează vizite cu ghidaj gratuit, explicând tuturor celor dornici să înţeleagă dincolo de desenele colorate.
Desenele vesele, cu chipuri caraghioase sau visătoare, cu veşminte colorate şi complicate, poveştile dezvăluite de fiecare dintre ele reconstituie Japonia secolului al XIX-lea. Acorduri de shaminsen răsună lin în sălile muzeului. Denumirile complicate şi explicite ale lucrărilor sunt un punct de atracţie, la fel şi asocierile între personaje şi poveşti. O atmosferă delicată şi tradiţională dedicată sărbătoririi vieţii poate schimba o după-amiază obişnuită.
Fotografii, în ordine, Tanabata. Din seria "Distracţii la Cele Cinci Festivaluri într-un an prosper", Yamamata yama shizu gakuse mai și Oniwakamura. Din seria "Cele 53 de staţii din Tokaido"
vineri, 5 martie 2010
Despre iubire
Depărtarea e pentru dragostea oamenilor ca vântul pentru foc: pe cel mic îl stinge, pe cel mare îl aprinde mai puternic.
Dan Puric, 'Despre iubire', joi 4 martie 2010, în aula Facultății de electronică, telecomunicații și tehnologia informației, București (UPB)
joi, 4 martie 2010
Jurasic mall
Mă hotărâsem să intru în mall ca să-mi iau portocale. Fac asta uneori pentru că în București mall-ul este mai des întâlnit decât piața. Și are de toate. Am ales fără grabă unul din cele trei mall-uri pe lângă care trece tramvaiul în drumul lui și am intrat tot fără grabă în clădirea fără geamuri și cu aer condiționat.Portocalele au obiceiul de a se afla într-o poziție strategică în mall, astfel încât pofticiosul să umble nestingherit prin fața tuturor vitrinelor înainte de a-și atinge obiectivul. Mă las ademenită de reclame colorate, de anuțuri cu oferte avantajoase și de fetele care-mi freaca unghiile cu pietre din Marea Moartă pentru a îndepărta striații. De fapt, cele din urmă nu mă ademenesc, ci mă prind hotărât de mână începând frecușul înainte de a apuca eu să protestez. Cu cât am mai multe bagaje cu atât sunt o victimă mai potrivită. Când fetele cu pietre de la Marea Moartă lipsesc, le iau locul cele cu parfumuri în sticluțe cu bilă. Mi s-a întâmplat într-o iarnă ca o astfel de fată amabilă să caute minute în șir o bucățica din pielea mea pe care să-mi aplice parfumul. Eu aveam sacoșe în ambele mâini si n-am putut s-o ajut deloc. Dar nu a renunțat. S-a descurcat și singură și am plecat acasă ștampilată cu un parfum terifiant de dulce care mi-a dat amețeli.
Odată ajunsă înauntru, mi-am evaluat șansele de a scăpa de orice acostare și posibilitățile fizice de a o rupe la fugă în caz de urgență. Nu aveam sacoșe de data asta, eram în siguranță. Mi-am stabilit obiectivul și m-am îndreptat cu pas sigur către portocale. N-am privit nici în stânga, nici în dreapta, nici n-am oftat trecând pe lângă imensele afișe ce anunțau 70% reducere. În câteva minute îmi atinsesem obiectivul și mă întorceam relaxată spre ieșire. Atunci m-au văzut. Două fete îmbrăcate în alb și verde si-au focalizat atenția asupra mea. Una era înarmată cu piatra, cealaltă cu un borcan cu alifie. Veneau din direcții diferite blocând toate ieșirile. Am ales-o pe cea cu alifia gândind că fără șlefuirea preliminară nu putea sa-mi aplice tratamentul, dar m-am răzgândit brusc când am văzut că-și fac semn, aliindu-se în imobilizarea mea. Atunci am luat o decizie disperată și am făcut cale întoarsă. Era deja târziu pentru că un domn bine, pe la vreo 50 de ani se îndrepta mult prea zâmbitor spre mine cu pliante care mă vor învăța să mănânc sănătos sau deloc și să iau pastile care-mi vor mări sânii și-mi vor alunga pofta de mâncare. Strigând în gând "Acum ori niciodată", în timp ce adversarii strigau "Pe aici nu se trece", am cotit pe un culoar secundar, aparent liber. După câțiva pași, orizontul s-a întunecat. Oamenii au dispărut și în fața mea a apărut o coadă uriașă, verde, aflată într-o mișcare de nemulțumire evidentă. Am înlemnit. Am privit apoi în jur, cu teama și multă prudență. Mă aflam sub o creatură imensă, de cauciuc verde, cu un miros pătrunzător de teniși chinezești. Creatura își balansa capul în sus și-n jos parcă încercând să vadă cine îndrăznise să intre sub burta ei. În același timp, coada bara amenințător ieșirea intrusului. M-am gândit să-i arunc o portocală, poate se va îndupleca, dar mirosul de cauciuc mi-a amintit preferințele culinare. În cele din urmă, m-am strecurat pe brânci prin lateral.
Mall-ul este un loc imprevizibil pentru mine. Sunt un neadaptat care merge pe contrasens. Sunt un orășean care cumpără portocale din mall, fără a da importanță tendințelor. Nu sunt la curent cu Sfântul Valentin, cu Ziua Recunoștinței sau a vrăjitoarelor (deși dacă țineți morțiș, aș paria pe Sfântul Andrei și pe Sânziene). Recunosc, mi-a fost milă de un animal de cauciuc, expus inestetic și fără voia lui.
(fotografie - To the moon by Tams)
miercuri, 3 martie 2010
Vecinii
În ziua-n care te-am văzut în calea mea, nu m-am oprit să-ți dau binețe, doar te-am privit trecând și-aproape prea aproape atunci mi-ai fost. Din spatele perdelei mele, ascunsă-n talpa mea de cer, aveam curaj să zbor ca ulii, să te înfrunt, să te aștept. Realitatea este alta si n-am știut s-o integrez în mica mea vecinătate. Nu mă cunoști și mă întreb de știi că cele trei stele sunt din centura lui Orion. Nici tu nu te-ai oprit din drum să mă privești în ochi deschis, n-ai spus nimic. Cumva noi doi am fost vecini, fără nume și destin. Am împărțit două ferestre și-un pic de cer, mulți ani și timp, nimic concret.
În drumurile noastre multe am fost purtați departe de casă și ne-am reîntâlnit de fiecare dată mai apropiați, zâmbind discret la amintirea zilelor de vară trăite-n doi cățărați pe pervaz. Mi-amintesc de tine cum îmi amintesc de colegii de școală, de iubirile din liceu, de descoperirire studenției. Dar noi n-am vorbit altfel decât prin priviri.
Ne-am regăsit de multe ori pe drum. În cafenele, pe munți, pe străzi. Ghidați mereu de doar trei stele. Acum îți știu chiar și soția și știu că peste drum în bloc stau alți vecini. Dar nu-s ai mei, cum nici eu nu mai sunt a ta și nici pervazul nu îi știe. Mi-ai fost aproape atâta vreme. Nu am nimic să-ți spun acum. Tu nu m-ai cunoscut pe mine și nici eu nu cred că te-am vrut. Ne-am întâlnit din întâmplare, în umbra gri a unui bloc. Ne-am ascultat cu ochii-n zare, am așteptat și ne-am uitat.
luni, 1 martie 2010
Un mărțișor
(OFZ)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Creative Commons License
This work is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivatives 4.0 International License.
Abonaţi-vă la 'Dicţionar'
Postări
Comentarii