Bertrand Russell – În căutarea fericirii

Matematician, filosof, scriitor, pacifist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Bertrand Russell este cu siguranță un autor care merită citit. În căutarea fericirii vorbește despre cea mai simplă, mai curată și mai logică metodă de a atinge fericirea pe care am citit-o vreodată. Este o carte scrisă cu bun simț, fără orgolii, cu exemple personale exact atât cât trebuie, cu argumente clare și ușor de înțeles. Se citește cu plăcere și se aplică uimitor de ușor. Este genul acela de carte care nu îți spune nimic nou, dar care te face să vezi tot ce știai deja într-o perspectivă nouă.

În căutarea fericirii nu este un manuscris genial și nici nu propune vreo metodă inovativă și rapidă de a atinge fericirea. Dar, deși propune lucruri simple, o face cu eleganță și inteligență. Russell nu susține că fericirea poate fi obținută de către oricine și nu se referă la acele cazuri de nefericire externă, dramatică. Lucrarea sa este dedicată acelor oameni care au toate piesele fericirii în mână, dar care totuși nu reușesc să compună mecanismul complet al acesteia. Pentru că metroul este aglomerat, pentru că șeful vorbește prea mult, pentru că vecina este mai slabă sau colega de birou are aceleași haine. Motive mici, stupide, care strică zilele tuturor.

Surprinzător este faptul că lucrarea lui Russell a apărut în 1930. Și după aproape 100 de ani este la fel de actuală. Suntem la fel de nefericiți și de incapabili să ne despovărăm de metehne.

John Updike – Vrăjitoarele din Eastwick

Atunci când filmul precede cartea, așteptările sunt mult mai mari. Știi deja subiectul, ai primit o versiune a personajelor și o interpretare regizorală a ideilor vehiculate. De cele mai multe ori, prefer cartea. Descopăr noi valențe, înțeleg alte aspecte și constat, cu bucurie, complexitatea poveștii.

În Vrăjitoarele din Eastwick am descoperit mai mult decât o poveste cu vrăjitoare tinere și frumoase, orbite de același bărbat malefic. Puterile lor nu sunt nici de seducție, nici distructive, iar zborul lor nocturn nu este o simplă călătorie pe mătură. În Vrăjitoarele din Eastwick am descoperit feminitatea. Văzută din atâtea perspective încât în sfârșit mi-am dat seama de ce este așa de greu de înțeles. Între rolul de mamă și de activist al societății, între nesfârșitele senzații și sentimente, între sexualitate și rolul de obiect decorativ, manifestat în artă sau în slujba de soție, conceptul de feminitate se pierde în nesfârșite interpretări. Vrăjitoarele întruchipează acele aspecte care scapă și bărbaților și femeilor. Acceptarea propriului corp, manifestările sezoniere, dependența de artă, dragostea, protecția, libertatea spiritului, temerile și, mai ales, diversitatea, puterea de a alege.

Sunt atâtea rânduri printre care trebuie să citești romanul lui John Updike, încât abia acum admir cu adevărat curajul de a face un film. Este unul din acele romane pe care trebuie să-l recitești periodic, pentru a reuși să cuprinzi toate ițele sale, atât de strâns legate de viață.

John Updike – Gertrude şi Claudius

Poveştile de dragoste şi istoria nu se demodează niciodată. Sunt subiecte inepuizabile ale literaturii universale şi, din când în când, mă întorc să citesc romane cu subiecte inspirate din alte vremuri şi de alţi oameni.

Gertrude şi Claudius este o poveste inspirată de piesa shakespeariană Hamlet, dar extinsă mult înaintea crimei. Descrie pe larg viaţa şi viziunea Gertrudei, o prinţesă daneză sortită a se căsători cu cel mai destoinic luptător pentru ca ţara ei să aibă un rege viteaz. Povestea ei de dragoste, cea care a alimentat crima şi răzbunarea, sunt cumva sculptate în firul vieţii ei, decis de alţii prin faptul că s-a născut femeie. Trăieşte după regulile altora, dar, în spatele bonetei de femeie măritată şi bătrână la cei 35 de ani ai săi, gândeşte un spirit liber pentru vremurile sale.

John Updike nu face o copie a piesei de teatru, ci încearcă să-i dea o perspectivă, o explicaţie, dincolo de momentul dramatic surprins de Shakespeare.

Julio Cortázar - Cartea lui Manuel

Cu Julio Cortázar este mereu o luptă. Mă atrage irezistibil, deși știu că unele pasaje le voi citi printre degete, de altele voi fugi îndesând cartea în geantă, iar pe altele le voi povesti iar și iar.. Cu volumele sale nu este niciodată vorba de o simplă lectură, este o luptă, o interacțiunea uneori dureroasă, alteori sublimă. N-am să uit finalul fără de sfârșit al Șotronului, nici cât de mult am iubit-o pe Glenda.

Cartea lui Manuel este povestea revoluției sud-americane transcrisă prin lipituri de ziare pentru viitorul adult Manuel. Părinții săi și prietenii săi, scufundați în tenebrele pariziene, fac parte din rețeaua revoluționară sud-americană. Argentiniei, brazilieni, chilieni, uniți de gândul libertății, al unei vieți lipsite de sărăcie și tortură. Cartea lui Manuel nu este o carte ușoară, nu este nici plăcută. Este întunecată, crudă, o radiografie, un cancer al cărei extracție va lăsa urme. Un fir de speranță, o umbră de dragoste, un copil, un viitor incert, dar atât de dorit. Și peste toate, o ciupercă adunată de pe maidan, care crește uimitor de repede. O carte plină de simboluri, de frământări, de istorie ascunsă.

De gustibus..

Sunt câteva emisiuni de televiziune care au reușit să strice complet morala comunistă în care mi-am început existența. Din păcate, niciuna dintre aceste emisiuni nu este românească, dar, cine știe, poate cândva vor reuși televiziunile românești să le vadă și să le înțeleagă rostul. Pentru mine, aceste emisiuni au fost mai mult decât un divertisment. Au fost o educație pe care nu am avut ocazia să o primesc. Au fost un soi de explozie colorată într-o lume în care totul ducea la castravete, și acela din producție proprie. Dar poate sunteți curioși.. așadar:

• Top Gear (Marea Britanie) m-a învățat că nu toate mașinile se fac în județul Argeș și că scopul lor nu este musai să fie căratul cartofilor și al copiilor. Mașina, avionul, barca, motocicleta, trenul pot fi uneltele unei vacanțe perfecte, a unei evadări oricât de scurte cu singurul scop al drumului. 
• Grand Designs (Marea Britanie) mi-a schimbat complet viziunea asupra locuințelor. Nu, o locuință nu înseamnă un petec de apartament întunecos și prost izolat într-un bloc cu zece etaje, într-un cartier cu mii de blocuri și trei copaci. O locuință înseamnă soare, surse ecologice de energie, spațiu, confort, o potrivire perfectă între stilul tău de viață și niște obiecte menite să te facă fericit (nu doar să te ferească de ploaie). 
• Emisiunea culinară a lui Gordon Ramsay. Să ne înțelegem, a fost singurul care a reușit să mă facă să gătesc și, mai mult, să-mi placă să gătesc. Pentru că mi-a demonstrat (și am testat) că se poate ieși din bucătărie într-o oră, timp în care ai preparat un fel principal și un desert (cel puțin). Și nu, mâncarea nu trebuie fiartă sau coaptă cu zilele, nici nu trebuie să fie mereu din bucătăria românească, nici scumpă nu e, nici complicată. De fapt, îți trebuie doar un cuțit și vreo două crătiți. 
• Emisiunile despre tehnici de supraviețuire (Bear Grylls, Ray Mears, șa). M-au făcut să văd altfel muntele, să am alte responsabilități față de cei cu care îl împart și, deși nu e cazul să vă gândiți că plec fără sandvișuri și mănânc râme, să înțeleg că forța naturii nu e o joacă. 
• Tot legat de forța naturii sunt și documentarele BBC Horizon. Îți deschid ochii asupra unei lumi pe care o cunoști infim de puțin. Și, încetul cu încetul, constați că se poate și altfel. Acest magic altfel care ne-a fost interzis atât de mult timp. 
• Fort Boyard (Franța). Unele țeluri merită să-ți înfrunți cele mai puternice fobii. Până la urmă, este doar un gândac sau un șarpe sau o platformă la mare înălțime. Nimic nemaivăzut. 

După toate aparențele, televiziunea încă mai are un cuvânt de spus. Depinde doar de ea dacă încearcă să-și dezvolte publicul sau să-l scufunde în prostie.

Alice Munro - Ură, prietenie, dragoste, căsătorie

Uneori și reclama e bună la ceva. Nici un premiu Nobel nu strică. Înainte de a-l fi luat, Alice Munro nu exista în librăriile noastre. După, s-au umplut rafturile. De curiozitate, am răsfoit volumul de proză scurtă Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, deși titlul nu prea m-a inspirat. Dar frazele citite pe furiș m-au convins că merită încercat. Și a meritat.

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie este o colecție de povestiri scurte cu personaje feminine. Asta nu înseamnă că este dedicat doar femeilor, ci doar că oferă o imagine bogată și de ansamblu asupra universului feminin. Pentru mine, rațiunea feminină este un mister. Nu râdeți, chiar nu înțeleg de ce facem și spunem anumite lucruri. Dar în povestirile lui Alice Munro am regăsit multe ipostaze cunoscute. Am găsit personaje credibile, bine construite, cu umor pe alocuri și dramatism prin alte părți. Am descoperit o lume familiară și, poate, am înțeles mai bine.

Temele abordate sunt mult mai complexe decât enumerarea din titlu. Se discută despre familie, despre idealuri, despre secrete, amintiri și vise. Despre dragoste, șotii copilărești și romantism întâmplător. Despre durere, boală și speranță. Despre viață, așa cum o cunoaștem prea bine, imprevizibilă și deseori ironică.

Sebastian Faulks – O săptămână în decembrie

Îmi plac romanele cu personaje bine conturate și bine înfipte în realitate, romanele unde povestea se leagă firesc cu viața de zi cu zi, unde cotidianul naște cele mai neașteptate furtuni. O săptămână în decembrie este un astfel de roman, un roman care surprinde Londra secolului XXI, cu miliardarii, politicienii, teroriștii și conducătorii ei de metrou, ca și cum le-ar face o fotografie. Instantaneu cu expunere o săptămână. Este suficient pentru a-i cunoaște pe protagoniști, pentru a stabili legăturile dintre ei și lumile diferite cărora le aparțin.

O săptămână în decembrie este o poveste bine închegată și deloc miloasă cu mediile de afaceri, cu instituțiile de fonduri de fonduri care au generat criza economică recentă. Discret, fără acuzații, Sebastian Faulks scoate la iveală o lume ascunsă, a banilor, a drogurilor, a organizațiilor teroriste. Oricât de rău ne-am scufunda, la un moment dat trebuie să începem să urcăm. Speranța nu lipsește din acest roman și este, nu mă surprinde, adusă de dragoste.

Poate cel mai frumos lucru spus de acest roman și cel mai cumplit semnal de alarmă totodată, este fraza care încheie una dintre poveștile surprise aici: "Il n'y a qu'une vie, c'est donc qu'elle est parfaite" - Paul Éluard - Există o singură viață, prin urmare este perfectă. Avem în același timp o mare fericire și o mare responsabilitate. E doar una..

Forrest Gump (1994)

Pentru că citatul acesta mi-a mers la inimă mai mult ca orice altceva: "Me and Jenny goes together like peas and carrots." Nu, nu trebuie să fim ca două boabe într-o păstaie, putem face un ghiveci gustos și fiind fiecare altă legumă.

Revedeți filmul, dacă aveți ocazia. Sunt multe de învățat din el și ar fi păcat să le ratați. E doar un film, cea mai ușoară formă de a învăța.

ZMEU

Au trecut 4 luni de când, într-un moment de revoltă pentru unii și inspirație pentru alții, ne-am hotărât să ne apucăm de înălțat un zmeu. Pe de-o parte virtual, pe de cealaltă extrem de real. Am pus în el cât ne-a dus capul și cât ne-a ținut inima și l-am înălțat încet. Nu ne-am dorit să se înalțe foarte sus, ci să rămână sub nori astfel încât să-l vadă toată lumea și să bucure pe cât mai mulți.

Ne ținem de sfoară deja 5 oameni. Iar zmeul e văzut de mai bine de 150 în fiecare zi. Nu suntem mulți, dar dacă am reușit să consumăm cu folos și bucurie timpul măcar al unuia dintre cei 155 de oameni adunați, eu zic că am făcut ceva bun. Și tare mă bucur de bucuria lor. Vânt bun și sfoară sănătoasă tuturor!

John Fowles - Magicianul

Ce-ai face dacă tot ce te înconjoară s-ar preface într-o zi în minciună? Dacă lucrurile şi oamenii de a căror stabilitate nu te îndoiai ar deveni dintr-o dată nişte actori care-şi schimbă rolul de la o zi la alta. Dacă hazardul vieţii tale ar fi de fapt plănuit minuţios de alţii. Dacă toate deciziile tale ţi-ar fi insuflate, scrisorile deschise, sentimentele înşelate. Dacă toată fundaţia alegerilor tale s-ar reduce la reproduceri mitologice şi literatură.

Romanul Magicianul semnat de John Fowles propune un astfel de experiment, în decorul unei insule greceşti uitate de lume. Experiment psihiatric sau teatru experimental, decizie conştientă sau jocul întâmplării, viaţa fiecăruia dintre noi ajunge uneori la răspântii care ne pun la încercare capacitatea de a înţelege şi de a controla ceea ce ni se întâmplă. Creionând personaje care trec de la realitate inocentă la absurd în doar câteva pagini, John Fowles transformă un roman iniţiatic în thriller psihologic, ţinându-şi cititorii cu sufletul la gură până la ultimul cuvânt. Magicianul trebuie cu siguranţă experimentat.

Noah (2014)

Povestea lui Noe, reinterpretată pentru timpurile moderne, este departe de a fi un film religios, dar reuşeşte cumva să fie un film spiritual, un film care trezeşte întrebări şi te conectează un pic la miracolul vieţii din jurul tău.

Realizat cu mijloace obişnuite anului 2014, cu efecte speciale, lupte, oameri răi, monştri, etc., Noah este o poveste cu învăţăminte, fie că sunteţi adepţii variantei biblice sau nu. Este o poveste de dragoste pentru viaţă, o lecţie de respect şi, poate, un semnal de alarmă pentru cât de mult alegem să distrugem. Am apreciat realizarea şi efectele tocmai pentru că prin astfel de mijloace mesajul poate ajunge la mai multe urechi. Şi poate înţelegem până la urmă.

Stacey Kent..

Am descoperit-o la Radio România Muzical, într-o dimineaţă, înghesuită în trafic. De atunci, fie că sunt tristă sau veselă, fie că doar am chef de muzică bună, nu mă pot opri să mai ascult câte o melodie.. Cumva versurile, muzica şi tonalitatea ei sunt potrivite cu orice s-ar întâmpla pe dinăuntrul meu. Stacey Kent..

Zelda Fitzgerald – Acordă-mi acest vals

Viaţa soţilor Fitzgerald a fost departe de a fi banală. Firi artistice, pierdute în tumultul petrecerilor şi rigorilor societăţii începutului de secol XX, Zelda şi Francis Scott Fitzgerald şi-au lăsat amprenta literară asupra lumii, prin romanele lor dedicate şi inspirate din propria viaţă. „Acordă-mi acest vals” este varianta autobiografică a Zeldei, ca răspuns la „Blândeţea nopţii” scrisă de soţul său.

Deşi considerată sub valoarea artistică a soţului său (unii chiar spun că romanul „Acordă-mi acest vals” a fost revizuit de Francis Scott Fitzgerald în perioada în care Zelda a fost internată la un sanatoriu), scriitura Zeldei poartă o puternică amprentă feminină. Viziunea ei este dramatică, onirică, încărcată de comparaţii şi metafore, tulbure. Viaţa din perspectiva Zeldei este mult mai lipsită de umor şi mai încărcată de emoţie. Supusă eşecurilor şi cu răni mai greu de vindecat. Zelda scrie contemplativ, poetic aproape prin cantitatea de forme stilistice, uneori fără subiect precis şi logică, dar mereu gânditor, filosofic.

Prinşi în valul propriei vieţi, Zelda şi Francis Scott Fitzgerald şi-au căutat refugii, oaze de linişte. Admiraţi pentru dragostea lor, pentru unitatea cuplului lor, ei şi-au trăit anii expuşi, analizându-şi fiecare gest şi fiind analizaţi de cei din jur. Nu poate fi uşor să duci o astfel de povară. Partea mai sumbră a vieţii lor răzbate mai bine din textul Zeldei, iar ea merită citită nu prin comparaţie, ci din altă perspectivă.

Francis Scott Fitzgerald – Povestiri cu Basil şi Josephine

Considerate a fi scurte introspecţiuni în propria biografie, „Povestiri cu Basil şi Josephine” este o culegere de amintiri, de instantanee scriitoriceşti din lumea începutului de secol XX. Povestirile încep de la vârsta anilor de şcoală şi se opresc aproape de vârsta adultă, aducând în prim plan o lume de experimente, de convenţii sociale şi revoluţii proprii, acea vârstă adolescentină atât de frumoasă şi chinuită.

Talentul de povestitor al lui Fitzgerald mă face să revin la romanele şi volumele sale de proză scurtă, de fiecare dată când vreau să citesc ceva frumos. E o reţetă a succesului pentru mine. Îmi plac umorul şi dezinvoltura poveştilor sale, complexitatea personajelor şi talentul fotografic, de observator al unor momente aparent banale, dar care sunt capabile să descrie o generaţie întreagă sau un punct deosebit al istoriei.

 „Povestiri cu Basil şi Josephine” aduce cumva cu amintirile lui Creangă, dacă vreţi şi dacă puteţi să-l teleportaţi pe Nică în America anilor 1900. Complet alt stil de viaţă şi alte preocupări decât pupăza, dar acelaşi umor, aceleaşi senzaţii transmise prin cuvinte, aceeaşi melancolie a anilor tinereţii.

Kurt Vonnegut – Retrospectivă asupra Armaghedonului

Colecția de povestiri și discursuri adunate în volumul Retrospectivă asupra Armaghedonului vor stârni cu siguranță câteva zâmbete. Dar, mai mult de atât, vor oferi o perspectivă interesantă asupra învinsului și învingătorului.

Amintirile lui Vonnegut din zilele Celui de-al Doilea Război Mondial constituie baza acestor texte. Luat prizonier după doar o săptămână de front, autorul ajunge să cunoască Dresda și să observe civilii, militarii, prizonierii și relațiile ciudate dintre ei. Contextul se tot schimbă, condițiile și promisiunile la fel, astfel încât, într-un mediu măcinat de război lumea devine o parodie. Poziția învingătorului, solicitată pe rând de germani, ruși și americani, oferă aceleași avantaje și ispitește la aceleași răutăți, indiferent de culoarea uniformei. Învinșii sunt mereu aceiași.

Scrise cu umor și detașare, textele lui Kurt Vonnegut cuprind o ironie tristă care nu lasă pe dinafară nici America lui natală. Lumea e făcută din oameni până la urmă, și va fi distrusă tot de ei.

Simone de Beauvoir – Femeia sfâşiată

Nu ştiu de ce este considerată Simone de Beauvoir acidă, contra, ultra-feministă sau mai ştiu eu cum. Mie mereu îmi pare echilibrată, cu un simţ deosebit al realităţii, corectă dincolo de orice subiectivism, inteligentă şi, nu în ultimul rând, caldă. De parcă ar scrie doar pentru mine, lungi scrisori.

Femeia sfâşiată este un volum de proză scurtă, dedicat unor sentimente pe care nu le dorim şi le ascundem (cu ruşine) de cele mai multe ori. Sentimentul că ai început să îmbătrâneşti şi că omul de lângă tine este doar o umbră, o proiecţie a ceea ce a fost cândva. Te ascunzi, te minţi că ţie nu ţi se va întâmpla, că te-ai conservat suficent de bine ca să înşeli timpul. Dar vine un moment când timpul îţi dovedeşte că tu eşti cel înşelat şi că, inevitabil, ai îmbătrânit. Apoi sentimentul părăsirii, tragediilor care numai ţie ţi se pot întâmpla, vecinii care îşi bat joc de tine şi petrec de Revelion în ciuda faptului că ştiu că eşti singur şi amărât. Oamenii care te lovesc când eşti la pământ, copii care se sinucid şi alţii care îţi sunt luaţi. Deznădejde, nebunie, gustul metalic al abandonului. Şi nu în ultimul rând, sentimentul trădării, existenţa ‚celeilate’ sau ‚celuilalt’. După zeci de ani de fericire constaţi că totul a fost altfel, că viaţa a decurs separat pentru voi, că te înşeală de ani buni. Lupta pentru cel ce ţi-a întregit viaţa, ură, suferinţă, umilinţă, căutarea unei soluţii salvatoare. Atunci când accepţi orice pentru un zâmbet, pentru o frântură din ce a fost, încercând să înţelegi, să oferi o libertate care te sufocă.

Nu, nu cred că scrierile sale sunt acide. Sunt doar frânturi de viaţă pe care nu vrem să le recunoaştem. Dar e bine aşa, între mine şi rândurile de litere din faţa mea e o înţelegere secretă. Vom păstra tăcerea.

Blue Jasmine (2013)

N-am înţeles încadrarea acestui film drept comedie. Nu numai că nu este vesel, dar este de-a dreptul dramatic. Blue Jasmine este un film despre regrete, vise spulberate, decizii şi multă, multă vină. Este un film despre suferinţă, despre nebunie, despre cât poate duce o femeie.

Cate Blanchett este extraordinară, îi simţi fiecare nerv, fiecare durere de stomac, fiecare alunecare pe lângă realitate. Şi-a meritat pe deplin toate premiile primite pentru acest rol (listă care include BAFTA şi Oscar pentru cea mai bună interpretare feminină a unui rol principal).

Dar Jasmine nu e deloc comică. Îşi pierde mediul social, confortul, soţul, copilul, rostul şi, într-un final, minţile. Povestea ei este suma pierderilor posibile. O poveste tristă, dar care te întăreşte, te face să-ţi promiţi că vei avea grijă ca viaţa să fie mai bună cu tine.

Sărbătoarea poeziei

Astăzi este Ziua Internaţională a poeziei, ieri a fost Ziua Internaţională a fericirii.. În fiecare zi poate fi ziua ta, dacă te trezeşti hotărât s-o sărbătoreşti. Căci timpul este preţios, poate cel mai preţios dar care ni s-a făcut. Deci azi să sărbătorim cu poezie.

Dacă aveţi chef de un mic exerciţiu de imaginaţie, astăzi puteţi plăti o cafea cu o poezie. Mergeţi în cafenelele Julius Meinl selecţionate (sunt în toată ţara, lista lor o găsiţi aici ) şi consumaţi o cafea cu metafore.

Le simt în spatele corzilor vocale. 
Se arcuiesc, se zbat, mă îneacă. 
Două mări, doi munţi, două oraşe, 
Încercând zadarnic să iasă. 
Unul eşti tu, îmi ţii aerul în pumn. 
Altul e focul şi noaptea şi ziua. 
Unul e dorul ce te ţine în gând, 
Altul e chemarea, fericirea, uitarea. 
Sunt mut fără ele, aş fi mort demult 
De n-ar fi cuvintele înfipte-n gând.

Smiles of a summer night (1955)

foto: imdb.com

"And then the summer night smiled for the third time...For the sad, the depressed, the sleepless, the confused, the frightened, the lonely."

Dacă sunteţi curioşi pentru cine mai zâmbeşte noaptea de vară, vă recomand o comedie simpatică, semnată Ingmar Bergman. Acuzat că ar fi prea comercial şi că adaugă mult prea mult din propria viaţă în filmele sale, Ingmar Bergman este unul dintre cei mai cunoscuţi regizori şi scenarişti scandinavi. Departe de a fi doar un film comercial, Smiles of a summer night este o poveste romantică, picantă, veselă, perfectă pentru o dimineaţă târzie de martie. Filmul este o galerie de portrete, iar concluzia celor trei zâmbete ale nopţii îi adaugă o suprinzătoare profunzime.

Kitchen stories (2008)

Dacă vreţi să faceţi un curs de observaţie, de prietenie, de întâmplare sau dacă doar sunteţi curioşi cum a apărut conceptul de design suedez pentru mobilă, vă recomand un film scandinav (coproducţie Suedia – Norvegia) ca să vă lămuriţi. De cele mai multe ori, prinde bine să ascultaţi şi vedeţi şi alt punct de vedere decât cel american.