Secția

Au trecut mai bine de 10 ani de când am intrat prima dată în acea secție Spitalului Municipal. Eram blocată. Refuzam să cred că este altceva decât un vis urât și mă străduiam să nu văd nimic, să nu miros nimic, să nu aud nimic, să nu-mi amintesc nimic. Intram în fiecare zi, dar era mereu pentru prima dată. Acum, după 10 ani, pot să recunosc că deși nu-mi amintesc mai nimic, m-am rătăcit acolo.

Prima dată m-am întors după 3 ani, cu inima cât un purice, conștientă că și alte sfârșituri au început acolo. Am tremurat, am bravat, am fost crudă, încercând, din nou, să nu admit că lucrurile se pot întâmpla și altfel decât îmi doresc eu.

A treia oară, un telefon m-a smuls dintr-o zi însorită: "Vino și ia-mă, sunt la urgență, etaj 3". Nu mi-a trebuit mai mult. Știam prea bine ce înseamnă etaj 3. Știam prea bine că acolo nu se întâmplă nimic bun, iar când am ajuns pe vestitul etaj și i-am văzut sângele șiroind pe picior, mi-am înfipt unghiile în pumn și m-am luptat cu zeul secției. L-am provocat, l-am urât, l-am implorat. M-a învins încă o dată. 

A patra oară voi trece pe acolo mâine. Mă voi îmbrăca urât, sfidător de urât, aș putea să și put, nu mi-ar păsa mai puțin. De data asta îmi voi aminti tot. Voi inspira adânc și voi privi și prin pereți dacă va fi nevoie. De data asta nu va vedea că sufăr și nici un om drag nu va fi în preajmă. De data asta n-am să-l las să mă doboare lovind în cei pe care îi iubesc. De data asta, sunt pregătită de luptă, pregătită să mă regăsesc și să ies de acolo împreună cu tot ce a luat din mine în acești 10 ani.

Portret XXXIII

Aștept de vreo 10 minute la ușa cabinetului. Încep să mă întreb dacă nu cumva am greșit ușa pentru că este singura unde nu este nimeni. În jur, asistente îmbrăcate în turcoaz, medici cu halat alb peste haine scrobite, pacienți încotoșmănați de iarnă. Mă deschei la gât să mai alung tensiunea. Nu-mi plac medicii și nu-mi place să-i vizitez. Mă simt ca la școală când eram ascultată și nu știam lecția. În sfârșit cineva se apropie de ușa mea. Răsuflu ușurată, este o doamnă în blugi, încotoșmănată în palton ca și mine, grăbită și totuși coafată drăguț. Poate de ea o să-mi placă. Mă invită în cabinet după ce a scăpat de palton și a făcut rost de un halat alb. Își cere scuze pentru întârziere și mai câștigă niște puncte. Apoi mă întreabă care mi-e problema și le pierde pe toate, ca orice medic care mi-a stat vreodată în față. Mă bâlbâi, mă pierd, îmi spun necazul.

 "Aha", zice doamna și notează pe un caiet. "Dureri de stomac? Greață?"
 "Nu", mărturisesc sfios, jucându-mă cu fularul.
 "Deci nu vă doare stomacul?! Hm..", și mai notează ceva. "Alte probleme de sănătate? Am înțeles de ce ați venit la mine, dar vreau să știu ce alte probleme mai aveți."
 "Păi n-am altele..", mă pierd eu cu firea.
 "Părinții?"
 "Ce-i cu ei?", îndrăznesc să bângui, convinsă că vor fi convocați la o ședință.
 "Au boli cronice?"
 "Nu.. tata are colesterol mare."
 "Și mama?"
 "Mama n-are."
 "Aha", zice doamna și notează din nou.

A umplut o pagină de caiet studențesc. Mă privește peste ochelari cu neîncredere. Pare că-i ascund ceva. Îmi feresc privirea când ajunge la întrebări de genul "mâncați regulat", "faceți mișcare", "cât de des vă duceți la baie". Notează tot cu o hărnicie fantastică. Roman foileton mă face. Sunt convinsă că trebuie să-și noteze, dar asta nu mă face să mă simt mai puțin ca la interogatoriu. Într-un final se oprește din scris, cugetă și începe să înșire o listă lungă de analize, ce trebuie să mănânc sau să nu mănânc înainte de fiecare, cu ce pastile trebuie să mă pregătesc pentru analize și câtă apă în câte ore trebuie să înghit. Când a ajuns la final am uitat de mult începutul. Nu recunosc nimic și aprob din cap totul, ca un elev care minte că a înțeles demonstrația. Sigur, sin(a+b) e fix cât ziceți dumneavoastră, am înțeles. Mă ridic să ies, merg cu spatele spre ușă și aprob în continuare tot. Gata, am scăpat. Mă așez transpirată pe scaunul pe care am așteptat să intru și trec mental în revistă instrucțiunile. Am ratat cam jumate, dar tot mi-a mai rămas ceva. Mă trece un fior rece pe șira spinării gândindu-mă că mă voi întoarce cu temele nefăcute.

Medicii mă sperie. Foarte rar găsesc câte unul dornic să-mi explice, zâmbitor și aducător de liniște. Cei mai mulți mi se par niște generali în rezervă sau niște pedagogi care știu sigur că ai comis o prostie. Din păcate, pic cu brio la toate capitolele prevenție: muncă de birou, mișcare pe sponci, mâncat neregulat, o alură suspect de slabă și un colesterol suspect de mare - moștenire de familie. Așa că în fața declarațiilor mele sprâncenele se încruntă și foile se umplu. Apoi mi se recomandă să-mi dau două palme și să încep să trăiesc sănătos sau, în unele cazuri, să consult un alt doctor. După ce termin cu vizitele și investigațiile, colesterolul meu a mai crescut câteva zeci de unități, pe fond nervos de data asta.

Pentru prima dată, continuare

Acum mulți ani (vreo cinci), vorbeam cu voi despre lucruri făcute pentru prima dată, despre dorințe, despre acea listă cu lucruri mărunte pe care o ascundem în geantă și o purtăm cu noi mereu, chiar și atunci când au fost bifate toate punctele de pe ea. M-ați întrebat atunci ce-mi doresc și descopăr azi, taman azi dintre toate zilele, că nu stau prea rău la capitolul bifate.

Sa am motocicleta si sa plec cu ea prin tara. Sa ajung la Cluj si la Praga si in tarile nordice si in America de Sud. Sa fac un film de lung metraj (documentar) difuzat dincolo de blog. Sa scriu o carte. Sa zbor cu deltaplanul si sa ma dau cu parapanta. Sa-mi repar masina singura. Sa urc Piatra Craiului. Sa merg la un concert Dream Theater si la un G3. Sa lucrez in TVR. Sigur mai sunt si altele. 

Acestea mi-erau dorințele și acum pot să vă spun cu drag că am rezolvat următoarele: motocicleta, Clujul, G3-ul, zborul cu avion ultraușor (încă nu deltaplan și parapantă), iar partea cu mașina este veșnic o epopee. O parte din ele le-am pierdut pe drum (nu-mi mai doresc să lucrez în TVR), dar am câștigat o mulțime de noi dorințe și nu le-am uitat nici pe cele de atunci (îmi doresc să urc Piatra Craiului, la fel de mult ca acum cinci ani).

Cred că o listă de mici obiective este foarte sănătoasă. Sunt lucruri fără de care poți trăi, dar care ți-ar face viața mult mai frumoasă. Și uneori sunt foarte ușor de obținut (cât de greu poate fi să te urci într-un tren și să vezi Clujul?), așa că îți ridică moralul și te învață că poți. Și uite-așa, rezolvând una câte una, prinzi curaj și le rezolvi și pe cele mai mari. Înveți din mici reușite că până la urmă depinde de tine să fii fericit. Să nu lăsați neajustată lista, să nu renunțați s-o îndepliniți, pas cu pas, dorință cu dorință. Și să vă aducă Moș Nicolae mâine, o dorință împlinită. Un pentru "prima dată" bifat.

Și se duce ..

Anul. Despre el e vorba. Este efectul ornamentelor și bomboanelor și al reclamelor cu brăduți și Moș Crăciuni grăsuni care au invadat deja magazinele. În primă fază mă demoralizează complet, scoțându-mi ochii că a mai trecut un an și, la o adică, ce am făcut cu el.. Păi nu mare lucru, mă apăr eu, am mai învățat câte ceva. Dar pentru conștientizare, fac listă (cine știe, cea care voi ajunge la 90 de ani poate are nevoie de dovezi scrise).

Am început anul frumos, beată de fericire, transpirând prin zăpadă și admirând primul apus al anului. Și-am ținut-o așa, într-o beție și-ntr-o zăpadă, cam până la Paște, când am ciocnit ouă roșii în pădure și am fost alungată violent din ea de un cocoș de munte furios. Între Revelion și Paște am reușit să ajung prima dată în viață pe Transfăgărășan (la o vârstă rușinos de înaintată pentru cineva care locuiește la mai puțin de 200 km de cel mai grozav drum din țară), când era acoperit de 2 m de zăpadă, iar eu l-am coborât pe snowboard. De două ori.

Vară n-am prea avut, să spun drept. De fapt, am avut, dar am muncit-o cam toată, contrar direcției generale de vacanță estivală. Nu e rău având în vedere aglomerația specifică. Și mi-am luat revanșa în ultima zi a verii, conducând 7 ore ca să-mi înmoi picioarele în mare și ca să constat că în Vama Veche nu mai există câmpul cu ciulini pe care am iubit, zburat și reînviat acum mulți ani.

În toamnă mi-am luat drumurile la spinare din nou. Am respirat o gură de aer la Cluj, între două concerte, am bătut Sibiul la pas mărunt și am gustat Brașovul cu plăcintă. Am mirosit frunzele la Sinaia și am dus o sărutare și-o amintire la Pitești. Am dat ocol la Sfânta Ana, m-am făcut frate de biscuiți cu Jack la Poiana Brașov și am luat cina sub stele, pe-un deal la Păltiniș. Am iubit fiecare centimetru de drum și aș pleca din nou acum, fără să termin ce am de spus.

Am învățat multe anul acesta. Am învățat că mai există animale sălbatice și libere prin pădurile noastre și m-am bucurat că este așa. Am învățat că lumea e frumoasă, doar oamenii sunt perfizi și ipocriți. Nu-mi explic răutatea lor și nici bucuria crudă a durerii celui de lângă. Dar am găsit și oameni frumoși, care vând langoși cu suflet și zâmbet la pachet, oameni care pun oamenii înainte de profit și am învățat că se poate, trebuie doar să-i caut și să mă alătur lor. Am învățat că nu merită să pierd timpul cu ceilalți, dacă vor să-ți facă rău o vor face, indiferent cât îi veghezi tu. Am învățat că dacă îți deschizi ochii și sufletul când trebuie este aproape imposibil să nu vezi ceva frumos. Și că un apus te poate face fericit, chiar dacă îți îngheață picioarele. Am învățat că nu trebuie să am încredere în toți oamenii, dar uit mereu lecția asta.

Acum aștept cuminte zăpada.

De ziua ta

Așa acum atunci când eram cu voi nu-mi păsa dacă oamenii ne văd, așa și astăzi ne-am plimbat toți trei deși numai noi ne vedeam. Pentru că azi e ziua ta și ne sărbătorim. Garoafe roșii și albe, ceva dulce, poate o îndulcită și, musai, o plimbare lungă. Am mers la braț aproape două ore, ne-am povestit, ne-am uitat în jur observând, comentând, râzând. Și am fost fericiți.

Nu, fericirea nu trebuie afișată, nu e ostentativă. Este un aspect foarte intim al fiecăruia. Aproape că nu-mi vine nici să vă povestesc. Nebunia unuia e fericirea altuia. Și orice-ar zice lumea asta făcută din reguli, legi și fizică, orice ar zice iubitorii de cadouri strălucitoare, plimbarea noastră e exact ce-mi doream. Pentru că mi-e dor. Atât de dor.

Șase ani de mediocritate

Așa a apărut Dicționarul, în ultima zi de august a anului 2009. Nici prea devreme, nici prea târziu, a apărut dintr-o sufocare, dintr-o cădere, din panică. A apărut într-un moment în care credeam că am să dispar. M-am agățat de scris din disperare și o recunosc fără rușine. Pentru că m-a salvat.

Am fost sinceră încă de la început. Nu veți găsi aici decât mediocru și banal, refulări și efuziuni, dor, foarte mult dor. De la dorurile mele am trecut la ale altora, apoi la ale necunoscuților, ca într-un final să ajung la doruri de poveste. Am crescut. Să spun oare că am îmbătrânit? De fapt, timpul a stat în loc. Abia acum îmi dau seama că m-am obișnuit să-mi declar vârsta de atunci. Nu din vanitate, ci dintr-o potrivire sau poate dintr-o rătăcire. Poate m-am pierdut atunci și, precum călătorii în timp, nu reușesc să mă găsesc la altă vârstă.

Dicționarul este parte din mine. Este deopotrivă parte din cei pe care-i cunosc și din cei pe care-i observ pe stradă. Și chiar dacă uneori mă fură peisajul și nu trec pe aici mai multă vreme, va fi mereu o felie groasă de amintire. Aici voi fi mereu acasă, așa cum în orașul acela în care se vede Făgărașul dacă te urci pe un anumit deal și ai noroc voi fi mereu copil.

Dicționarul a făcut de vreo doi ani un pui. Dacă el m-a ajutat pe mine, ZMEU încearcă să-i ajute pe alții. Să-i ajute să vadă și să înțeleagă fața frumoasă a lumii urbane. Poate într-adevăr am crescut.

De vorbă cu mine însămi..

Ești singură. Așa ai fost din clipa în care ai bătut cu pumnul în masă că vrei să decizi pentru tine. Este prețul eliberării de copilărie. Sigur, ai familie, ai prieteni, dar asta nu te face cu nimic mai puțin singură. Tu decizi dacă azi plângi sau râzi, dacă hăul care tocmai ți-a apărut în drum trebuie sărit sau ocolit, dacă omul acela cu ochii negri trebuie iubit sau nu. Totul se sprijină pe tine, până când te strivește și te face să-ți dorești să fii iar copil, să alegi doar programul de desene animate. Numărul oamenilor crește, dar toate miliardele astea de ființe sunt la fel de singure ca și tine. La fel de speriate. La fel de zăpăcite. Suntem pierduți printre cei ca noi, deopotrivă sufocați și abandonați. Și totul se învârte ca o ruletă rusească, ai o singură șansă, pe tine. În zgomotul infernal al vieții și al timpului care curge, ești singură.

Despre perfecțiune

Nu mă pricep să dau sfaturi. Cel mai adesea, nici pe mine nu reușesc să mă feresc de belele sau să mă scot din ele după ce m-am scufundat. Este foarte probabil să mă rătăcesc, să uit, să stric, să încurc, să vorbesc prea mult sau să nu spun ce trebuie. Este foarte probabil să te calc pe nervi, să te împiedic, să te trezesc, să te încurc. Așa că da, n-aș îndrăzni să-ți dau sfaturi.

Totuși, părerea unui om care va tinde mereu asimptotic la perfecțiune, a unui om care își întinde limitele la infinit și-și recalculează integralele de fiecare dată când zâmbești, a unuia care îți cunoaște pe dinafară fiecare buclă de păr, iar drumul spre tine l-ar găsi în cea mai cruntă noapte, ei bine, părerea unui astfel de om este că ești perfect, orice ar însemna perfecțiunea.

Despre gropi, păduri și ani

M-am apucat de scris căutând "ceva", sperând poate, dorind, cu siguranță. Era un gol în mine și am încercat să-l umplu așa. Au trecut șase ani. Concluzii? Dintre cele mai drastice: s-au dus șase ani. N-am umplut nimic. Am început să simt timpul, să pipăi fiecare zi și să nu reușesc să adorm de gânduri. Aceleași gânduri. Cum să-mi iau lumea în cap și să apuc pe un drum. Oricare drum. Din nou ajung la terapia lui Forrest Gump. Dar oare terapie ne trebuie? Sfaturi? Preocupări? Cum găsim acel "ceva" care să umple toate golurile, care să topească toate gândurile în cea mai dulce oboseală, acel "ceva" care să ne aducă turme nebune de fluturi în fiecare zi?

Au trecut ani. Mulți. N-am uitat nimic, nu doare mai puțin. Mi-e la fel de îngrozitor de dor. Am învățat să trăiesc cu el, să vorbesc cu el, să aștept. Am învățat să tac. Iubesc la fel. Am ales toate astea. Nu vreo fatalitate crudă m-a împovărat cu ele, ci eu le-am ales senină, cu bucurie. E drumul meu, pe care-l presar cu gropi săpate atent în distribuție gaussiană. Dar e momentul să plantez ceva în gropile astea. Încep să-mi doresc o pădure.

Despre versuri

Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte, 
Sufletul vietii mele. 
(Mihai Eminescu - Floare albastră)

Recunosc că nu sunt un fan al poeziei eminesciene. De fapt, singurele versuri care mi-au traversat straturile sufletului sunt cele de mai sus. Și asta pentru ca mi se par foarte reale, nu neapărat artistice.

Ne scufundăm. În fiecare zi, câte un pic. În muncă, în alergătură, în cotidian. Facem descoperiri științifice, organizăm campanii umanitare, mișcăm lumea din loc. Iar seara, când ne întoarcem acasă, privim cu milă duioasă la cel sau cea a cărui singură realizare a fost să ne aștepte. Să spere că n-o să uităm și o să ne întoarcem. Noi suntem cei care salvăm vieți în spitale, cei care construiesc case, cei care fac copii și au grijă de ei, cei cu meserii în care punem pasiune și energie. Ei sunt doar cei care așteaptă, cei care lasă tot pentru o clipă împreună, cei care ne țin scara să sărim gardul. Au și ei slujbe, șefi, alergătură, poate și merite și laude, dar nu obosesc niciodată să ne aștepte, să ne asculte, să ne coacă o prăjitură la ceas de seară.

Despre încăpățânare și uși închise

Cred că suferim crunt de lipsă de atenție. Suntem atât de ocupați să fim angajatul perfect, părintele perfect, partenerul perfect, încât nu mai acordăm (și în consecință nu mai primim) atenție. Doar bunuri și servicii. Sunt tot mai rare schimburile de amabilități inutile, de observații afectuoase, de jocuri. Oferim o casă curată, jucării, câte un telefon să ne interesăm de mersul lucrurilor și să ne văităm de ale noastre.

Și-atunci e firesc să suferim de lipsă de atenție. Și o tratăm calm, blocând ușa metroului sau a tramvaiului, pentru ca măcar pentru câteva secunde să fim în centrul atenției. O tratăm furtunos în ședințe, arătând cu degetul acuzator spre alții. O tratăm superior în magazine, înnebunind vânzătoarea cu 1000 de pretenții și sfârșind prin a nu cumpăra nimic. O tratăm făcând pe prințesa mofturoasă și găsind boabe de mazăre în toate. O tratăm greșit și reușim doar să adăugăm la simptome angoasă, frustrare, tristețe.

De Paşte

Pentru mine Paştele a fost mereu o sărbătoare agitată, veselă, cu densitate mare de oameni dragi pe metru pătrat de sufragerie, cu mese îmbelşugate la care toţi îşi doreau să participe, cu lumină, cu flori, cu zâmbete şi poveşti. Asta până acum 9 ani, când în noaptea de Înviere lumea mea s-a prăbuşit. Am încercat să adunăm piesele rămase, să refacem din bucăţi de puzzle fericirea dinainte şi, oricât ne-am străduit, am dat greş. Ne-am ascuns an de an tristeţea, evitând să vorbim despre ea. Şi lumea s-a mai prăbuşit o dată, demonstrându-ne că este imposibil să mai fie ceva la fel.

Fericirea a venit din nou abia atunci când am înţeles că este în regulă să fie altfel şi să fie bine. Că ne putem bucura unii de alţii, că putem avea obiceiuri noi, că putem îndrăzni să facem cozonac (deşi nu va fi perfect ca ‘acela’, va fi perfect în felul lui), că putem fi departe unii de alţii, dar să ne avem mereu în gând. Atunci când am învăţat să trăim bucurându-ne de piesele rămase întregi, fără să reconstituim un peisaj care nu va mai fi niciodată la fel, dar fără să-l uităm o clipă, fără să ne înghiţim lacrimile, dar nici poveştile cu haz, atunci, abia atunci, am fost fericiţi din nou.

Vă doresc să vă găsiţi fericirea în felul vostru. Şi să ţineţi de ea cu dinţii.

Printre nori şi soare

.. pentru că îmi caut umbrelă deşi e soare, pentru că pot să cad pe scări când urc, pentru că maşina se strică în mers.. pentru că sună bine în orice limbă

Despre amintiri

E greu de spus care este cea mai nostalgică lună sau perioadă a anului. Poate toamna, poate prima zi a anului, poate serile lungi de vară sau ploile de mai. Poate doar minutele în care asculți așa ceva...


.. și-ți amintești inexplicabil de un ianuarie de acum niște ani când mergeam furioși prin ploaie, pe malul Rinului. Nu știu cine era mai furios, noi sau ploaia. Dar orașul ne-a recompensat cu cea mai bună kartoffel suppe.

Despre valuri

Trăiesc într-o zonă cu maree puternică. În viața mea, valurile nu au niciodată aceeași dimensiune. Umflate de mass-media sau de orgolioasa capră a vecinului, de văicăreală, de păcăleală, revin apoi la dimensiuni umane în urma unui acces de inteligență, de frumos. Într-o zi pot să aud de Made in Roșia Montană, un magazin on-line care vinde produse din lână lucrate manual de vreo câteva zeci de femei din satele de moți, un proiect menit să aducă pe linia de plutire o comunitate, să îi redea demnitatea într-un mod care nu distruge. Apoi, chiar în aceeași zi, pot aluneca nu pe gheață, ci pe noroi, căci așa sunt decorate trotuarele bucureștene mai nou.

Zilele de aici se zbat în valuri. Cei mai mulți, înoată înverșunați până când oboseala și blazarea le opresc înaintarea. Alții, fug cu bărci de salvare. Mie îmi place să fac surf, să mă folosesc de valuri ca să văd cerul, să merg pe sub ele prin tuneluri, sa mă scufund doar cu placa legată de gleznă pentru siguranță. Nu e ușor să fii în voia valurilor și totuși să-ți ții ochii deschiși. Dar e viață sau nimic..

Dedicație

Te-aș aștepta o viață, bătut de vânt, în cel mai expus punct al muntelui. Doar ca să numărăm brazii, să alunecăm printre crengile lor înghețate. Doar pentru secunda coborârii. Te-am așteptat o viață.

Despre ani

Și-au făcut un obicei din a veni și a pleca, mișcând mereu gânduri absente spre un viitor mai bun. Balanțele, amintirile, regretele îl împodobesc pe cel ce a trecut, lăsându-l pe cel ce vine să aibă parte întâi de speranță și promisiuni, iar mai pe urmă de aceeași prăbușire a trecutului. Iar când trecerea asta nesfârșită ajunge totuși la un final, o plângem cu cele mai amare lacrimi.

În cifre, 2014 și 2015 nu-mi spun mare lucru. În descoperiri personale, nu v-ar spune vouă mare lucru. Căci micile mele reușite și eșecuri au darul de a fi subiective și supuse ordinii proprii. Mari reușite, din cele care pot fi arătate cu mândrie lumii întregi, nu am. Realizări notabile, succese sociale sau de familie, achiziții, premii, nimic. Sunt la fel de banală și de ascunsă în noianul de neînsemnătate de care vorbea Kundera în ultima sa carte, cum am fost și în 2013 și în cei dinaintea lui. Încăpățânarea mea de înălța zmeie a ajuns la vreo 200 de oameni în ceva mai mult de 500 de articole. Complet neînsemnat în valul de audiență al unei revistei adevărate, mai ales a uneia care își dorește să schimbe ceva. Fotografiile mele nu au luat nici un premiu, nu au surprins nici un miracol, nu au adus nici un zâmbet. Cartea nescrisă nu și-a găsit începutul. Nu mi-am îmbunătățit nici performanțele sportive, nici cele sociale, nu mi-am făcut prieteni noi, nici nu am reușit să-i ajut pe cei vechi. Am aluncat, m-am prăbușit, m-am învinețit, am zăcut. Am fost atât de om, atât de mic, la fel de neputincios. Din fundul șanțului cu noroiul personal mustind, am privit mereu în sus. Sărind peste etape, am încercat să zbor fără a ști să merg. Am luptat cu fiecare zi, cu fiecare mușchi. Am luptat cu mine însămi. Cel mai mare dușman al tuturor timpurilor. M-am luat la palme pentru fiecare greșeală, mi-am impus să nu mă bucur exagerat de reușite, m-am antrenat, mi-am înfruntat temeri, am privit nopți întregi tavanul căutând soluții care n-au venit. M-am luptat cu frustrarea, cu neputința, cu obișnuința. Și n-a fost destul.

2015 nu este un nou început. Schimbarea cifrei în calendar este doar un artificiu. De acum înainte nu voi fi alta, nu voi face altceva, nimeni nu mă schimbă peste noapte doar dând cu pocnitori și mâncând salată beuf. Am aceeași luptă de dus, cu același dușman: eu. Poate că nu pot fi mai bună, dar voi muri încercând. Poate că nu mi-e dat să realizez lucruri mărețe sau să schimb ceva, dar voi lupta în fiecare zi pentru asta. Poate că nu le pot face celor din jur viața mai bună, dar îi iubesc prea mult ca să nu încerc. Dorințe de an nou? Da, una singură. Să câștig lupta.

This magic moment..

Când savurezi până la ultima secundă prima seară înaintea unei vacanțe.. cea mai lungă din an.
Când pisicile nu se mai dezlipesc de tine de parcă ai fi uns cu untură.
Când nu poți să dormi de emoție și nerăbdare.
Când peste câteva zile orașul va mirosi a sarmale și cozonac, a bucurie, a brad.
Când amintirile vin în valuri de ocean și nu mai prididești povestindu-le.
Când faci bagaje.
Când speri să ningă.
Când cauți rețete de fursecuri și lichior de ou.
Când te lovești de oameni pe stradă și zâmbiți.
Când nu-ți dorești decât să fie bine. Tuturor. Mereu.

Noapte de decembrie

Este imposibil să nu te apuce filosofia după ce ai copt o tavă cu fursecuri. Imposibil. Mirosul de ciocolată, căldura din bucătărie, muntele de vase de spălat, toate duc în aceeași direcție. Iar dacă vremea de afară oferă precipitații, e perfect.

Iată-mă astfel filosofând. A fost o vreme în viața mea când am fost cel mai fericit om din lume. Nu știam că aș putea fi altfel, nu cunoșteam altă viață, așa că ziua mea nu era motiv de prea mare entuziasm. Nu putea fi o zi mai fericită decât altele pentru cel mai fericit om din lume. Ba chiar mă deranja agitația și tărăboiul generat. Nu-mi aduc aminte să fi avut tort prea des sau lumânări de suflat.

Când am fost nevoită să cedez locul altui fericit, cealaltă față a vieții nu mi s-a părut la fel de ușor de dus. Ziua mea? Cui îi mai păsa?! Un rid în plus, un smoc de fire albe și sentimentul tâmpit că am mai pierdut un an. Petreceri ocazionale, scurte și doar cu prieteni foarte sus-puși în ierarhia mea, fără tort, fără agitație.

Încet, dar sigur, am reluat prima poziție în clasamentul fericirii universale. Sigur, sunt alte condiții acum, deși nu e nici urmă de maturitate în fericirea mea. Dar pas cu pas, am gustat Raiul. Nu în fiecare zi, poate nici chiar în fiecare săptămână, dar acolo pe undeva există o șansă de a-mi păstra locul fruntaș. Și de fiecare dată când reușesc, e ziua mea. Cu tort sau fursecuri, cu friptură de vită, deși n-am voie, cu vin, vișinată sau ceai făcut la primus, cu zăpadă, cu ploaie și pe cea mai cruntă ceață, primind cadouri sau oferind din tot sufletul, țintesc la o aniversare de 365 de zile pe an, chiar 366. Iar fericirea asta are un singur secret..

Și-acum, după filosofie, să revenim la fursecuri.

Vreme de copt

Sfârșit de toamnă, zăpadă pe vârfuri de munte, plafon de nori deasupra blocului. Zile de reduceri, de cumpărături, de gânduri. Încotro? Nu, primăvara nu este anotimpul marilor gânduri, ci al marilor acțiuni. Sfârșitul de toamnă, neguros, rece și umed este cel mai potrivit pentru copt gânduri și aluaturi.

Mi-am fript deja mâna în marginea fierbinte a cuptorului, încercând nerăbdătoare să scot o pâine prea devreme. Acum îmi număr gândurile, căci nu am mulți bani sau copii de numărat. Încotro? Se face atât de repede mâine încât nu apuc să-mi trec sufletul peste pragul dintre zile și rămâne înșirat undeva în trecut, gâfâind și visând. Cât de mult egoism trebuie să cuprindă o viață? Câtă făină într-o pâine? Cât e al meu, cât al tău și ce ne mai rămâne pentru alții? Lista cadourilor de Crăciun este încă neîncepută. Nu sunt un bun gospodar. Mai am și facturi de plătit și deja am rămas fără lapte. Știați că sunt alergică la ambrozie? O specie de buruiană care trăiește pe maidane, margini de drumuri și câmpuri de floarea soarelui, dar nu mai sus de 400 m altitudine. Poate ar trebui să mă mut mai sus. Mă uit uneori în jurul meu și mă întreb câtă viață am de împachetat. Câteva haine, câteva sertare cu amintiri, echipament de protecție și vreo două jocuri. Să împachetez sau să înfrunt polenul care mă poate sufoca? Încotro?