Exerciții de viață

Ne naștem fără să știm mare lucru, bazându-ne doar pe o intuiție înnăscută. Multă vreme, observăm, imităm, testăm și apoi exersăm frenetic pentru a ajunge la performanțele celor din jur. Exersăm vorbitul, mersul, joaca, scrisul, tabla înmulțirii și, tot așa, ne îndreptăm în grabă spre statutul de om mare.

Privim în jur și găsim alte exemple. Cum ar fi să fii doctor? Sau astronaut? Cum ar fi să ai o casă, o slujbă, o mașină? Cum ar fi să te căsătorești? Exersăm tot ce ni se pare interesant, tot ce pare a ne aduce fericirea. Ce-o fi aia fericire încă nu știm, dar așa ni s-a spus că trebuie căutată și că exercițiul ajută. Într-o zi ne facem curaj și plecăm de acasă. Exersăm singurătatea, ne dovedim că putem să ne descurcăm singuri și apoi.. ? Apoi ne căutăm cu îndârjire o pereche. Exersăm pe mai mulți oameni, căutând perfecțiunea ca necunoscuta unei ecuații. Nu e bine dacă ne dă cu virgulă. Din păcate, sau din fericire, dragostea dă întotdeauna cu virgulă. Ne concentrăm exersând viața casnică, viața de cuplu, pozițiile și aranjamentul mobilei. Da, am învățat ceva și din asta, dar la ce ne ajută?

Cei norocoși își descoperă fericirea într-un exercițiu sau altul. Ceilalți o caută sau abandonează, prea obosiți pentru noi exerciții. Ne luăm vacanță, cum s-ar zice, fără teme, fără presiune. Și uite-așa, într-o zi de primăvară extrem de ploioasă, tremurând de frig, doar în cămașă, într-un balcon cu fața spre pădure, fumând o țigară (deși n-ai exersat fumatul), cu picioarele goale pe o dușumea de lemn și un pahar de vin alb, găsești fericirea. N-o recunoști din prima, pentru că te-a luat prin surprindere și nu ești familiarizat prin exerciții cu această senzație. Dar e ea, fericirea. Pe care alții o caută în slujbe, în bani, în copii, tu ai găsit-o refugiat într-un balcon, alungat de o ploaie torențială. O prinzi bine de ambele urechi și o bagi în sân. E rece, afurisita, dar n-ai de gând să-i mai dai drumul. De acum, nu mai ai de făcut decât exerciții de mobilitate și anduranță ca să o poți păstra lipită de tine.

Să v-amintiți adresa mea..

Când vă-ntâlniți cu fericirea.. Am cunoscut și observat câteva feluri de fericire. În primul rând, poate cea mai frumoasă, este cea care vine singură. Fără s-o cauți, fără s-o aștepți, fără să crezi că meriți uneori. Ca și cum cineva ți-ar citi cele mai ascunse gânduri și s-ar hotărî să le pună în practică. Sau, și mai bine, nici prin gând nu ți-a trecut cât de fericit poți fi.

În al doilea rând, este fericirea pentru care ai muncit. Ai fixat un obiectiv și ai tras la jug până ai ajuns la el, epuizat și fericit, satisfăcut de propriile planuri. Pentru acest gen de fericire, perioada de realizare este relativ scurtă, dar și efectele extatice sunt pe măsură de scurte.

Nu în ultimul rând, există fericirea pe care o cauți o viață. Pentru că nici nu știi unde s-o cauți, nici nu știi prea bine ce cauți. Uneori alegi o direcție și alergi cu viteză maximă, fără timp să observi în dreapta sau stânga, convins ca GPS-ul tău te va conduce unde trebuie. Alteori, rătăcești pe străduțe înguste, cu mii de bifurcații, analizând toate variantele și luând decizii bine calculate. În arome de rapiță, leurdă, fân proaspăt, cu părul încâlcindu-se în vânt, concentrat sau zâmbind relaxat, cauți fericirea aceea pe care o simți că există, dar n-ai atins-o niciodată. O cauți o viață, două. O cauți până când nu va mai exista căutare. O ghicești la fiecare cotitură, o pierzi uneori, o vezi cum se îndepărtează până ajunge un punct pe care doar tu mai reușești să-l vezi. În jurul tău, găsești oameni care au găsit-o și oameni care au pierdut-o pentru totdeauna. Cu inima strânsă, mergi mai departe și mai departe. Schimbi strategii, schimbi tovarăși de drum, te schimbi pe tine. Unii ajung unde și-au propus, alții se aleg doar cu bucuria drumului.

Despre teamă (II)

Cândva mi-am propus să nu-mi mai fie teamă. Uite-așa am stabilit eu, să nu-mi mai dau voie să înțepenesc de spaimă, să mă lamentez, să nu pot. Din motive personale, ca fiecare dintre noi, dar mai ales pentru că am socotit cât mă costă teama. Scump, dom'le, foarte scump. Atât de scump încât merită să mă proptesc cu capul într-un copac decât să nu mă dau deloc prin pădure. Numărul de copci va fi oricum mai mic și prefer să am copci pe cap decât pe inimă.

Cu teama mea am discutat deschis: „Măi fetițo, să știi că de acum nu-ți mai merge cu mine. Dacă e viscol afară îmi iau lopată, antiderapant și lichid de parbriz și tot plec la drum. Dacă te trezești să vii când urc vreun munte, să-ți fie rușine. Și așa ajung rar să fac asta.” Și tot așa, i-am explicat de toate. Acum o simt cum vine și se tupilează printre aortă și ventricule, strâng din dinți și mă gândesc la tot ce se poate întâmpla mai rău și cât de plauzibil este. După ceva vreme, se retrage înciudată de propria-i înfrângere. Am reușit să scap de teama de lovituri, de gura lumii, de zile proaste, de durere, etc.

Dar lucrurile nu sunt deloc atât de simple. Am reușit să elimin teama din lucrurile pe care ajung să le fac, dar nu am reușit s-o dobor pe cea legată de lucrurile pe care nu le-am făcut încă. A mai rămas teama că orice și oricât aș face, nu voi ajunge niciodată la rezultatul dorit, pur și simplu pentru că nu sunt făcută pentru așa ceva. E ca și cum ai fi orb și ți-ai dori să vezi soarele, nici un antrenament nu te va ajuta să reușești. Să nu spuneți că trebuie să-ți dorești doar cât poți duce, faceți o mare greșeală. Dacă nu le poți înfăptui, măcar să le visezi.

Visez o lume fără teamă. Poate într-o zi, îmi va reuși.

Sus

Ştiu, mergi aplecat, îndoit sub povară şi abia din când în când îndrăzneşti să-ţi ridici privirile. Paşii curg ritmic, într-un timp al lor, făcând inutilă prezenţa ceasului din lumea reală. Nimic nu mai e cum ştiai. Doar câteva semne dau impresia că omul a mai trecut cândva pe aici. Şi stâncile şi brazii, mereu aceleaşi, mereu altele. Cu simţurile ascuţite la maxim, cu energia blocată îm muşchi, cu tendoanele dureros de întinse, nu-ţi mai rămâne putere pentru gânduri. Un scurtcircuit mental împăciuitor, liniştit, dureros de frumos. Cu fiecare pas eşti un pic mai sus, dar urci umil, sub măreţia naturii şi complet la voia ei. Din vârtejul de gânduri idioate şi agitate care-ţi înnebunesc sinapsele, aici sus rămân doar cele pure, cele adevărate. Aici ajung doar gândurile cele mai dragi, frânturi de amintiri iubite cu îndârjire, păstrate cu sfinţenie. Aici nu poţi să minţi sau să te minţi. Eşti doar tu, dezbrăcat de moravurile sociale, cu forţe puţine sau multe după cum s-au milostivit ursitoarele. Aici eşti expus, dar şi iubit. Nu ştiu dacă mai contează vârful. Dacă mai are vreo importanţă faptul că ai ajuns la o pseudo-destinaţie. Ştim cu toţii că nu te vei opri aici. E doar o gară intermediară în mulţimea de vârfuri care te aşteaptă. Să urci.

Milan Kundera – Cortina

Citesc tot ce e scris de Milan Kundera cu plăcere. Îmi imaginez că stăm la o cafea și dânsul îmi povestește. Și zău că mi-ar putea povesti despre orice, istorie, oameni, literatură. Are un dar al poveștii care nu se proptește în subiect.

Cortina este un eseu în mai multe părți, dedicat artei romanului. Nu trebuie să fi specialist în domeniu pentru a-l aprecia. Doar cititor de plăcere. Din Cortina mi-am făcut o listă de lectură: Kafka, Cervantes și aventurile bravului Sveik. Nu contează că le-am mai citit cândva, acum le văd într-o lumină nouă, caut alte înțelesuri. Văd altfel umorul, tragicul, istoria, contextul. Cortina e un soi de curs opțional, la care te duci din plăcere. O discuție elevată, deopotrivă fascinantă, inteligentă și cu umor, o viziune aparte asupra romanului și evoluției lui.

Despre jumătăți

Am întâlnit oameni care-și doresc cu ardoare 'pe cineva'. Să nu fie singuri, să nu îmbătrânească fără cineva alături, să-i aștepte cineva într-o casă cu verandă și flori. Nu contează prea mult acel 'cineva' atâta timp cât corespunde unui tipar destul de larg, plus sau minus epsilon. Sunt oamenii alfa, care nu pot exista fără haită.

Am întâlnit oameni care visează jumătatea perfectă, desprinsă dintr-un roman cu personaje exotice, cavaleri sau domnițe. Analizează mărunt orice posibilă asemănare și nu se clintesc de la ideal nici măcar un pas. Sunt oameni care joacă la ruleta vieții, unde fie câștigul e imens și nu le va mai trebui nimic niciodată, fie pierd tot și mor în ruină.

Am întâlnit oameni care trăiesc fără așteptări, fără presupuneri. Oameni care iau fiecare zi așa cum vine și încearcă să scoată ce e mai bun din ea. Oameni care se plictisesc deopotrivă de singurătate și de jumătăți, care au învățat să se bucure de tot și să decidă doar pentru ei înșiși. Sunt scepticii, oamenii liberi, visătorii.

Am întâlnit oameni care iubesc. Fără a fi jumătatea perfectă, chiar fără a fi o jumătate, fără a avea virtuți deosebite. Oameni care iubesc un nume, niște ochi, o bucată de carne. Sunt cei care trec peste principii, peste gura lumii, peste interdicții. Sunt cei care dărâmă ziduri pentru o privire. Sunt cei care așteaptă, care își duc viața ca un drum spre Mecca. Împliniții.

Milan Kundera – Testamente trădate

Citesc cu plăcere orice scriere semnată Milan Kundera. Toate romanele sale m-au ținut aproape până la ultimul rând și multă vreme după ce le terminasem de citit încă mă mai gândeam la ele. Îl privesc pe Milan Kundera ca pe un prieten, scrisul lui mi-e vorbă înțeleaptă povestită la o cafea, în lumina joasă a unei cafenele pariziene.

Testamente trădate este o astfel de poveste. Nu este un roman, nu este o carte de ficțiune. Este o interpretare personală a unor opere care au marcat istoria literaturii și a muzicii. Este o discuție bine susținută despre cum a fost tradus Kafka și de ce a fost interpretat Hemingway, iar operelor lui Janáček le-a fost schimbat finalul. Este o trecere prin lumea romanului modern, prin gândurile și dorințele autorilor de atunci și prin concepțiile celor care le-au moștenit opera. Ca întotdeauna, scriitura este curată, sprintenă, bogată în referințe bibliografice și nelipsită de umor. Ca întotdeauna, despre orice ți-ar povesti, Kundera reușește să te fascineze, să te intrige, să te facă să cauți muzica lui Janáček, să citești proza scurtă a lui Hemingway, să îi recitești pe Kafka și pe Flaubert într-o nouă lumină.

Uneori intenționat, alteori doar supuși modelelor timpurilor, cei care au prelucrat moștenirea artistică a marilor oameni de artă au alterat conținutul și atmosfera creată de aceștia. Argumentele lui Kundera, îmbrăcate în opinia sa bine structurată, dau naștere unui eseu care se întinde dincolo de granițele artei. Ce este amintirea și cum o gestionăm? Cât mai este adevăr sau realitate?

Când studiem, discutăm, analizăm o realitate, o analizăm așa cum apare ea în mintea noastră, în memoria noastră. Nu cunoaștem realitatea decât la timpul trecut. N-o cunoaștem așa cum e în momentul prezent, în momentul în care se petrece, în care este. Or, momentul prezent nu seamănă cu amintirea lui. Amintirea nu e negarea uitării. Amintirea este o formă a uitării. (Milan Kundera - Testamente trădate)

Eu și Julliet

N-am învățat niciodată să merg pe bicicletă. De la prima construcție albastră, cu trei roți albe cu buline roșii, șa de plastic și înălțime de la sol de 50 de centimetri, nu am mai avut în proprietate nici o bicicletă. Prin școala generală, a trecut temporar o bicicletă abandonată de un văr, un Pegas legendar, și recunosc cinstit că a plimbat-o mai mult mama, pentru că după ce am luat la rând toate tufișurile, bordurile, gropile, gardurile și zidurile din jurul blocului am ajuns la înțeleapta concluzie că două perechi de pantaloni, doi genunchi și 50% din pielea mea sunt o pierdere suficient de mare pentru a înceta operațiunile. Și m-am oprit.

După aproape douăzeci de ani, democrația a ajuns la concluzia că ar fi bine să facem mai multă mișcare în aer liber și, într-un elan patriotic, au înființat prin parcurile bucureștene centre de închiriere gratuită a bicicletelor. Văzându-mi handicapul ridicat la rang de sport orășenesc, acțiune civică și distracție generală, m-am încumetat să-mi încerc norocul. Nu degeaba se spune că anumite lucruri nu se uită, ca mersul pe bicicletă. Nici eu nu uitasem lista lungă de umilințe și nici talentul de a mă înfige ca o săgetă în ce mi se părea mai grunjuros, contondent și cu țepi. Am abordat însă cu tact și cu pantaloni scurți problema, m-am înarmat cu curaj și am reușit să merg ca o doamnă, ocolind toți copiii imprudenți, încasând doar vreo două căzături discrete și julindu-mă delicat pe glezne. Odată catharsisul realizat, am abandonat din nou misiunea, convinsă că sunt capabilă mai departe de lungul nasului.

Întâmplarea a făcut ca zilele trecute s-o întâlnesc pe Julliet. Înaltă, solidă, cu vopseaua albă și piele alb cu negru pe șa, posesoare de foi și pinioane, Julliet mi-a zâmbit superior de pe portbagajul unei mașini. Era o doamnă, un fel de Musette gingașă și hotărâtă, dar nu și-a putut reține o privire suspicioasă la adresa mea. Probabil membrele mele subțiri nu au impresionat-o deloc, iar căutătura ușor speriată nu i-a dat de înțeles că aș fi vreun talent. Totuși, Julliet m-a lăsat să mă urc și m-a sprijinit în eforturile mele de a ține calea dreaptă. Am petrecut cu ea două zile extraordinare, pe asfalt, pietriș, pământ și iarbă. Mi-a iertat greșelile, m-a învățat să am încredere în ea și m-a pedepsit azvârlindu-mă în pădure atunci când orgoliul meu a luat-o înaintea aptitudinilor. M-a julit pe picioare când i-am lovit lanțul și m-a pleznit furioasă în umăr când am culcat-o pe partea nepotrivită. Dar m-a ajutat cu foile și pinioanele ei fermecate atunci când panta era mai abruptă și m-a ferit cu frânele ei puternice atunci când eram gata să zbor printre pietrele drumului. Am râs fericită cu Julliet atunci când am reușit să merg în picioare și sunt sigură că a ocolit ea singură pietrele pentru că eu eram mult prea încântată ca să mai fiu atentă. Am sărbătorit cu niște apă și, la final, i-am redat prospețimea cu o baie în râu. Ne-am despărțit de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Julliet a reușit în două zile să-mi construiască încrederea în biciclete, încredere pe care în câteva zeci de ani nici nu sperasem că o voi avea.

Uneori întâmplarea face mai mult decât orice profesor. Dorința de a fi cu cei dragi, câte un sfat bine plasat, multă voie bună și un strop de curaj sunt ingredientele succesului chiar și la vârste nepotrivit de avansate. Am auzit prea des că "dacă n-ai învățat până la vârsta asta, nici n-o s-o mai faci". Oameni dragi, Julliet, niște drumuri de munte nebătute m-au învățat însă că poți face orice, oricând atâta vreme cât ești cu inima deschisă, cu mândria lăsată acasă și cu un zâmbet răvășit pe față.

Despre viitor

Mi-e drobul de sare greu. Cred cu tărie în întâmplare, în ciocniri inevitabile ale norilor și în bătăile de aripi ale fluturilor. Mă uit la mine, necunoscut și apropiat, sânge și vise și știu sigur că rezultatul proiectat în oglindă nu-mi aparține așa de mult cum credeam odată. Sunt o sumă, o integrală, o arie. Sunt un ocean de întâmplări, de alegeri, de oameni.

Fac pace cu trecutul ușor, iar cu prezentul sunt prieten. Nu am regrete și știu că mai am multe de făcut, de visat, de descoperit. Viitorul însă mă sperie. Nu-mi fac planuri și stau cu inima strânsă așteptând dimineața. O simt mai acut ca niciodată, simt imprevizibilul cum mă pândește după fiecare zi. Nu mă ajută nici horoscoape, nici stele, nici ghicitoare. Nu mă pot ajuta decât eu și pare mai absurd ca niciodată. De ce tocmai eu, de ce tocmai acum? Fericirea își înfige colții de îndoială în carnea mea moale și fără apărare. Nu, nu mi-e teamă de bătrânețe, de singurătate, de inutil.

N-aș vrea să se mai termine azi. Simt timpul cum fuge și l-aș lega de urechi, să nu-i mai atingă picioarele pământul. Gonește și șuieră ca vântul înaintea furtunii. Pierdut în confuzia zilnică, sunt ca un gândac care așteaptă iarna. Fie aroma prăjiturilor de Crăciun, fie înghețul. Am ajuns într-un punct de echilibru. Furtuna se aude din ce în ce mai aproape. O simt și îmi ascund fericirea în adâncul sufletului hotărât să trăiesc și ultima firmitură. Am mușcat din cel mai dulce fruct. Nu știu ce va aduce mâine, dar știu că ieri va fi amintirea gustului și a parfumului său unic. Pentru totdeauna.

Despre bătrânețe

Ți-e pasul mai mic, târșit și obosit. Scoți zomote ciudate, neplăcute, plescăi și sforăi, îți trosnesc încheieturile. Ești adus de spate și nu te mai îndrepți. Nu mai ai cum. N-auzi bine, trebuie să țipe în urma ta, mereu atent, mereu răbdător. Nu mai vezi. Distingi contururi vagi, fața nu-ți mai spune nimic, iar de la o vreme și mirosul ți s-a șters. Te întrebi uneori cum recunoști oamenii, ce simțuri te mai anunță că te întâlnești cu oameni cunoscuți. Te sprijini în baston și te ții de tot ce-ți iese în cale. E enervant, mereu trebuie să te ții, abia te miști, se lovesc toți de tine în autobuz, se uită urât de nu știu cum poți duce atâtea priviri urâte. Mergi aplecat, le vezi doar pantofii, umil, mirosind a vechi și ignorând dorința lor de a te face dispărut.

Tragi după tine o sacoșă de pânză, aproape goală. Lumea te bodogăne că ocupi spațiul în autobuz pentru o pâine. Ce, nu puteai să stai acasă? Mureai fără pâinea aia? Poate că da. Și-așa restul îți fac rău la stomac. Cu pâinea ce te mai descurci. Dar ei nu știu ce gust rău au medicamentele alea colorate de le iei cu pumnul și cât ai da să poți lua niște zahăr după ele. Dar nu ai voie și oricum ți-ar face rău. Mai furi uneori de tine însuți înjurându-te în gând că asta nu e viață. Poate următoarea. Dar ei nu știu. Cu muzica lor și hainele lor colorate, ocolite de molii și fără iz de mucegai, cu ochii lor buni acoperiți de bretoane la modă și frunte fără riduri și mâini sigure și piele netedă. Nu știu. Încă.

Îți ții mereu palmele pe genunchi ca să tremure mai puțin. Nu-ți mai amintești numele bolii care le face să se miște așa, haotic, după legea lor. Ți-au explicat la început, apoi au renunțat. Se limitează să te întrebe ce mai faci, dacă te-a enervat ceva, dacă îți amintești să-ți iei pastilele. Îți amintești că în 1940 erai pe front și erai tânăr. Ei unde erau atunci cu denumirile lor complicate și aerele de cunoscători? Îți zic tataie de parcă v-ați cunoaște și îți lungesc lista de interdicții și pe aia cu medicamente colorate. Îți împoaie capul cu date și cantități: 2 dimineața, una înainte de masă, una jumate după. Prostii. Ai fost mereu sănătos. Ți-amintești perfect. Aveai tovarăși buni acolo. Unii au murit. Tu nu. Te-ai întors acasă după 5 ani și câini te-au recunoscut și au sărit bucuroși pe tine. Acum sar la baston, nu tocmai amabili și lumea râde. Om bătrân cu javrele pe urme. Iei autobuzul să mai scapi de ei. Din Cehoslovacia ai venit pe jos. Să-i fi văzut pe ei atunci, cu privirile lor urâte, în trenurile împuțite, fără apă sau liniște.

Îți faci loc prin autobuz, trăgând obosit de sacoșă. Și mâine vei face același drum. Ei nu știu și te vor înghionti și mâine ridicându-se în silă sau în milă de pe vreun scaun. Nu le porți pică. Nu știu. Încă.

Lumina

sursa foto

În ziua-n care cerul s-a deschis ca să ne dea lumină, mi-a explodat inima și am descoperit iubirea. Te-am întâlnit atunci pentru prima dată, deși ne cunoșteam de mult. Ne-am înlănțuit degetele și sufletele, ne-am scufundat ochii în aceeași apă vie și nu ne-am mai despărțit.

Te-am descoperit în pragul casei, cu șorț și basma, cu mâinile prăfuite cu făină și-am știut că nu ne vom mai pierde vreodată. Ți-ai desfăcut brațele larg și sufletul tău bun a luminat încăperea. Am îngenuncheat și te-am cuprins în brațe, scufundându-mă în mirosul tău de cozonac. Așa ne va găsi sfârșitul lumii, de va fi să vină cândva.

Mi-ai spus să nu regret, orice-ar fi. Și m-ai privit cu ochii tăi catifelați cum plecam să descopăr lumea. Ți s-a strâns inima, dar e mare și are de unde. Nu-mi fac griji. M-ai mângâiat când m-am întors lovită, ai privit în altă parte să nu-ți văd ochii plânși, dar n-ai plecat de lângă mine.

Cădeam. Mă pierdeam în fereastra unui tren de noapte, iar tu m-ai prins de umeri în ultima clipă. M-ai scuturat violent și m-am trezit privind în ochii tăi în loc de noapte. Trenul făcea gălăgie, dar tu mi-ai dat muzică. Fereastra smolită ascundea lumea, dar tu mi-ai trimis vederi parfumate, drumuri însorite și păduri verzi. Crude. Vii. Pentru totdeauna.

În ziua în care cerul s-a deschis ca să ne dea lumina, erați aliniați frumos în mine și mă țineați zâmbind de suflet. Atingerea voastră mă înălța. Mirosea a copaci înfloriți și a voi. Vă auzeam șoaptele și gândurile. Oameni dragi. Lumină.

Alcool, rahat, dragoste

Mă întorc acasă în aburi de alcool. Trebuie să mă spăl pe cap, mâine ceasul sună la 6:45, mă duc la birou, apoi la școală, ajung acasă, mănânc și dorm. Dacă mai apuc să gândesc pe undeva cu atât mai bine. Poate în metrou. Poate o carte. Ocolesc precaută un rahat de câine. În orașul ăsta, când vine primăvara, năvălesc cu toții pe străzi de zici că zăpada a ascuns straturi groase și nebănuite. De rahat, la el mă refer. Ocolesc, mereu mă feresc, mereu merg pe drumuri nedorite ca să pot ocoli cantitatea imensă de nedorit care-mi iese în cale, în fiecare primăvară mai multă, mai fioroasă, iar eu mai obosită, duhnind a alcool, mai târziu, mai preocupată de mâine, de ieri, de responsabilități, de programe.

Mă întoc acasă, după două beri și multă vorbă. Încerc să gândesc, dar mi-e mintea încleiată de alcool, de foame, de somn și nu pot să disimulez, nu pot să mă ascund. Oricum nu-i nimeni pe stradă, nu vede nimeni dacă merg drept și nu mă judecă nimeni pentru sensibilitatea de a ocoli rahatul. Am vorbit despre fosta slujbă, despre actuala slujbă, despre școală, despre colegi și despre cele două zile de vacanță. Despre oportunități, salarii, angajatori, viitor, ani. Apoi metrou, rahat, acasă. Pe drum m-ai sunat să mă întrebi ce fac și m-am rugat de un ceai. Poate alcoolul face lumea să pară urâtă, deși mirosul ăsta proaspăt de ploaie și primăvară și nerăbdare n-ar fi ajuns la mine dacă lumea era într-adevăr urâtă. Am închis telefonul și m-am întrebat de ce suni. În contextul socio-economic actual, dragostea sună desuet, în contradictoriu cu rahatul perfect integrat, dar tu ai sunat pentru că mă iubești, iar eu n-am ce-ți face și aburit de alcool te aburesc și pe tine în noaptea asta de primăvară în care tot ce-mi doresc e să te găsesc așteptându-mă.

Am vorbit și despre tine și preocupările tale. Am vorbit despre tine ca despre un roman rusesc, dramatic, cu personaje multe și ger cumplit. Te-am făcut personaj, pe tine, cel mai real fapt al vieții mele. Mai ocolesc un rahat. De fapt știi că te iubesc, nu? O spun altora, amețit de alcool, fii fără grijă tot acasă vin chiar dacă te fac să mă suni cu grijă și să-mi pui de ceai. Mă cuibăresc în existența sentimentelor tale cu fosta slujbă, cu actuala slujbă, cu toți colegii, cu școala și cu textele mele aiurite care nu te conving să le citești. Mi se închid ochii de somn, dar rahatul e încă prezent și trebuie ocolit, așa că nu-mi permit odihnă și mă grăbesc spre tine pe drum ocolit, mirosind a alcool și-a neputință, a somn și a litere stricate. Mă ierți mereu, mă aștepți cu ceai și mă primești să mă cuibăresc bosumflat în liniștea ta încărcată de gânduri. Dacă nu-ți vei lua niciodată mâna de pe umerii mei, dacă mă vei aștepta, dacă vei înțelege că am nevoie de aerul tău. Îți cer doar viața, ca eu să pot vorbi despre slujba cea veche și despre cea nouă, despre școală și colegi, despre alcool și rahat, toate amestecate și neelucidate, doar tu zâmbind adormit, cu un ceai cald pe masă.

Aşteptarea

Ar fi fost mai simplu dacă s-ar fi oprit. Dacă doar ar fi încetat să mai sune, să mai răspundă, dacă ar fi oprit aşteptarea continuă în care trăia de atâta timp. Ar fi fost aşa cum îi spunea toată lumea: dacă e ceva ce nu-ţi convine, ia măsuri! Dar ce anume nu-i convenea? Dincolo de simplitatea inexistenţei, ce-ar mai fi rămas? Miruna se foia grăbită prin cameră, amestecând şifonierul cu mişcări furioase. Nimic nu-i venea bine azi, nici hainele, nici gândurile.

Cum oare se decid oamenii ce haine să poarte?! Poate are prea multe, sau prea puţine. Ceva era în neregulă. Nu se poate să petreci jumătate de oră alegând nişte haine pentru o zi obişnuită. Miruna zâmbi luminată de un gând, dar îl alungă repede şi continuă asaltul dulapului. Nu era o zi obişnuită. Ea nu avea o zi a ei şi Miruna gândea că fiecare zi e o aniversare a unui număr necunoscut de zile. Mereu rotund, mereu aşteptat cu sufletul la gură. Poate e azi, poate e mâine. Fără să ştii să numeri, nu poţi sfârşi.

Găsi în sfârşit ceva care să-i placă şi se îmbrăcă rapid. Nu mai era timp mult. Alerga din oghindă în oglindă şi abia în cea a liftului reuşi să-şi arunce o urmă de ruj complice. Era gata. Roşie la faţă şi transpirată, dar zâmbitoare şi punctuală. Îşi trimise o ultimă privire în oglinda maşinii şi plecă. Spre ce? Spre cine? Alte gânduri, alt duşman.

Alerga radiind de-o bucurie pe care încerca s-o ascundă, s-o mascheze sub un strat de ingrată nepăsare. Cum ar mai fi alergat, cum s-ar mai fi repezit, dar regulile traficului o obligau la o viteză constantă, la priviri în lateral, la pedale alese de alţii, la un număr limitat de viteze. Când oare va ieşi din circuitul ăsta? Ar fi fost simplu să aleagă prima ieşire. Fără drum înapoi, fără nimeni care s-o urmărească, s-o roage, s-o caute. S-ar fi pierdut, s-ar fi liniştit, s-ar fi terminat tot... Dar care tot? Ce este acest tot, care o urmăreşte pretutindeni, acest tot care-i apasă sufletul şi îi umple mintea. În acest tot intrau zilele care au fost şi cele care nu se grăbesc să vină. Intrau oameni mărunţi şi oameni dragi, fapte urâte, vorbe grele, mângâieri uşoare, râsete tari, priviri şoptite. Stop. A întâia. A doua. A treia. A doua. Stop. Ar putea opri totul. L-ar putea sfărâma, ar putea distruge numărătoarea fără număr, aşteptarea fără cap, durerea fără inimă. Ar putea închide ochii şi alege alt drum, alt corp, altă viaţă. Viaţa altuia. Totul altuia. Inima ei. S-ar face linişte şi s-ar opri gândurile astea blestemate. Poate i-ar da alte reguli, alte viteze, ceva automat poate. Dar iarăşi stop. A întâia. A doua. A treia. A doua. Stop.

Miruna opri. Era devreme. Avea de aşteptat.

Despre drum

De cele mai multe ori eşti singur. Nimeni nu te înţelege, ba mai mult, te judecă, te descurajează. Şi uneori au dreptate pentru că şi pietrele preţioase trebuie şlefuite. Mi-a luat mult să înţeleg că nu trebuie să mă ascund de cei care nu mă înţeleg. Oamenii nu-mi sunt duşmani, doar ei se transformă de cele mai multe ori în personajele poveştilor mele. Când am ales tehnica, oamenii s-au uitat la mine cu neîncredere şi dezgust, iar eu i-am urât. Când am ales jurnalismul s-au uitat cu altă neîncredere şi cu batjocură, iar eu i-am ocolit. Ei nici nu mă urau, nici nu mă ocoleau, doar eu ridicam ziduri între noi, doar eu extrapolam o biată privire la rangul de viaţă. Când am înţeles şi am încetat să-i urăsc şi să-i ocolesc, mi-au zâmbit.

Drumul e lung şi frumos. Se spune că dacă n-ai găsit ce căutai la capătul drumului, atunci n-ai ajuns la capăt. Mă strecor în fiecare zi prin aglomeraţia urbană, prin mijloace de transport în comun şi gări. Suntem din ce în ce mai mulţi, mişcarea noastră începe să facă valuri şi să capete identitate proprie. Ne întâlnim cu alte personaje la prag de carte sau de film, le salutăm respectuos pe cele din librării şi visăm la ziua în care le vom fi tovarăşi de raft. Mă pierd printre milioane de oameni şi-mi place să ştiu că nu mai e niciunul ca mine. Doar eu port ceasul bunicului şi inima bunicii, doar eu le ştiu poveştile. Nu mă mai sperie privirile neîncrezătoare ale oamenilor, nici nu-i mai urăsc sau ocolesc. Trec drept printre ei, urmărindu-mi drumul care mă duce cu paşi mărunţi spre raftul unde vor poposi personajele mele. În spatele raftului sunt eu, lipită de perete, cu inima bătând şi ceasul ticăind, cu respiraţia întretăiată şi mâinile transpirate. În faţa raftului sunt părinţii adoptivi ai personajelor mele. Aleg câte o carte, o răsfoiesc, o studiază, se hotărăsc s-o ia acasă sau o pun nemulţumiţi înapoi. Tipărite pe hârtie frumoasă, îmbrăcate în coperţi colorate, personajele mele vor cunoaşte o nouă viaţă, vor păşi singure în lume şi vor urca în trenul fără de oprire. Acolo este capătul drumului meu.

(Fragment din volumul « Curajul de a fi tu însuţi » , Editura Herald, 2010)

2011

Talea, jud. Prahova

De-aici, de sus, privesc un an nou. O fi mai bun, o fi mai rău? Îl văd pe cel trecut, alungat, pleznit, anchetat. Îl vor închide singur într-un album de amintiri, îl vor uita curând. Se deschide un alt an, o altă șansă, un alt noroc? Nu, doar noi ne mai topim un pic privind plecarea celui ce va fi uitat. Ne împuținăm. Curând o să dispar și eu, iar locul meu va fi luat de alt bulgăre de zăpadă care va privi năuc cum fug anii unul după altul. Într-un final o să dispară și țambra care ne-a susținut.

De Crăciun

Pentru cei care m-au făcut și nu s-au plâns o clipă. M-au întâmpinat zâmbind, cu lacrimi în colțul ochilor, mângâindu-mă stins să nu cumva să mă vatăme. Pentru cei care m-au făcut să râd pentru prima dată, mi-au șters lacrimile și mi-au ajutat pașii să-și găsească o cale. Pentru cei care mi-au ținut mâna ca să pot scrie. Pentru cei care mi-au spus povești, m-au învățat să visez, să sper, să cred. Pentru cei care m-au învățat să mă rog și să mă închin. Pentru cei care m-au iubit încă dinainte de a fi eu. Pentru cei care m-au iubit și după ce m-au cunoscut. Pentru cei care m-au îmbrățișat când mi-a fost mai greu. Pentru cei care m-au ținut de mână o viață și când viața s-a terminat au refuzat să mă lase singură. Pentru cei care au plâns din cauza mea, pe care i-am rănit, pe care i-am nedreptățit. Pentru cei pe care i-am părăsit. Pentru cei pe care i-am făcut să păcătuiască urându-mă. Pentru cei pe care i-am făcut să sufere iubindu-mă. Pentru cei care au plecat și pentru cei care au rămas. Pentru cei care n-au mai venit. Pentru cei pe care nu mai pot să-i îmbrățișez. Pentru cei de care mi-e dor. Pentru cei fără de care nu pot să trăiesc și care mă țin de mână de dincolo de lumi. Pentru cei care-mi zâmbesc dimineața și care mă sărută seara. Pentru cei pe care-i aștept. Pentru cei pe care-i iubesc. Pentru cei care mi-au lăsat urme pe inimă. Pentru cei care m-au învățat să gândesc, să vorbesc, să simt. Pentru cei care-mi sunt aproape și pentru cei care-mi sunt departe.

Timpul poveştilor

Pe raftul de sus al cămării stătea mereu lampa cu gaz. Era una din multele minuni pe care bunicii le ţineau în casă, mereu în aceleaşi locuri. Lampa mi se părea un obiect elegant şi de preţ, poate datorită gâtului lung de sticlă şi rotiţei de alamă. Bunicul o îngrijea în fiecare dimineaţă pentru ca seara să fie aprinsă pe masa din sufragerie pentru timpul poveştilor.

În fiecare seară ne adunam toţi patru în jurul lămpii. Cu ajutorul ei şi al mâinilor magice ale mătuşii mele, fiinţe imaginare prindeau viaţă pe pereţii camerei. Asistam la războaie, schimbam lumi, ne lăsam imaginaţia să zboare liber, dincolo de orice zid, de orice regim. Aveam câţiva ani şi credeam că lumina se stinge special pentru poveştile mele, pentru prietenii mei care doar la adăpostul întunericului aveau curaj să se arate. Nu mi-ar fi trecut prin cap să încerc întrerupătorul. Ar fi putut să funcţioneze normal, eu nu-i simţeam lipsa.
Poveştile mi-au făcut viaţa frumoasă în vremuri în care nu prea aveam altceva şi nu înţelegeam că s-ar fi putut şi altfel. Amintiri, povestiri, poveşti, toate treceau prin glasul blând al bunicilor şi prin mâinile magice ale mătuşii.

Azi, în vremurile libertăţii totale, ale televiziunii şi internetului, ale telefoanelor mobile şi mp3-playerelor, ale jocurilor pe calculator, poveştile îmi dau nostalgia anilor petrecuţi la lumina lămpii. E sâmbătă, e o zi nesperat de însorită de noiembrie, iar eu ascult Dănilă Prepeleac, Pasărea măiastră, Din voia ştiucii şi poate alte poveşti nemuritoare. Stau între perne cu ceaşca de cafea şi mi s-a întins pe faţă un zâmbet pe care aproape îl uitasem. Un zâmbet de demult, de drag şi poveste.

Început de toamnă

E toamnă. O recunosc în ceața de dimineață, în aerul rece care mă mușcă de mâini, în privirile obosite și iritate ale colegilor de metrou. E întuneric mai mereu în timpul liber pe care-l mai am. Și totuși..

Printre frunzele colorate și foșnitoare care îmbracă asfaltul, ocolind cu grijă petele de noroi, visând la un cer senin și un soare cu dinți rotunjiți, își face loc un nou început. Se mișcă încet, e nesigur, îi bubuie inima în urechi și îi transpiră mâinile la fiecare metru parcurs. Mi-e imposibil să conturez ziua de mâine. Sângele aleargă grăbit în vene care nu-l așteaptă, doar e toamnă și toamna viața încetinește, se pierde într-un relanti de câteva luni. Magazinele zornăie de produse de Crăciun deja și eu tânjesc după încă o rază de soare, după încă un sfârșit de săptămână cu vreme bună. Începe, în sfârșit începe și mă întreb dacă am ales bine toamna, dacă nu trebuia să mai aștept până la primăvară când toate se trezesc și totul începe. Dar nu, a vrut să vină acum. A ales.

Mă întreb uneori dacă toamna mai se cade să înceapă ceva. Cum ar fi o nuntă în noiembrie, printre frunze zburătoare, zâmbind indiferent unui vânt răutăcios? Și oare s-ar putea un nou început în toamna vieții, o nouă slujbă, o nouă preocupare? Sunt permise visele închegate cu brumă, într-o dimineață de toamnă târzie? Descurajările au curs, uimirea a umbrit chipurile obișnuite cu zilele mohorâte. Nemulțumirea se întinde ca noaptea, dar totuși dovada îmi mângâie palma și nu pot tăgădui că de data asta toamna a venit cu un nou început. Să fie o excepție sau blestemul deprimării aruncat bietului anotimp să fie doar părere?

Despre valuri

Stau pe malul mării și aștept ca apa sărată să-mi îmbrățișeze picioarele. Nu știu mare lucru despre ce se va întâmpla, dacă îmbrățișarea mă va face fericită sau nu. Nu știu nici măcar dacă apa e rece. Mă tem, dar nu mă depărtez de valuri. Mi s-au lipit tălpile de nisipul ud și mă scufund în el ritmic, de fiecare dată când îmi umplu plămânii cu aer. Nu mai am mult timp.

Valurile se sparg mai blând sau mai năvalnic. Uneori ajung chiar foarte aproape de degetele mele care se întind nemișcate, dornice, neputincioase. Un pas ar fi de ajuns, dar nu-l fac. Îmi curg lacrimi sărate și se scurg dureros în îmbrățișarea mării, dar eu nu știu cum e, nu îndrăznesc să mă apropii, nu am curaj să fug. Un glas mă strigă de departe și împreună cu el toți demonii spaimei mele. Mi-e teamă de înec, nu sunt un înotător bun, dar știu că am câteva șanse. Timpul se scurge ca nisipul printre degetele mele și mă scufund din ce în ce mai adânc.

E prea târziu să fug, e prea târziu să-mi doresc altceva. Rămân înfiptă în nisip ca un far veșnic singur, ascultând sirenele de departe. Un far nemișcat, neîmplinit, spectator fără drept de participare, grădinar fără grădină, copac fără frunze. Mă învăluie mirosul mării, aproape îmi dezlipesc un picior. Glasul mă strigă și mă întorc. Când privirea mea regăsește marea au trecut ani, m-am scufundat până la gleznă și devin conștientă de timpul măsurat, drămuit. Îmi astup urechile și încerc din nou să mă smulg din nisip. Valurile vin prietenoase până aproape de mine, chemându-mă, rugându-mă. Îmi smulg un picior și o bucată de suflet. Mai multe lacrimi, mai mult sânge, toate sărate de parcă sunt făcută din mare. Sunt sleită de puteri și aș vrea o clipă de răgaz, dar nu mai am timp, știu că dacă mă opresc vor trece ani până voi ajunge aici din nou și cine știe dacă voi mai ajunge. Sunt cu un picior în aer, cu sufletul zdrobit, cu sângele zvâcnind în fiecare por, marea mă strigă, glasul se tânguie, îmi șuieră urechile. Încotro?

Despre prea mult nimic

Linia neagră apărea şi dispărea ritmic, în acelaşi loc. Foaia digitală rămânea la fel de albă şi nu prevestea nimic bun. Ar fi putut scrie despre castanul din faţa blocului. Era un castan mare şi avea obiceiul frumos de a se umple de flori în fiecare primăvară. Auzise odată un actor-orator-formator spunând că un copac este un subiect mult mai bun şi mai curat decât orice altceva. Numai că acum e deja octombrie şi florile s-au dus de mult, ba chiar şi frunzele încep să-i cadă. Ar fi o poveste tristă. Nu trecea nici un pic de lumină prin perdeaua de nori, nici o muză inspirată nu-i trecea pragul.

Deschise televizorul şi se instală comod pe canapea. Discuţii interminabile, ştiri alarmante şi reclame infinite. În ţara lui politica se făcea la televizor. Nu trebuia susţinută cu fapte, ci cu vorbe preţioase şi zeflemitoare la adresa adversarilor. Un fel de concurs cu puşti de grădiniţă despre bârfă şi tabloidizare. Cuvintele îi pocneau în urechi şi le pierdu şirul căutându-le sensul. Inutilă afacere. Din toate colţurile răzbăteau voci mai puternice ca a lui care-i spuneau ce este adevărat, ce este real, ce este frumos. De unde încrâncenarea de a-şi defini singur termenii? Constată uimit că nu-i cunoaşte pe cei de la televizor. Halal cetăţean era, nu ştia nici măcar membrii guvernului sau parlamentarii mai de soi. Ce să mai zică de experţii şi specialiştii care îi contraziceau în gura mare (prea mare) la o oră de maximă audienţă. Astea nu-s vremuri de scris despre castan. Se duse la bucătărie şi puse un ibric cu apă pe foc. Apoi alese îndelung ceaiul potrivit.

Frunzele uscate şi tocate mărunt se transformară în apa clocotită într-o algă imensă de un verde crud. Umplură cana şi se agăţară disperate de linguriţă. Strecură repede ceaiul şi se reîntoarse în faţa televizorului cu lichidul verzui. Disputa politică se terminase şi începuse o alta. Aparent umoristică, dar de fapt tot politică. Actorii purtau măşti cu chipul politicienilor ce tocmai părăsiseră studioul. Se întrebă dacă se întâlniseră pe holuri, unii purtând masca schimonosită a teatrului, ceilalţi masca strâmbă a vieţii. Oare zâmbiseră politicos sau se prefăcuseră că nu se cunosc? Prefăcătoria prefăcută nu se anulează, se expandează ca frunzele de ceai în apă clocotită. Din umor sau din demagogie se câştigă arginţi, se culeg aplauze, se justifică nimicnicie, mediocritate. Umorul politic este o altă formă de propagandă, de insistenţă. În ţara asta toţi insistă. Să ne purtăm ca ei, să ne îmbrăcăm la fel, să votăm cum ne spun ei şi de câte ori vor ei. Închise scârbit televizorul şi se reîntoarse la pagina goală. De-ar fi pagina asta istoria ar scrie despre castan, despre cum a construit bunicul o casă înconjurată de caişi, cu pivniţă amenajată pentru vin, cu flori în geam.

Era deja evident că nu va avea spor la scris azi. Era deja prea târziu să iasă în oraş, aşa că se reîntoarse amărât la televizor şi alese alt post aflat în plină pauză publicitară. Detergent, scutece, bere, vopsea de păr, carduri bancare, supă la plic, odorizante, un amalgam de informaţii îl loviră în plin. Se scufundă în canapea şi reduse volumul. Degeaba, nu-i era nici somn, nu avea nici poftă de scris, nici gânduri care să-l fure din faţa ecranului. Urmărea spoturile colorate, ameţit de vocile ascuţite care prezentau miracole, de schimbările de contrast şi de scrisul cu litere mari. Unele îl amuzau, altele îi făceau silă, cele mai multe îl lăsau indiferent. Cât timp se uitase oare la reclame? Terminase ceaiul, îi amorţise un picior şi nu era sigur dacă dormise un pic între timp. O molie grasă se interpuse între el şi televizor. Era timpul să ia măsuri. Schimbă în viteză mai multe posturi, aruncând doar o privire absentă emisiunilor colorate şi gălăgioase, feţelor politice şi reclamelor insistente. Din când în când atenţia îi era atrasă de câte un program, dar ori se plictisea rapid, ori începeau reclame. Obosit şi cu o neplăcută durere de cap, închise televizorul şi se duse la culcare. În spaţiul moale şi neutru al pernei îi reveniră gândurile, părerile şi într-un final şi inspiraţia. Se ridică repede, aprinse veioza şi îşi notă ideile pe spatele unei facturi. Ciudat cum o clipă de linişte îi trezi spiritul şi îi readuse inspiraţia. Poate liniştea este ingredientul secret al tuturor lucrurilor bine făcute: politică, televiziune, publicitate, sănătate, poezie, inginerie... Adormi împăcat visând o revoluţie.