Paznicii

Glasul roţilor de tren

Despre locuri și orașe - Pergamon

 

Notă:.. la Berlin.

E primăvară, e târg

Muzeul Țăranului Român organizează ca în fiecare an Târg de Mărțișor. Până pe 3 martie, cu indulgența artizanilor, găsiți în târg articole meșteșugite, întortocheate, învârteșite, pline de magie și farmec. Fie că le dăruiți, fie că le păstrați pentru voi, lucrușoarele din astfel de târguri aduc bucurie, zâmbet și un pic de soare. Pe lângă mărțisoare, eu gust mereu și turta dulce, șerbeturile, bijuteriile handmade din ceramică sau lemn, păpușile de cârpă, mobila pictată. Si chiar dacă nu cumpăr nimic, măcar îmi clătesc privirea într-o lume colorată.
Târgul este deschis între orele 10 și 18, prețul unui bilet de intrare este de 6 lei.

Charles Leirens - Inteligența privirii

foto: mnar.arts.ro

Muzeul Național de Artă al României găzduiește până în decembrie expoziția de fotografie Inteligența privirii, semnată Charles Leirens. Expoziția cuprinde portrete fotografice realizate între anii 1933 - 1960. Protagoniștii acestei colecții sunt artiștii. Scriitori, dramaturgi, pictori, muzicieni, sculptori, actori, poeți. Oameni frământați de artă. Oameni aleși de Dumnezeu pentru o meserie divină. Din privirile lor răzbat atât de multe sentimente încât după o vizită de doar o oră am plecat încărcată de electricitate, străbătută de fiori și gânduri.

foto: mnar.arts.ro

Artiștii sunt oameni aparte. Făurind din nimic, emoții. Dând viață printr-o ardere proprie, unică, curajoasă. Zugrăvind povești, mângâind piatră, amestecând culori, armonizând sunete, toate într-un amestec complex, bine structurat și martor al atâtor întâmplări. Îi admir, îi respect, îi aștept. Dincolo de privirile lor, de mâinile lor, este o lume fascinantă, plină de mister. Nu îi înțeleg, nu mi-e dat să le pot cunoaște sentimentele, dar îi pot iubi.

Fotografiile lui Leirens surprind atât de multe. Lupte interne, izbucniri de imaginație, frământări aprige. Merită să-i regăsiți printre fotografii pe unii dintre cei ce vă sunt cunoscuți prin opera lor: Eugen Ionescu, André Gide, Jean Cocteau, Paul Valéry, André Malreaux, Marc Chagall. Expoziția este deschisă până pe 2 decembrie 2012.

Piața Țărănească Meșter(ești)!?

Muzeul Țăranului Român vă aşteaptă şi astăzi la târg: "Veţi regăsi tradiţiile meşteşugăreşti şi mai ales oameni: țesătoare, fierari, olari , cioplitori, lingurari, cojocari , pielari, rudari, iconari, blănari, gospodine şi gospodari cu diverse bunătaţi: dulceţuri, siropuri şi cofeturi, miere şi produse apicole, cozonaci şi plăcinte, ierburi aromatice, brânzeturi şi produse din carne pregătite după reţete cu tradiţie, suc de mere dar şi pălinci şi vinuri, turtă dulce, covrigi şi alte dulcegării.", ispiteşte Muzeul organizator. Intrearea este liberă.

Ada Kaleh. Insula din suflet.

foto: muzeultaranuluiroman.ro

Până pe 19 august 2012, Muzeul Țăranului Român din București găzduiește expoziția de fotografie dedicată lumii insulare de pe Ada Kaleh. În mare parte, expoziția este alcătuită din fotografii provenite de la cei care au locuit acolo, ceea ce îi dă un aer foarte personal, intim aproape. Sunt fotografii de familie, de nuntă, istorii ale unor afaceri cu tunun, rahat sau dulcețuri. Este o altă lume, un amestec de turci, români, bulgari, austrieci, sârbi, care au știut să fie un trup comun în ciuda diferențelor culturale.

Pe Ada Kaleh toți erau prieteni. Sărbătorile se țineau fie că erau musulmane sau creștine. Micile afaceri de familie au reușit să supraviețuiască și după ce comunismul a clădit fabrici în care toți locuitorii erau obligați să lucreze. După ce se termina programul la fabrică, redeveneau insularii obișnuiți, deschideau cârciumile, tutungeriile și magazinele de zaharicale. Lumea de pe Ada Kaleh nu a putut supraviețui pe insula nouă pe care a fost mutată silit. Progresului i-a căzut victimă o mică republică aparte. Cele câteva fotografii, decolorate de vreme, încă mai există să spună povestea insularilor.

Expoziția este deschisă în Sala Foaier a Muzeului Țăranului Român, între orele 10 și 18, de marți până duminică. Intrarea este gratuită. În perioada urmatoare, expoziția va călători la Constanța și la Drobeta Turnu Severin, astfel: 14 – 28 septembrie 2012, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, Constanța, 9 – 31 octombrie 2012, Muzeul Regiunii Porților de Fier, Drobeta Turnu Severin.

Pozați-o, cât mai e în picioare

Așa a început discuția mea cu unul dintre vecinii Vilei Milovici. Mă zgâiam peste gard, încercând să prind un cadru mai bun, când omul s-a pornit să vorbească lângă mine. Mă oprisem special din drum, înarmată cu aparatul de fotografiat, ca să dau binețe vilei despre care am auzit atâtea. Nicolae Minovici mi-a câștigat respectul și m-am gândit că ar fi frumos să-i admir un pic moștenirea.

- Cine știe cât o să mai reziste.. Au făcut cerere de retrocedare, nu știți?
- Păi ce să retrocedeze, zic eu hotărâtă, că domnul Minovici a donat-o Primăriei Bucureștiului.
- Eh, așa credeți dumneavoastră, insistă omul apropiindu-se. S-a găsit un nepot de-al unui văr de nu știu ce grad, unul care stă prin străinătate. Și a făcut cerere de retrocedare.
- Mda, de parcă stră-unchisu' era nebun, nu? Și nu s-a gândit la bunăstarea odraslei rudelor sale. Dar poate nu i-o dă, îmi încerc eu norocul, încă decisă că vila Minovici este un muzeu al tuturor.
- Până se termină procesul, se dărâmă. Știți, trei ani s-au chinuit să găsească fonduri pentru renovare. Stă să cadă clădirea. Și uite că anul ăsta au reușit să adune banii. Dar pentru că e revendicată de un urmaș, nu au voie să se apuce de lucrări. Și stau cu banii degeaba, iar casa se dărâmă. Iar ăla la proces zice că o cere pentru că nu e întreținută..
- Dar totuși.. poate nu i-o dau.., mai încerc eu, deja cu rezistența slăbită.
- Vedeți clădirea aia de alături? E tot din complexul Minovici, vila medievală. Avea și ea grădină în jur. Ia vedeți acum, un bloc întreg au lipit de ea.. Când au interese, se rezolvă, cu sau fără drept.

M-am îndepărtat încet, privind cu ură clădirea de beton care înghesuia ostentativ domeniul Minovici. I-am privit balcoanele largi și m-am gândit la afacerea imobiliară care a avut de câștigat un teren ieftin într-o zonă atât de liniștită și de boemă. Am fotografiat vila Minovici cu tristețe, sperând că nu sunt ultimele fotografii pe care i le voi face. Am admirat dantelăria de lemn și albul varului, ferestrele rotunde și poarta autentic românească. Apoi am plecat, lăsându-i speranța mea că va trece cu bine și peste aceste vremuri.

Modele pentru români (VII)

foto: isciv.ro

Suntem în plină campanie electorală, străzile gem de afișe și steaguri, de șepcuțe colorate, bubuie muzica din mașini învelite în poze, la metrou se împart carnețele și pixuri, toate purtând culori și simboluri atrăgătoare de voturi. În 1934, Nicolae Minovici a fost ales fără să candideze primar al satului (pe atunci) Băneasa. Mai fusese înainte primar al sectorului 3 Albastru (zona Rahova, Grozăvești, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Șerban Vodă). Surprinzător, și la vremea aceea, Bucureștiul avea nevoie de trotuare, de parcuri, de curățenie.

Dar Nicolae Minovici are în CV realizări mai importante decât primele WC-uri subterane din București. Medic și doctor în medicină (cu lucrarea "Tatuajurile în România", unică în alegerea subiectului până astăzi), profesor universitar și colaborator al revistelor de medicină legală, Nicolae Minovici este întemeietorul unui lung șir de instituții medicale: Societatea de Salvare (1906), Spitalul de Urgență și Școala Samariteană (1936), Biroul pentru Asistența prin Muncă a Cerșetorilor din București, Institutul de Medicină Legală din Cluj. A militat pentru practicarea medicinei numai de către medici școliți, și nu de către moașe, vraci și alte forme de ajutor, a impus saloanelor de cosmetică să aibă personal specializat și a atras atenția asupra impostorilor de toate felurile care promiteau rezultate spectaculoase prin diferite forme de influențare a bolii.

Și dacă realizările sale din domeniul medical nu vă par suficiente, Nicolae Minovici s-a gândit să construiască un muzeu de artă populară pe care l-a donat Primăriei Bucureștiului în 1937. Muzeul se află în zona gării Băneasa și este încă deschis publicului. Clădirea muzeului datează din 1905 și este proiectată de arhitectul Cristofi Cerchez. Este considerată un monument de arhitectură, fiind construită ca o stilizare a unei vechi case românești.

Așteptând o sfântă sărbătoare - by Tams

 

  

Notă: La fiecare sfârșit de săptămână, până la Florii, Muzeul Țăranului Român din București organzează târguri tematice dedicate Sfintelor sărbători pascale.

Despre locuri și orașe - Palatul Cantacuzino din Bușteni

Notă: În orice loc a mai rămas ceva nedescoperit încă. Descoperă România.

Poftiți la mărțișoare!

Târg de Mărțișor, Muzeul Țăranului Român, 27 februarie 2011

Despre locuri şi oraşe - Cluj-Napoca

Klausenburg sau Cluj a fost una dintre cele şapte cetăţi medievale săseşti ale Transilvaniei şi îşi mai păstreză şi astăzi farmecul de odinioară. Am pornit cu încântare spre acestă capitală istorică a Transilvaniei, şi încântarea a sporit pe parcursul mici mele expediţii.

După călătoria cu trenul - în care am aflat majoritatea obictivelor turistice din Cluj de la două doamne simpatice în etate, încât credeam că îl ştiu deja de mult timp şi că acum reveneam de fapt - am coborât în gară. Era ora 10 seara, aveam rucsacul în spate şi inima plină de bucurie. Mă aflam într-un oraş medieval care avea de oferit multe peisaje şi monumente istorice unice.

Nu îmi căutasem cazare aşa că am mers pe bulevardul ce pleacă de la gară şi duce drept până în centrul istoric, uitându-mă după pensiuni şi hoteluri. Am încercat un hotel dintr-o piaţă, dar după ce am aflat preţul am constat că nu îmi permiteam să iau o cameră acolo.

Am întalnit un om minunat la recepţie care mi-a demonstrat “mitul” ospitalităţii ardelenilor. A stat cu mine să căutăm cazare pe internet în funcţie de bugetul meu, a sunat să rezerve o cameră şi mi-a oferit indicaţii împreună cu o hartă a oraşului ca să pot ajunge acolo.
A doua zi, odihnită, am plecat să fac cunoştiinţă cu obicetivele turistice. Am ales biserici, catedrale, pieţe, palate, muzee, bastioane, zidurile cetăţii, parcuri şi nu în ultimul rând grădina botanică.

 Bastionul, turnul Croitorilor – fortificaţie construită în jurul secolului al XV-lea la baza colţurilor cetăţii. Se numeşte astfel fiindcă a fost întreţinut şi păzit de breasla croitorilor. Astăzi găzduieşte câte o expoziţie la fiecare etaj: de fotografie, de obiecte medievale (arme, armuri, săbii), dar şi planuri ale studenţilor de la arhitectură. De asemenea, este şi centru de informare turistică. Adresa: strada Baba Novac nr.35

 Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei – în 1842 contele Kemény József donează colecţia sa de cărţi documente şi minerale pentru a realiza Muzeul Ardealului. Azi cuprinde o secţie de arheologie, de istorie medie şi modernă, lapidariu roman şi medieval, precum şi două camere de tezaur, cu peste 1000 de bijuterii preţioase, peste 3000 de monede, medalii şi decoraţii. Din păcate eu l-am prins în renovare şi nu am putut intra. Adresa: Piaţa Muzeului, nr. 2

Biserica Reformată – a fost construită în perioada 1486-1516 în stil gotic, cu sprijinul regelui Matei Corvin. Monumetul impresionează prin mărimea sa. Nava are 34 m lungime şi 15 m lăţime, iar înălţimea pereţilor ajunge la 19 m. Am nimerit la un concert de orgă si m-a emoţionat acustica sa, renumită de altfel. Adresa: strada Farkas 

Teatrul – unul din cele 48 de teatre construite de firma vieneză Felner & Helmer, dispune de o capacitate de 900 de locuri.Adresa: Str. Stefan cel Mare 24

Universitatea Babeş-Bolyai - în 20 decembrie1872, 258 de studenţi începeau cursurile exclusiv în limba maghiară, ceea ce a stârnit nemulţumirile românilor, iar în 1959 universităţile Babeş şi Bolyai au fost unificate. În prezent numărul studenţilor a depăşit 40 000 iar facultatea funcţionează cu limbile de predare română, maghiară şi germană. Adresa: strada Kogălniceanu 1

Biserica Sf.Mihail – un impresionant monument de factură gotică, construit pe locul vechii capele Sf.Iacob în perioada 1350-1437. Turnul împreună cu crucea din turn măsoară 80 m în înălţime (cel mai înalt turn de biserică din Ardeal). Lângă aceasta se află statuia lui Matei Corvin, un român care a devenit regele Ungariei între anii 1458-1490. A fost un rege drept şi foarte iubit de supuşii săi, iar moartea sa a dat naştere unei expresii: “a murit regele, a murit dreptatea”. Adresa: P-ţa Unirii

Casa Matei Corvin – este cea mai veche casă a oraşului, aici locuia Szilágyi Erzsébet, soţia lui Iancu de Hunedoara, când venea la Cluj. Tot aici s-a fost născut unul din moştenitorii săi la tronul Ungariei. Nu se vizitează decât holul. Adresa: Str. Matei Corvin nr. 6

Catedrala ortodoxă – ridicată în stil bizantin şi românesc între anii 1921–1933. Cupola a fost gândită asemănător cu cea a catedralei Sfânta Sofia. Adresa: Piaţa Avram Iancu

Biserica Piariştilor – pare simplă la exterior, dar este bogat ornamentată în interior. A fost construită în stil baroc de jezuiţi din donaţii, în perioada1718-1724. Este înconjurată de clădirile Universităţii Babeş-Bolyai. Adresa: strada Universităţii

Muzeul de etnografie - construit în sec. XVII, în stil empire. În secolele XVIII-XIX, a funcţionat un han, în secolul XIX devine un central politic si cultural important, în 1865 s-a întrunit Dieta Transilvaiei, iar astăzi adăposteşte un frumos muzeu de etnografie. Am găsit aici diverse sectoare: vânătoare, pescuit, păstorit, agricultură, prelucrarea fibrelor textile, cojocărit, olărit, extragerea şi prelucrarea metalelor, costume populare, covoare, obiceiuri tradiţionale. Adresa: Str.Memorandumului nr. 21

Biserica franciscană – construită iniţial între anii 1428-1529 cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara, Matei Corvin şi alţii, ajunge în anul 1600 la reformaţi, de la ei la iezuiţi, care au dăruit ruinele bisericii arse franciscanilor. Ei în perioada 1728-1745 au reconstruit-o în stil gotic. Adresa: Piaţa Muzeului

Grădina Botanică – se întinde pe o suprafaţa de 14 ha, unde cresc peste 10 000 de plante. Aici se mai poate vizita Muzeul botanic cu 6.900 de piese, Herbarul Universităţii ce găzduieşte 635.000 coli de herbar cu plante din întrega lume. Mi–au plăcut mult cele 6 sere cu plante tropicale si subtropicale. Adresa: Str.Republicii nr.42

Muzeul de Artă – este fostul palat al familiei Banffy şi a fost construit între anii 1774 şi 1775. În anul 1997 a fost nominalizat la premiul EMYA pentru muzeul european. Adresa: Piaţa Unirii nr. 30

Cetăţuia – oferă o minunată panoramă a Clujului. Se află pe malul stâng al Someşului şi a fost construită de habsburgi, în prima parte a sec. al XVIII-lea.

Acestea sunt principalele monumente vizitate de mine care m–au fascinat în egală măsură şi n-aş putea să realizez un top al acestora chiar dacă aş fi nevoită. Nici ordinea în care le-am amintit nu are vreo importanţă.

Nu pot spune de ce m–am regăsit in bisericile în stil gotic şi ce m–a făcut să citesc mai mult despre culte şi dogme bisericeşti. Arhitectura bogată m–a făcut să mă simt în altă ţară şi nu mi–a venit a crede că mă aflam în România.

Am fost mândră de ţara mea şi m–am bucurat egoist de faptul că am fost sub cucerire romană, austro–ungară, otomană, pentru că istoria şi–a pus amprenta într–un mod unic şi fermecător chiar dacă a fost de multe ori zbuciumat. Aş reveni oricând cu mare drag în Cluş.

Cum să reziști în București la 35 de grade

Îl găsiți pe strada Muzeul Zambaccian, la numărul 21A, într-o zonă de vile din Bucureștiul de altădată. Muzeul adăpostește colecția de artă a lui Krikor Zambaccian care a donat-o statului român în 1947. Este preponderent o colecție de artă românească, opere de pictură și sculptură aparținând celor mai valoroși artiști români.

În casa Zambaccian te simți acasă. Aproape că-ți vine să atingi neîncrezător Țăranca culcată în iarbă a lui Nicolae Grigorescu, Portretul de copil al lui Tonitza, incredibilele flori ale lui Ștefan Luchian. Îi regăsești aici pe Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu, Ion Andreescu, Gheorghe Petrașcu, Corneliu Baba, Camil Ressu și alții, fiecare ocupând o cameră sau doar un perete după caz. De pe un șemineu îți zâmbește un Cap de copil al lui Brâncuși, iar de pe un birou un Cap de țigancă al lui Frederic Storck. În ultima încăpere s-au adunat străinii: Matisse, Delacroix, Sisley, Cezanne, Picasso.

Parchetul scârțâie. Cei câțiva vizitatori încearcă să se piardă unii de alții și să se refugieze în câte un peisaj. Prin geamurile mari, acoperite un cu grilaj de fier forjat, răzbate forța vie a grădinii pline de flori. Ai senzația că artiștii s-au adunat la o șuetă ignorând timpul și spațiul.

Fotografiatul nu este permis. Ar fi o blasfemie. Însă mângâiatul cu privirea și aprovizionarea sufletului cu frumos este permis. Când ieși din muzeul Zambaccian este liniște. Nici țipenie de om sau de mașină pe străzile înguste încadrate de vile frumoase, cu flori și terase spațioase. Te trezești într-o oaza ireală de liniște, umbră, culoare și te întrebi inevitabil de ce nu poate fi mereu și peste tot așa.

Rătăciți în București

Căutam o expoziție de fotografie care a avut vernisajul de curând. Pe străduțele liniștite dintre piața Romană și piața Victoriei am uitat repede ce obiectiv ne propusesem și ne-am pierdut în gânduri care începeau cam toate cu "Oare cum o fi să..?" Case vechi, liniștite, înconjurate de verdeață. Cafenele minuscule cu obișnuiții clienți de sâmbătă dimineață, trandafiri încă înfloriți, 2-3 pisici prin curți. Trebuia să găsim expoziția cu pricina pe strada Vasile Alecsandri, la numărul 15, dar șirul caselor nu s-a întrerupt și nici vreun afiș nu ne-a ieșit în cale. Eram sigură că nu greșisem, numărul 16 mi-era martor că ne aflam unde trebuia. Pe casa de la numărul 16 scrie Muzeul de Artă Frederick și Cecilia Cuțescu-Storck.

Am parcurs strada până la capăt, am analizat cu atenție toate casele care ar fi putut adăposti expoziția de fotografie și ne-am întors dezamăgiți. În dreptul numărului 16 ne-am oprit cu ochii curioși, fixați pe ușa deschisă. Nici n-am trecut bine de poartă și o doamnă mărunțică, cu părul strâns și ochelari mari, ne-a ieșit în întâmpinare:
 - V-am văzut trecând în sus și-n jos, căutând muzeul. Până la urmă l-ați găsit. Poftiți!

Am zâmbit și am intrat explicându-i că de fapt căutam o expoziție și dânsa ne-a asigurat că am găsit-o. Era adevărat.

Casa familiei Storck adăpostește lucrări ale sculptorului Karl Storck și ale fiilor săi Carl și Frederick, lucrări de pictură murală și tablouri ale soției lui Frederick, pictorița Cecilia Cuțescu Storck și câteva lucrări de ceramică ale fetei Ceciliei și a lui Frederick, Lita. Pe scurt, trei generații de artiști plastici.

Karl Storck este de origine germană și a venit în România în 1849 (un an după revoluția de la 1848 sau un an înainte de a se naște Eminescu, ne spune doamna care ne-a primit pentru a se asigura că reușim să încadrăm bine în istorie momentul sosirii lui Storck). A fost primul profesor de sculptură al școlii superioare de Belle-Arte din București. Cunoașteți sigur câteva din lucrările sale fără să știți: statuia domniței Bălașa (aflată acum în curtea bisericii Domnița Bălașa), statuia lui Carol Davila (aflată în fața facultății de medicină), cariatidele Palatului de Justiție, treptele Ateneului, frontispiciul Universității. Carl și Frederick Storck au fost de asemenea sculptori, lucrările lor găsindu-se în tot Bucureștiul sub formă de fațade, monumente funerare, statui, plachete, etc.

Cecilia Cuțescu-Storck, soția lui Frederick, este prima femeie profesor de pictură murală la școala superioară de Belle-Arte din Paris. Și operele ei se regăsesc în incinta unor clădiri importante din București: fresca din aula Academiei de Studii Economice, tavanul pictat din Sala Tronului a Palatului Regal și propria casă din strada Vasile Alecsandri care adăpostește o frescă impresionantă intitulată "Dragostea pământească și Dragostea spirituală". (Sub această frescă puteți citi "A iubi înseamnă a ne pierde într-un suflet ... " )

Casa Storck, devenită muzeu, reușește să păstreze intimitatea unei familii de artiști a perioadei interbelice. Lucrările celor doi (Cecilia și Frederick) se îmbogățesc reciproc și gândul că ar putea fi vreodată expuse separat mă uimește. Ea a pictat în special portrete de femei, întunecate, cu tușe ferme, cu figuri expresive. Atelierul ei este acoperit în întregime cu fresce, culminând cu cea care definește dragostea. El a sculptat figuri vesele de copii, femei surprinse în dans, portrete ale soției sau ale altor oameni importanți ai vieții și timpurilor sale. Admirator al lui Rodin, Frederick Storck are propria versiune a Sărutului, intitulată "Iubirea" în care nu sărutul îți dă cel mai puternic sentiment, ci patima cu care cei doi îndrăgostiți își strâng mâinile.

Doamna cea micuță ne-a mai povestit că cei doi călătoreau mult, își petreceau vara la Balcic, dar și munceau foarte mult onorând comenzi care astăzi împodobesc Bucureștiul. Ne-a spus că Cecilia era o femeie puternică și hotărâtă, o familistă îndrăgostită și un artist modern care a surprins mereu prin tehnicile sale inovatoare. Din cele câteva sculpturi ale Ceciliei, doar una mai este păstrată în muzeu. Se numește "Maternitate" și confirmă tot ce ne-a spus ghidul și tot ce-am citit în tablourile și lucrările ei.

Am stat în muzeu o oră și jumătate, vizitând trei camere și grădina (bonus, pentru că este atât de verde și frumoasă încât doamna a inclus-o în tur). A terminat de povestit istoria familie Storck sub un salcâm japonez, umbros și cu trunchiul înnodat. Am dat ocol casei, nelăsând neadmirată niciuna din statuile din grădină (fie ele bucăți din frontispiciul Universității căzute la bombardament în timpul celui de-al doilea război mondial sau statui din colecția personală a familiei). Am ieșit cu sufletul plin și cu hotărârea de a căuta prin oraș lucrările lor și de a le onora cu o fotografie. Rămân datoare.

Imagini ale lumii trecătoare

Muzeul a devenit un loc vizitat doar în vacanţă şi prin ţări străine. În preferinţele culturale ale unui bucureştean cu greu s-ar afla Muzeul Naţional de Artă al României, mai ales într-o zi de lucru, în care traficul este aglomerat, vremea urâtă şi weekendul aşteaptă. În plus, nici resursele financiare ale muzeului nu-i permit acestuia organizarea de expoziţii spectaculoase sau grandioase. Arta pentru publicul român a devenit un act de voluntariat şi de pasiune extremă.

În aceste condiţii, Muzeul Naţional de Artă al României organizează în perioada 18 decembrie 2009 – 21 martie 2010 o expoziţie de gravură japoneză din secolul al XIX-lea. Expoziţia este găzduită de Sălile Kretzulescu şi cuprinde 63 de lucrări policrome ale gravorului Kunisada (1786 – 1865). Alcătuită din lucrări aflate în patrimoniul muzeului, expoziţia de artă orientală, "Imagini ale lumii trecătoare" este un act îndrăzneţ organizat sub supravegherea curatorului Carmen Brad, specialist în arta extrem orientală şi şeful Secţiei de Artă Orientală a muzeului. Muzeul este deschis de miercuri până duminică între orele 10-18, iar preţul unui bilet este de 8 RON (4 RON redus pentru pensionari şi studenţi).

Expoziţei de gravură japoneză i s-a făcut puţină reclamă, ca tuturor evenimentelor culturale organizate de Muzeul Naţional de Artă. De aceea, nu este surprinzător că muzeul are cont pe Facebook şi peste 3000 de prieteni virtuali. Lumea este trecătoare şi în continuă schimbare.

Expoziţia are un farmec aparte, exotic pentru publicul bucureştean. Titlul expoziţiei vine de la traducerea termenului Ukiyo-e, un gen de litografie japoneză cu un complicat proces tehnologic Conceptul se referă la efemeritatea frumuseţii şi a vieţii. Artiştii japonezi celebrau viaţa prin transpunerea pe hârtie a aspectelor vesele, a teatrului kabuki şi a gheişelor. Asai Ryōi în lucrarea sa "Poveşti ale lumii trecătoare" (Ukiyo Monogatari) explică acest concept: "Să trăieşti doar pentru moment, să fii atent doar la frumuseţea lunii, a zăpezii, a înfloririi cireşilor şi a frunzelor de arţar; Să cânţi, să bei vin, să te distrezi; Să refuzi tristeţea; iată ce numim noi lume trecătoare."

Autorul gravurilor expuse în cadrul expoziţiei, Kunisada, pe numele său adevărat Sumida Shōzō, este unul dintre cei mai renumiţi artişti de Ukiyo-e. Aparţine şcolii Utakawa şi, deşi a fost un artist prolific şi recunoscut de criticii timpurilor sale, a fost mai mult colecţionat de europeni. Gravurile sale erau reprezentative pentru arta şi cultura japoneză, ceea ce le făcea atractive în ochii europenilor.

Gravurile sunt realizate în mai multe etape, fiecare etapă având propriul specialist. Desenul de bază este făcut pe hârtie şi aşezat cu faţa în jos pe o bucată de lemn de esenţă tare (de obicei lemn de cireş), iar zonele care nu vor fi colorate sunt decupate în lemn. Apoi se toarnă vopsea peste matriţa de lemn şi aceasta este imprimată pe hârtia finală. Pentru fiecare culoare din litografie se face o matriţă diferită, lucrările lui Kunisada, extrem de complicate şi viu colorate, având nevoie de mai mult de 10 matriţe fiecare.

Lucrările expuse de Muzeul Naţional de Artă sunt organizate în 3 mari teme şi perioade ale vieţii artistului. Astfel, există lucrări dedicate atitudinii şi exprimării feminităţii în toate aspectele sale, unde se înscriu lucrările din serii intitulate "Comandând ţesături după tendinţele moderne" (1844-1845), "Reverie" (1852-1853), "Chimonouri imaculate în prima zi a lunii a opta" şi multe altele. Chipul feminin este surprins aproape fotografic, în ipostaze ale femeii de rând, spălând rufe, şi în ipostaze rezervate femeilor bogate, plimbându-se prin grădini cu pomi înfloriţi, probând haine scumpe, primind oaspeţi. Kunisada a dedicat multe dintre lucrările sale teatrului tradiţional japonez şi legendelor. De aceea, a doua sala a expoziţiei adună lucrări care înfăţişează scene din opera Poveştile lui Genji şi din piese de teatru kabuki. A treia parte a expoziţiei adună lucrări realizate în colaborare cu peisagistul Utagawa Hiroshige, un alt membru de seamă al şcolii Utagawa.

Mesajul Ukiyo-e vine prin intermediul Muzeului Naţional de Artă, într-un moment în care cultura, arta şi muzeul sunt elemente desuete ale distracţiei moderne. Poezia lucrărilor lui Kunisada este tradusă de doamna curator Carmen Brad care organizează vizite cu ghidaj gratuit, explicând tuturor celor dornici să înţeleagă dincolo de desenele colorate.

Desenele vesele, cu chipuri caraghioase sau visătoare, cu veşminte colorate şi complicate, poveştile dezvăluite de fiecare dintre ele reconstituie Japonia secolului al XIX-lea. Acorduri de shaminsen răsună lin în sălile muzeului. Denumirile complicate şi explicite ale lucrărilor sunt un punct de atracţie, la fel şi asocierile între personaje şi poveşti. O atmosferă delicată şi tradiţională dedicată sărbătoririi vieţii poate schimba o după-amiază obişnuită.

Fotografii, în ordine, Tanabata. Din seria "Distracţii la Cele Cinci Festivaluri într-un an prosper", Yamamata yama shizu gakuse mai și Oniwakamura. Din seria "Cele 53 de staţii din Tokaido"