Se-ntâmplă uneori să rămâi singur cu tine. Parcurgi selectiv lista de persoane care te-ar putea scoate din solitudine și, ca într-o vrajă urâtă, nu găsești pe nimeni disponibil. Analizezi apoi oferta de evenimente, treburi, comisioane, facturi, cărți, drumuri. Nimic. Ca printr-un făcut, dispui de timp doar pentru tine. Unii s-ar bucura, menționând că în vârtejul zilelor este greu de găsit timp doar pentru tine. Alții te-ar îndemna să faci tot ce-ți trece prin cap și n-ai mai apucat de mult timp să faci. Dar cei mai mulți ar recunoaște că cea mai proastă relație o avem cu noi înșine și este extrem de dificil să ne petrecem câteva ore în această companie neprietenoasă. Am căutat soluții, să zicem pentru o zi de sâmbătă când este mai ușor de omorât niște timp:
1. Ai toată gama de magazine la dispoziție, dar nu-ți trebuie nici șosete, nici cuie, aproape că nici pâine. Îți displace să te plimbi gură-cască prin magazine și-ți amintești că poate o mașină nouă de găurit ar merita căutată. Te plimbi expert printr-un imens centru comercial dedicat uneltelor, cumperi un robinet (că nu se știe niciodată) și vorbești cu o fată pistruiată de la casă explicându-i avantajele robinetelor de altădată.
2. Ai toată gama de muzee la dispoziție, dar cel mai lung tur ar dura 20 de minute. Ori sunt în renovare, ori sunt aglomerate, ori sunt de-a dreptul pustii și de exponate și de clienți. La cele mai multe ai mai fost, dar nu strică o aducere aminte. Te înarmezi cu răbdare, te deplasezi pe jos indiferent de vreme și reușești să transformi cele 20 de minute în 3 ore. Te uiți absent la niște obiecte. Alternativ, îți poți lua notițe ca să pari interesat.
3. Parcul este cea mai tristă variantă și nu o recomand decât posesorilor și amatorilor de biciclete, role, skateboard, etc. De îndată ce ai pus piciorul în parc, mii de gânduri ascunse și parșive te atacă nemilos, ajutate de privirile insistente sau scârbite ale trecătorilor.
4. Există întotdeauna metoda cărți, filme, TV cu marele dezavantaj că nu te scoate din casă. Amatorii de aer nu prea rezistă acestei metode, decât dacă posedă casă cu grădină, caz în care nu au voie să se plângă.
5. O metodă cel puțin interesantă o constituie plimbările tematice. Un obiectiv pseudo-turistic, un loc nedescoperit încă, o clădire interesantă. Din nou ajută să găsești un scop: fotografii, detalii istorice, o locație utilă pe viitor.
6. Dacă nici una dintre metodele de mai sus nu a funcționat, poți oricând să faci treburi casnice, să speli mașina, să dezgheți frigiderul, să cauți o cizmărie. Atenție, fii riguros altfel gândurile vor găsi o cale de dialog și va trebui din nou să dai nas în nas cu dușmanul: propria persoană.
Cum lista mea de soluții se încheie aici, vă invit să împărtășiți din secretele voastre de a negocia amiabil cu propria persoană în zilele în care rămâneți în doi.
duminică, 31 iulie 2011
vineri, 29 iulie 2011
My own love song (2010)
Da, știu. O să spuneți că toate filmele care se doresc motivaționale aduc în prim-plan personaje cu situații mai urâte decât ale celor din public. Iar în My own love song personajele principale sunt doi prieteni care se cunosc dintr-un spital de boli psihice unde ajunseseră ca urmare a traumelor suferite (un incendiu, respectiv un accident de mașină, ambele cu urmări foarte grave). Nimic vesel până aici, deși filmul se recomandă și comedie. Cu siguranță nu este.
În schimb, este un film interesant pentru că toate frustrările și necazurile personajelor sunt dezvăluite, tratate și operate în cadrul unei călătorii. Și nu una din acele călătorii relaxante și rapide, ci una plină de întâmplări neprevăzute și presărată cu oameni diverși, fascinanți, memorabili. Îi găsiți în acest film pe Renée Zellweger, Madeline Zima, Forest Whitaker și Nick Nolte.
My own love song readuce în lumina reflectoarelor speranța și subliniază delicat unicitatea fiecărui individ. Ei bine, da, nu suntem toți la fel, dar lumea ar fi tare tristă dacă am fi. În plus, nu știu cum de s-a reușit, dar fiecare are ceva frumos pe dinăuntru. Sau așa ne place să credem. Filmul My own love song spune un mare adevăr sau minte cu nerușinare, dar, ca de fiecare dată, alegerea aparține spectatorului care prin scârțâitul floricelelor de porumb își va auzi propriile gânduri. Este un film care merită încercat cu siguranță.
În schimb, este un film interesant pentru că toate frustrările și necazurile personajelor sunt dezvăluite, tratate și operate în cadrul unei călătorii. Și nu una din acele călătorii relaxante și rapide, ci una plină de întâmplări neprevăzute și presărată cu oameni diverși, fascinanți, memorabili. Îi găsiți în acest film pe Renée Zellweger, Madeline Zima, Forest Whitaker și Nick Nolte.
My own love song readuce în lumina reflectoarelor speranța și subliniază delicat unicitatea fiecărui individ. Ei bine, da, nu suntem toți la fel, dar lumea ar fi tare tristă dacă am fi. În plus, nu știu cum de s-a reușit, dar fiecare are ceva frumos pe dinăuntru. Sau așa ne place să credem. Filmul My own love song spune un mare adevăr sau minte cu nerușinare, dar, ca de fiecare dată, alegerea aparține spectatorului care prin scârțâitul floricelelor de porumb își va auzi propriile gânduri. Este un film care merită încercat cu siguranță.
Etichete:
film,
recomandare,
Renée Zellweger,
video
miercuri, 27 iulie 2011
luni, 25 iulie 2011
Personal Best
Stăteam ore în șir cățărată pe fereastră numărând aiurea niște stele ale căror nume nu le știam, ascultând muzica unor formații pe care nu le cunoșteam. Mă pierdeam printre senzații, emoții și mai ales printr-un noian de vise. Scriam niște poezii indescifrabile, în care declaram o dragoste măreață unui om necunoscut și prea mult așteptat. Am fost bolnavă de vise și unii spun că m-am vindecat prea greu, așa că s-ar putea să fi rămas cu sechele.
Sunt sigură că prima uimire a venit când mi-ai spus cum se numeau stelele la care mă uitasem cu 10 ani în urmă, în vremuri atemporale când nu ne cunoșteam. De unde ai fi putut să afli n-am înțeles nici până azi, dar mi-ai spus cu precizie și mi-ai trimis fotografii și informații ca să mă convingi că ai dreptate. Încă nu mă dezmeticisem din prima uimire când mi-ai spus cine cânta muzica pe care o ascultam noapte de noapte. Deja era prea mult. Nu crezusem vreodată că lumea aceea existase dincolo de visele mele, așa că nu mă obosisem să caut nici stelele, nici muzica. Și totuși existau, iar tu cumva știai de ele.
Abia atunci te-am privit mai bine. Dar tocmai când începusem să privesc, pământul mi-a fugit de sub picioare și m-am izbit cu inima de pietre. Am rămas așa, zăcând într-o baltă de sânge, cu privirea acoperită de pământ. Am uitat și de muzică și de stele și am așteptat să se deschidă pământul ca să mă odihnesc din nou, de dată asta sub el. Nu s-a deschis. Cred că încă zăceam pe jos, probabil mirosind deja a hoit, când mi-ai turnat puțină muzică într-o ureche. Muzica a curs, s-a strecurat prin capilare și mi s-a scurs sărată în lacrimi. Apoi mi-ai spălat ochii cu apă de mare și mi i-ai uscat cu vânt. M-ai parfumat cu mireasmă de rapiță și brusture și-n tot acest timp n-ai lăsat muzica să se oprească. M-am ridicat uimită din nou, de forța care mă făcea să dansez.
De atunci m-am obișnuit cu uimirea. Da, găsești mereu surse noi, iar eu resurse necunoscute. Sunt cele mai intime vise, cele mai ascunse dorințe și jur că nu le-am spus nimănui, cu greu mi le-am recunoscut mie. Dar tu cumva, le știi pe toate. Le spui zâmbind, îți par atât de simple. Mi le dovedești cu fapte și demonstrații matematice, cu exerciții de logică. Cu tine nu mă mai îndoiesc de nimic. Încep doar să mă întreb dacă toată medicația aia anti-visare pe care mi-au administrat-o nu era cumva greșită. Sau dacă eu chiar am rămas cu sechele și am uitat că ne-am cunoscut cândva, în nopți cu stele, pe când stăteam cățărată pe fereastra deschisă.
Sunt sigură că prima uimire a venit când mi-ai spus cum se numeau stelele la care mă uitasem cu 10 ani în urmă, în vremuri atemporale când nu ne cunoșteam. De unde ai fi putut să afli n-am înțeles nici până azi, dar mi-ai spus cu precizie și mi-ai trimis fotografii și informații ca să mă convingi că ai dreptate. Încă nu mă dezmeticisem din prima uimire când mi-ai spus cine cânta muzica pe care o ascultam noapte de noapte. Deja era prea mult. Nu crezusem vreodată că lumea aceea existase dincolo de visele mele, așa că nu mă obosisem să caut nici stelele, nici muzica. Și totuși existau, iar tu cumva știai de ele.
Abia atunci te-am privit mai bine. Dar tocmai când începusem să privesc, pământul mi-a fugit de sub picioare și m-am izbit cu inima de pietre. Am rămas așa, zăcând într-o baltă de sânge, cu privirea acoperită de pământ. Am uitat și de muzică și de stele și am așteptat să se deschidă pământul ca să mă odihnesc din nou, de dată asta sub el. Nu s-a deschis. Cred că încă zăceam pe jos, probabil mirosind deja a hoit, când mi-ai turnat puțină muzică într-o ureche. Muzica a curs, s-a strecurat prin capilare și mi s-a scurs sărată în lacrimi. Apoi mi-ai spălat ochii cu apă de mare și mi i-ai uscat cu vânt. M-ai parfumat cu mireasmă de rapiță și brusture și-n tot acest timp n-ai lăsat muzica să se oprească. M-am ridicat uimită din nou, de forța care mă făcea să dansez.
De atunci m-am obișnuit cu uimirea. Da, găsești mereu surse noi, iar eu resurse necunoscute. Sunt cele mai intime vise, cele mai ascunse dorințe și jur că nu le-am spus nimănui, cu greu mi le-am recunoscut mie. Dar tu cumva, le știi pe toate. Le spui zâmbind, îți par atât de simple. Mi le dovedești cu fapte și demonstrații matematice, cu exerciții de logică. Cu tine nu mă mai îndoiesc de nimic. Încep doar să mă întreb dacă toată medicația aia anti-visare pe care mi-au administrat-o nu era cumva greșită. Sau dacă eu chiar am rămas cu sechele și am uitat că ne-am cunoscut cândva, în nopți cu stele, pe când stăteam cățărată pe fereastra deschisă.
Etichete:
proza scurta,
timp,
viata,
video
duminică, 24 iulie 2011
George Orwell – O gură de aer
Aș fi vrut să-l cunosc. Să stăm la o ceașcă de ceai englezesc și să discutăm așa, despre toate. Aș fi vrut să-l ascult povestind despre lumea mea cu nebuniile ei, despre cei din jur. Aș fi vrut să-l plimb cu metroul. Îl admir pe George Orwell mai ales pentru talentul de observator și sintetizator al lumii, al oamenilor, al timpurilor. Și pentru umorul delicat ascuns printre rândurile cărților sale, acel haz de necaz atât de necesar în situații critice. Fiecare roman de-al domniei sale pe care l-am citit a fost o poveste, un dialog special între mine și dânsul. Am sfârșit cartea cu regret, de fiecare dată.
O gură de aer este un basorelief al Angliei și al englezului de condiție medie care s-a născut tocmai la timp pentru a trăi cele două războaie mondiale. Îl și văd: rotund, cu părul de culoarea untului, cu un costum gri cu dungulițe și o pălărie cam mototolită. Angajat la o firmă de asigurări, soț și tată, plătitor de credit pentru casă. Dar dincolo de acest om este o istorie, un loc, câteva amintiri. Și sunt atât de reale, încât ar putea fi ale oricui. Sigur, eu n-am trăit cele două războaie, dar fiecare a avut parte de trasformările lui, de schimbările lui, de războaiele lui. Și nu de război ne temem, cum zice Orwell, ci de lumea de după el.
Un roman de analiză , plăcut și inteligent construit, plin de sevă și perfect adaptabil oricărui moment, O gură de aer este o lectură necesară. Poate totuși înțelegem și noi câte ceva.
Etichete:
George Orwell,
literatura,
recenzie,
recomandare,
roman
vineri, 22 iulie 2011
Urcuşul
Uneori zilele mă duc mai aproape, alteori mă aruncă fără milă în zone aride şi nepromiţătoare. Ca valurile mării, mă împing în direcţia bună sau îşi bat joc furându-mi nisipul de sub picioare. M-am înfipt adânc în călcâie şi cu ochii fugind în toate direcţiile caut bărci, catarge, valuri bune. Mirosul sărat mă ţine în alertă. Nu poate fi departe. Din mare şi valuri albe va ieşi un munte, aspru, cu pietre ascuţite şi creastă nevăzută. Ştiu că umbrele lui întunecate îmi vor acoperi pentru totdeauna privirea şi nu voi mai reuşi să scap de senzaţia urâtă de frig şi vânt. Nu am decât o singură şansă: urcuşul. Nu sunt nici pe departe un căţărător experimentat, aşa că să mă ierţi dacă îmi va lua prea mult. Şi să mă aştepţi. Te voi striga din vârf, orbit din nou de soare. Te voi striga cu lacrimi şi cu furie, cu pumnii strânşi a ameninţare şi cu inima franjuri. Sper să mă auzi. Iar după ce ne vom întâlni pentru o clipă, voi alerga alţi munţi şi alte mări ca să ne mai găsim şi altădată. Aceiaşi noi, uitaţi de timp cu degetele încrucişate a îmbrăţişare. Pe curând.
Etichete:
incredere,
proza scurta,
timp,
viata
miercuri, 20 iulie 2011
luni, 18 iulie 2011
Change the city with creativity reloaded
Ştiu, am promis de multă vreme această expoziţie. Cu un traseu sinusoidal care a durat vreo câteva luni, iată că expoziţia care-şi propune să ne convingă de partea frumoasă a capitalei este din nou cap de afiş. Vineri 22 iulie (orele 16 – 23) şi sâmbătă 23 iulie (orele 11 – 23 ), în centrul vechi al Bucureştiului (strada Şelari, nr. 4) cu târg de handmade, scenă deschisă, bere şi cele 90 de lucrări mult aşteptate. Sper că de data aceasta va fi şi soare şi aprobare şi asigurare şi lume şi voie bună.
Etichete:
atitudine,
Bucuresti,
expozitie,
fotografii
duminică, 17 iulie 2011
Portret
- Băi, când m-a enervat G. l-am lovit de i-a dat borşul pe nas. Dar nu era ură de-aia originală. N-am dat cu ură totală. Înţelegi?
- Ştiu, e greu să dai aşa, dar mamă ce super e senzaţia aia când loveşti aşa, cu toată ura.
- Mda.. nu ştiu cum să fac să reuşesc..
Puştiul plecă privirea şi îşi îndesă amărât mâinile în buzunare. N-avea mai mult de 12 ani şi mi-ar fi plăcut să-l consolez spunându-i că nici eu n-am lovit cu ură şi n-aş fi în stare s-o fac. Ştiam însă că nu l-ar fi consolat ratarea mea.
- Ştiu, e greu să dai aşa, dar mamă ce super e senzaţia aia când loveşti aşa, cu toată ura.
- Mda.. nu ştiu cum să fac să reuşesc..
Puştiul plecă privirea şi îşi îndesă amărât mâinile în buzunare. N-avea mai mult de 12 ani şi mi-ar fi plăcut să-l consolez spunându-i că nici eu n-am lovit cu ură şi n-aş fi în stare s-o fac. Ştiam însă că nu l-ar fi consolat ratarea mea.
Etichete:
atitudine,
inocență,
instantaneu,
proza scurta
vineri, 15 iulie 2011
Test psihologic (leapșă)
Cred că cea mai curată expertiză psihologică trebuie făcută analizând conținutul dulapului. Mi-amintesc de vremurile când umblam numai într-o anume rochie cu buline, iar cei din jurul meu aveau fie pantaloni scurți, fie alte rochii cu mâneci bufante și imprimeu vesel și mă gândesc că eram niște copii normali și fericiți. Mi-amintesc și de încălțările decupate ca să ni se potrivească mai multă vreme și de cele primite 'moștenire' de la frați sau veri și, normal, de invidia pe care o stârneau cei cu rude avute sau de același sex. Învățam să păstrăm, să apreciem, să facem diferența. Apoi ne arătam unii altora hainele proprii înghesuite pe sub uniformă și nu ne lăsam uniformizați nicicum.
Cu cât avem mai mulți ani, cu atât adunăm mai multe textile și non-textile menite să ne acopere și să ne definească. Sunt sigură că fiecare vârstă a avut pecetea ei și am trecut pe rând prin tricourile negre asortate cu orice altceva negru, pantalonii decupați sau cu 3 numere mai mari (sau mai mici după caz), rochiile mamei și cămășile tatei, primele haine alese de noi și mult râvnite. Adolescența este o efervescență de curente, atitudini și descoperiri și cel mai bine se văd tot în dulap. Hainele se schimbă când ne îndrăgostim, când suntem supărați sau fericiți, când ne simțim împliniți sau ne căutăm cu înverșunare pe noi. M-am răzvrătit multă vreme prin haine. Am umblat apăsător de mult în negru, în haine prea mari, m-am ascuns în hainele altora. Am ieșit cam șifonată, dar am înțeles că orice ar fi deasupra, dedesubt sunt eu. Am fost un adolescent ciudat și prin asta normal. M-am dus la petrecerea de sfârșit de școală generală în rochie albă de voal și în bocanci, iar mama doar m-a întrebat când am ieșit pe ușă dacă sunt sigură. Am fost.
Din toate perioadele putem aduna amintiri vestimentare care au avut ceva de spus. Nu doar despre vârstă, dar despre noi, văzuți prin ochii proprii. Dincolo de modă, de timp, de statut se zbate un eu care-și dorește o rochie verde sau o cămașă cu dungi. Încerc uneori să cunosc oamenii privindu-i cum se îmbracă, amatori de portocaliu sau de gri, iubitori de flori sau de carouri, îndrăzneți, timizi, activi, puturoși. Într-unii mă regăsesc, pe alții îi ocolesc. Unii mă fac să mă privesc în primul geam și să-mi verific exigent ținuta.
Am înlocuit revolta cu zburătorul nocturn și tricourile negre cu materiale fluide și colorate. Doar pentru că am descoperit poezia și muzica și parcă dădea mai bine așa. Când am început să mă tem, m-am ascuns în haine prea largi, prea gri și prea anonime până m-am pierdut. Apoi am izbucnit din nou, ca o zi de primăvară și m-am prăbușit asurzitor în negru. A fost greu să îndur din nou culoarea. Drumul hainelor l-a urmat îndeaproape pe-al meu. Le-am simțit prieteni și dușmani, le-am folosit și le-am aruncat. Aparent neimportante, hainele au stat întotdeauna între mine și lume. Le-am datorat mult și am pierdut din cauza lor enorm.
Acum mă războiesc cu o geantă roșie care își croiește drum spre dulapul meu. Mă uit la ea pieziș și mă întreb curioasă în ce etapă mă va purta și dacă o să iasă bine. Se zice că-s adult și ar trebui să am curaj să arborez o geantă roșie. La fel se simt și cei care poartă costum pentru prima dată și cei care nu se pot despărți de echipamentul de munte. Ca o țintă uriașă. Vă trimit o leapșă de analiză a dulapului. În ce momente hainele și-au spus cuvântul și ce puteți psiho-analiza privindu-le? Sophie , Lotusull , Sorin .
Cu cât avem mai mulți ani, cu atât adunăm mai multe textile și non-textile menite să ne acopere și să ne definească. Sunt sigură că fiecare vârstă a avut pecetea ei și am trecut pe rând prin tricourile negre asortate cu orice altceva negru, pantalonii decupați sau cu 3 numere mai mari (sau mai mici după caz), rochiile mamei și cămășile tatei, primele haine alese de noi și mult râvnite. Adolescența este o efervescență de curente, atitudini și descoperiri și cel mai bine se văd tot în dulap. Hainele se schimbă când ne îndrăgostim, când suntem supărați sau fericiți, când ne simțim împliniți sau ne căutăm cu înverșunare pe noi. M-am răzvrătit multă vreme prin haine. Am umblat apăsător de mult în negru, în haine prea mari, m-am ascuns în hainele altora. Am ieșit cam șifonată, dar am înțeles că orice ar fi deasupra, dedesubt sunt eu. Am fost un adolescent ciudat și prin asta normal. M-am dus la petrecerea de sfârșit de școală generală în rochie albă de voal și în bocanci, iar mama doar m-a întrebat când am ieșit pe ușă dacă sunt sigură. Am fost.
Din toate perioadele putem aduna amintiri vestimentare care au avut ceva de spus. Nu doar despre vârstă, dar despre noi, văzuți prin ochii proprii. Dincolo de modă, de timp, de statut se zbate un eu care-și dorește o rochie verde sau o cămașă cu dungi. Încerc uneori să cunosc oamenii privindu-i cum se îmbracă, amatori de portocaliu sau de gri, iubitori de flori sau de carouri, îndrăzneți, timizi, activi, puturoși. Într-unii mă regăsesc, pe alții îi ocolesc. Unii mă fac să mă privesc în primul geam și să-mi verific exigent ținuta.
Am înlocuit revolta cu zburătorul nocturn și tricourile negre cu materiale fluide și colorate. Doar pentru că am descoperit poezia și muzica și parcă dădea mai bine așa. Când am început să mă tem, m-am ascuns în haine prea largi, prea gri și prea anonime până m-am pierdut. Apoi am izbucnit din nou, ca o zi de primăvară și m-am prăbușit asurzitor în negru. A fost greu să îndur din nou culoarea. Drumul hainelor l-a urmat îndeaproape pe-al meu. Le-am simțit prieteni și dușmani, le-am folosit și le-am aruncat. Aparent neimportante, hainele au stat întotdeauna între mine și lume. Le-am datorat mult și am pierdut din cauza lor enorm.
Acum mă războiesc cu o geantă roșie care își croiește drum spre dulapul meu. Mă uit la ea pieziș și mă întreb curioasă în ce etapă mă va purta și dacă o să iasă bine. Se zice că-s adult și ar trebui să am curaj să arborez o geantă roșie. La fel se simt și cei care poartă costum pentru prima dată și cei care nu se pot despărți de echipamentul de munte. Ca o țintă uriașă. Vă trimit o leapșă de analiză a dulapului. În ce momente hainele și-au spus cuvântul și ce puteți psiho-analiza privindu-le? Sophie , Lotusull , Sorin .
miercuri, 13 iulie 2011
luni, 11 iulie 2011
Dave Eggers – Să te ții alergătură!
Uneori filmele sunt făcute după romane, alteori cărțile sunt scrise ca niște filme. Este cazul romanului 'Să te ții alergătură', care se poate încadra cu ușurință în genul aventură-comedie. Dar de ce nu, este vară, iar cartea nu e tocmai din cele ușoare și fără gust.
'Să te ții alergătură' este un roman de drumeție modernă, adică par avion, prin jumătate de lume. Cei doi protagoniști încearcă să fugă de gânduri și amintiri, parcurgând câți mai mulți kilometri într-o singură săptămână. Aventurile, poveștile și amintirile îi însoțesc în misunea lor de a oferi bani săracilor și de a înfăptui ceva, orice-ar fi însemnând acest ceva. Mi s-a părut o carte interesantă pentru că tinerețea personajelor nu-i scutește de dezamăgiri, eșecuri, suferință, dar le oferă acea prospețime necesară pentru a trece peste toate în stilul propriu. Este un fel de reality-show în care te implici fără să vrei și te regăsești pe furiș trăgând cu ochiul la cei din jur ca să te asiguri că nu observă tulburarea ta.
Cred că fiecare din noi avem de făcut anumite drumuri. Poate că nu știm încă destinația acestora sau pericolele prin care vom fi nevoiți să trecem, dar cu siguranță vom afla. 'Să te ții alergătură' este un roman de atmosferă, de atitudine, de aventură. A lor și a fiecăruia.
'Să te ții alergătură' este un roman de drumeție modernă, adică par avion, prin jumătate de lume. Cei doi protagoniști încearcă să fugă de gânduri și amintiri, parcurgând câți mai mulți kilometri într-o singură săptămână. Aventurile, poveștile și amintirile îi însoțesc în misunea lor de a oferi bani săracilor și de a înfăptui ceva, orice-ar fi însemnând acest ceva. Mi s-a părut o carte interesantă pentru că tinerețea personajelor nu-i scutește de dezamăgiri, eșecuri, suferință, dar le oferă acea prospețime necesară pentru a trece peste toate în stilul propriu. Este un fel de reality-show în care te implici fără să vrei și te regăsești pe furiș trăgând cu ochiul la cei din jur ca să te asiguri că nu observă tulburarea ta.
Cred că fiecare din noi avem de făcut anumite drumuri. Poate că nu știm încă destinația acestora sau pericolele prin care vom fi nevoiți să trecem, dar cu siguranță vom afla. 'Să te ții alergătură' este un roman de atmosferă, de atitudine, de aventură. A lor și a fiecăruia.
Etichete:
Dave Eggers,
literatura,
recenzie,
recomandare,
roman
duminică, 10 iulie 2011
vineri, 8 iulie 2011
Nunta lui Figaro
De fiecare dată când merg la teatru plec cu gustul amar de a nu fi ales o profesie legată de teatru. Mă zvârcolesc cu ciudă că nu sunt actor, scenograf, regizor sau măcar inginer de lumini sau costumier. Îmi doresc un rol, cât de mic, în mașinăria care construiește povești și le înfățișează ritmic în fața reflectoarelor. Nu trebuie să mai spun că sufăr de aceeași fascinație pentru reflectoare pe care o are și o molie, apropierea mi-ar fi fatală. Dar dorința revine de fiecare dată când mă ridic în picioare să aplaud niște oameni zâmbitori, transpirați și fericiți. Și nu aplaud prestația, aplaud drumul ales, talentul și bucuria cu care își petrec fiecare zi de muncă.
Am asistat aseară, pentru prima dată, la un examen de absolvire al unei clase de actorie. 'Nunta lui Figaro' a fost pentru câțiva absolvenți prima ieșire la rampă și, firesc, primul succes. Au plâns și-au râs la final, consumați până la os de actul artistic, de emoții și de aplauzele nesfârșite pe care sunt convins că le vor mai auzi. I-am apreciat și i-am invidiat deopotrivă. Au început aseară un drum pe care îl doresc frumos, bogat și ofertant, un drum pe care-l au puțini și pe care și mai puțini știu să pășească grațios. Am râs și am oftat alături de ei și le-am dorit curaj și forță. Le-am dorit să rămână pe drumul pe care l-au ales. Pentru ei a fost un moment important, iar pentru noi o parte de fericire pentru care trebuie să le mulțumim. Cu aplauze.
La sfârșitul reprezentației actorii au coborât în sală aducând cu ei un șuvoi de energie și emoții. Și-au îmbrățișat familia și prietenii și au redevenit absolvenții bucuroși de nota bună obținută la ultimul examen. I-am privit cu sfială cum rup ițele irealului, smulg fața personajelor și devin oameni obișnuiți. Aproape îi puteam atinge. Am realizat că viața lor va fi plină de întâmplări, de amintiri, de povești, iar viața mea va fi plină de povești despre ei și despre astfel de momente. Cumva primim cu toții, cu aceeași măsură.
Menționez și distribuția, cu speranța că voi mai vorbi despre ei curând:
Contele Almaviva – Ciprian Niculae
Contesa Almaviva – Cornelia Cacu
Figaro – Daniel Marcu
Suzanne – Alexandra Mirescu
Cherubino – Alexandru Stama
Marcelline – Brandușa Drăghici
Dr. Bartholo – George Pupăză
Bazile – Radu Barbu
Antoine – Romeo Ivașcu
Fanchette – Diana Predescu
Brid’Oison – Florin Dobre
Regia: Cornel Todea & Anca Zamfirescu
Am asistat aseară, pentru prima dată, la un examen de absolvire al unei clase de actorie. 'Nunta lui Figaro' a fost pentru câțiva absolvenți prima ieșire la rampă și, firesc, primul succes. Au plâns și-au râs la final, consumați până la os de actul artistic, de emoții și de aplauzele nesfârșite pe care sunt convins că le vor mai auzi. I-am apreciat și i-am invidiat deopotrivă. Au început aseară un drum pe care îl doresc frumos, bogat și ofertant, un drum pe care-l au puțini și pe care și mai puțini știu să pășească grațios. Am râs și am oftat alături de ei și le-am dorit curaj și forță. Le-am dorit să rămână pe drumul pe care l-au ales. Pentru ei a fost un moment important, iar pentru noi o parte de fericire pentru care trebuie să le mulțumim. Cu aplauze.
La sfârșitul reprezentației actorii au coborât în sală aducând cu ei un șuvoi de energie și emoții. Și-au îmbrățișat familia și prietenii și au redevenit absolvenții bucuroși de nota bună obținută la ultimul examen. I-am privit cu sfială cum rup ițele irealului, smulg fața personajelor și devin oameni obișnuiți. Aproape îi puteam atinge. Am realizat că viața lor va fi plină de întâmplări, de amintiri, de povești, iar viața mea va fi plină de povești despre ei și despre astfel de momente. Cumva primim cu toții, cu aceeași măsură.
Menționez și distribuția, cu speranța că voi mai vorbi despre ei curând:
Contele Almaviva – Ciprian Niculae
Contesa Almaviva – Cornelia Cacu
Figaro – Daniel Marcu
Suzanne – Alexandra Mirescu
Cherubino – Alexandru Stama
Marcelline – Brandușa Drăghici
Dr. Bartholo – George Pupăză
Bazile – Radu Barbu
Antoine – Romeo Ivașcu
Fanchette – Diana Predescu
Brid’Oison – Florin Dobre
Regia: Cornel Todea & Anca Zamfirescu
miercuri, 6 iulie 2011
luni, 4 iulie 2011
Don't forget to rock!
Pentru a doua oară la Bucureşti, Judas Priest şi Whitesnake de data aceasta pe aceeaşi scenă. Nu mă satur.. nu mă satur deloc. Ascultaţi şi voi.. cum aş putea?!
Etichete:
concert,
Judas Priest,
muzică,
recomandare,
video,
Whitesnake
sâmbătă, 2 iulie 2011
Portret
Se întindea în iarbă lent, ca o pisică, răsucindu-se și contorsionându-se aproape ritmic. Pantalonii roșii nu păreau afectați de verdele ierbii. S-a rostogolit cu fața în jos și a inspirat adânc mirosul pământului jilav, apoi s-a târât pe burtă până la stratul cu flori. Cu fața îngropată în frunzele de crăiță, a analizat o vreme un gândac care încerca să se urce pe tulpina florii. Apoi s-a retras, în liniște, și s-a răsucit pe spate. A rămas așa, răstingnită cu fața spre cerul înnorat, trăgând aer în piept fără grabă.
Un cor de claxoane izbucnit lângă urechea stângă a făcut-o să revină pe burtă cu ochii țintă la semafor. Verde, galben.. fata se ridică leneș, își urcă anevoie în brațe toate buchetele de margarete și se îndreptă cu pas măsurat spre semafor. Prin dreptul ferestrelor trecea un buchet imens de flori printre care abia puteai zări doi ochi negri și strălucitori.
Un cor de claxoane izbucnit lângă urechea stângă a făcut-o să revină pe burtă cu ochii țintă la semafor. Verde, galben.. fata se ridică leneș, își urcă anevoie în brațe toate buchetele de margarete și se îndreptă cu pas măsurat spre semafor. Prin dreptul ferestrelor trecea un buchet imens de flori printre care abia puteai zări doi ochi negri și strălucitori.
vineri, 1 iulie 2011
Scrisoare
30 iunie 2011, București.
Ne trebuie mai multe întâlniri pentru a ne cunoaște. Ești mică deocamdată și memoria ta e axată pe aspecte importante. Eu nu sunt unul dintre ele. Dar mă gândesc că atunci când vei putea citi cuvintele mele mă vei fi cunoscut deja. Aș vrea să-ți spun toate poveștile pe care le-am primit la rândul meu. Mi se par cea mai bogată moștenire. Aș vrea să-ți povestesc, arătând cu degetul pe fotografiile vechi, în casa în care am fost cel mai fericit om din lume. Aș vrea să te plimb pe străzile care mi-au luminat și mi-au marcat pentru totdeauna drumul. Aș vrea să-i cunoști.
Știu, lumea ta e alta și poate noi vom fi doar niște personaje învechite și cu iz de naftalină. Poate limba, ori hainele noastre te vor îndepărta. Poate nu știm și nu putem prea mult. Tu ești tu, iar noi tot ce mai putem fi. Nu, n-ai plecat din noi și nu ne porți în sânge decât niște combinații genetice neimportante. Nu cred în puterea cromozomilor, dar cred în puterea poveștii, a alegerii, a întâmplării. Îți pot dărui poveste și o parte din sufletul meu. Doar pentru că exiști. Nu-i mult, dar e gratis.
Te-am cunoscut când purtai numărul 5 la pantof. Mi-am scotocit ideile prăfuite în căutarea unei urări de început și am spus numai stereotipuri fără vlagă. Știi bine că trebuie să fii sănătoasă și veselă, nu? Nici n-ai încotro. Așa că am să-ți urez să fii mulțumită de tine, să fii încrezătoare, să lași ceva bun și frumos în fiecare zi astfel încât amintirile să te poarte înapoi numai prin locuri plăcute. Am să-ți urez să cunoști toate tipurile de dragoste: a familiei, a prietenilor, a copiilor, a celui drag, a animalelor, a locurilor, a obiectelor, a cărților. Am să-ți urez să fii liberă și niciodată singură. Am să-ți urez să visezi și să le vezi împlinindu-se. Am să-ți urez să fii tu, unică, orice număr ai ajunge să porți la picior. Te-aștept la povești, cu drag.
Ne trebuie mai multe întâlniri pentru a ne cunoaște. Ești mică deocamdată și memoria ta e axată pe aspecte importante. Eu nu sunt unul dintre ele. Dar mă gândesc că atunci când vei putea citi cuvintele mele mă vei fi cunoscut deja. Aș vrea să-ți spun toate poveștile pe care le-am primit la rândul meu. Mi se par cea mai bogată moștenire. Aș vrea să-ți povestesc, arătând cu degetul pe fotografiile vechi, în casa în care am fost cel mai fericit om din lume. Aș vrea să te plimb pe străzile care mi-au luminat și mi-au marcat pentru totdeauna drumul. Aș vrea să-i cunoști.
Știu, lumea ta e alta și poate noi vom fi doar niște personaje învechite și cu iz de naftalină. Poate limba, ori hainele noastre te vor îndepărta. Poate nu știm și nu putem prea mult. Tu ești tu, iar noi tot ce mai putem fi. Nu, n-ai plecat din noi și nu ne porți în sânge decât niște combinații genetice neimportante. Nu cred în puterea cromozomilor, dar cred în puterea poveștii, a alegerii, a întâmplării. Îți pot dărui poveste și o parte din sufletul meu. Doar pentru că exiști. Nu-i mult, dar e gratis.
Te-am cunoscut când purtai numărul 5 la pantof. Mi-am scotocit ideile prăfuite în căutarea unei urări de început și am spus numai stereotipuri fără vlagă. Știi bine că trebuie să fii sănătoasă și veselă, nu? Nici n-ai încotro. Așa că am să-ți urez să fii mulțumită de tine, să fii încrezătoare, să lași ceva bun și frumos în fiecare zi astfel încât amintirile să te poarte înapoi numai prin locuri plăcute. Am să-ți urez să cunoști toate tipurile de dragoste: a familiei, a prietenilor, a copiilor, a celui drag, a animalelor, a locurilor, a obiectelor, a cărților. Am să-ți urez să fii liberă și niciodată singură. Am să-ți urez să visezi și să le vezi împlinindu-se. Am să-ți urez să fii tu, unică, orice număr ai ajunge să porți la picior. Te-aștept la povești, cu drag.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Etichete
atitudine
(312)
viata
(297)
fotografii
(296)
recomandare
(213)
timp
(133)
proza scurta
(131)
dragoste
(127)
jurnal
(106)
căutare
(103)
video
(101)
literatura
(98)
recenzie
(96)
dorinta
(89)
peisaje
(80)
amintiri
(78)
Despre locuri si orase
(77)
călătorii
(75)
roman
(69)
film
(64)
feminin
(62)
eseu
(60)
contrasens
(56)
Bucuresti
(54)
România
(53)
poezie
(51)
muzică
(46)
portret
(44)
poveste
(44)
instantaneu
(43)
primavara
(39)
sarbatoare
(39)
Tams
(37)
copilărie
(36)
animale
(31)
vacanță
(31)
educatie
(30)
incredere
(29)
toamnă
(29)
campanie
(24)
turism
(24)
targ
(23)
aniversare
(22)
arta
(19)
concert
(19)
propunere
(18)
relatii
(18)
Adena
(17)
muzeu
(16)
responsabilitate
(16)
animatie
(15)
expozitie
(15)
joc
(14)
colectie
(13)
voluntar
(11)
model
(10)
Cortázar
(8)
Simone de Beauvoir
(8)
Milan Kundera
(7)
ReUseMe
(7)
Mihail Bulgakov
(6)
Kawabata
(5)
Creative Commons License
This work is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivatives 4.0 International License.
Arhivă blog
-
►
2015
(72)
- ► septembrie (6)
-
►
2014
(147)
- ► septembrie (11)
-
►
2013
(180)
- ► septembrie (15)
-
►
2012
(210)
- ► septembrie (17)
-
▼
2011
(217)
- ► septembrie (18)
-
▼
iulie
(18)
- Ce te faci când rămâi doar cu tine?
- My own love song (2010)
- Change the city with creativity - results
- Personal Best
- George Orwell – O gură de aer
- Urcuşul
- Amintiri apoase
- Change the city with creativity reloaded
- Portret
- Test psihologic (leapșă)
- Din vârf (Zăganu)
- Dave Eggers – Să te ții alergătură!
- Întrebare și răspuns
- Nunta lui Figaro
- Copil în ochi de adult
- Don't forget to rock!
- Portret
- Scrisoare
-
►
2010
(192)
- ► septembrie (17)