Pentru prima dată, continuare

Acum mulți ani (vreo cinci), vorbeam cu voi despre lucruri făcute pentru prima dată, despre dorințe, despre acea listă cu lucruri mărunte pe care o ascundem în geantă și o purtăm cu noi mereu, chiar și atunci când au fost bifate toate punctele de pe ea. M-ați întrebat atunci ce-mi doresc și descopăr azi, taman azi dintre toate zilele, că nu stau prea rău la capitolul bifate.

Sa am motocicleta si sa plec cu ea prin tara. Sa ajung la Cluj si la Praga si in tarile nordice si in America de Sud. Sa fac un film de lung metraj (documentar) difuzat dincolo de blog. Sa scriu o carte. Sa zbor cu deltaplanul si sa ma dau cu parapanta. Sa-mi repar masina singura. Sa urc Piatra Craiului. Sa merg la un concert Dream Theater si la un G3. Sa lucrez in TVR. Sigur mai sunt si altele. 

Acestea mi-erau dorințele și acum pot să vă spun cu drag că am rezolvat următoarele: motocicleta, Clujul, G3-ul, zborul cu avion ultraușor (încă nu deltaplan și parapantă), iar partea cu mașina este veșnic o epopee. O parte din ele le-am pierdut pe drum (nu-mi mai doresc să lucrez în TVR), dar am câștigat o mulțime de noi dorințe și nu le-am uitat nici pe cele de atunci (îmi doresc să urc Piatra Craiului, la fel de mult ca acum cinci ani).

Cred că o listă de mici obiective este foarte sănătoasă. Sunt lucruri fără de care poți trăi, dar care ți-ar face viața mult mai frumoasă. Și uneori sunt foarte ușor de obținut (cât de greu poate fi să te urci într-un tren și să vezi Clujul?), așa că îți ridică moralul și te învață că poți. Și uite-așa, rezolvând una câte una, prinzi curaj și le rezolvi și pe cele mai mari. Înveți din mici reușite că până la urmă depinde de tine să fii fericit. Să nu lăsați neajustată lista, să nu renunțați s-o îndepliniți, pas cu pas, dorință cu dorință. Și să vă aducă Moș Nicolae mâine, o dorință împlinită. Un pentru "prima dată" bifat.

Vreme de copt

Sfârșit de toamnă, zăpadă pe vârfuri de munte, plafon de nori deasupra blocului. Zile de reduceri, de cumpărături, de gânduri. Încotro? Nu, primăvara nu este anotimpul marilor gânduri, ci al marilor acțiuni. Sfârșitul de toamnă, neguros, rece și umed este cel mai potrivit pentru copt gânduri și aluaturi.

Mi-am fript deja mâna în marginea fierbinte a cuptorului, încercând nerăbdătoare să scot o pâine prea devreme. Acum îmi număr gândurile, căci nu am mulți bani sau copii de numărat. Încotro? Se face atât de repede mâine încât nu apuc să-mi trec sufletul peste pragul dintre zile și rămâne înșirat undeva în trecut, gâfâind și visând. Cât de mult egoism trebuie să cuprindă o viață? Câtă făină într-o pâine? Cât e al meu, cât al tău și ce ne mai rămâne pentru alții? Lista cadourilor de Crăciun este încă neîncepută. Nu sunt un bun gospodar. Mai am și facturi de plătit și deja am rămas fără lapte. Știați că sunt alergică la ambrozie? O specie de buruiană care trăiește pe maidane, margini de drumuri și câmpuri de floarea soarelui, dar nu mai sus de 400 m altitudine. Poate ar trebui să mă mut mai sus. Mă uit uneori în jurul meu și mă întreb câtă viață am de împachetat. Câteva haine, câteva sertare cu amintiri, echipament de protecție și vreo două jocuri. Să împachetez sau să înfrunt polenul care mă poate sufoca? Încotro?

10 lucruri de făcut până la 20 de ani

.. sau 20 până la 30 de ani sau 13,5 până la 40 de ani. Am văzut atât de multe articole care speculează schimbarea prefixului încât am ajuns să mă revolt. Locuri pe care e musai să le vezi, lucruri pe care trebuie să le faci sau să le ai în casă, oameni pe care trebuie să-i aduni în jurul tău. Pe vremuri se spunea că într-o viață împlinită un om face o casă, plantează un copac și are un copil. Acum, lista este mult mai lungă.

Este întotdeauna sănătos să ai un morcov în fața ochilor, ca măgarul din povestea lui Nastratin. Ceva de făcut, o Mecca la care vrei să ajungi, un vis, o dorință, o motivație pentru ca în fiecare zi să te autodepășești, să fii mai bun, să poți mai mult. Este scopul rezoluțiilor de an nou, al dorințelor puse la suflatul în lumânări, al biletelor la loterie, al viselor cu busuioc sub pernă. Dar de aici și până la niște liste arbitrare, făcute de niște oameni care nu mai au alte idei pentru articole, mi se pare cam lung drumul. În plus, cred că ar trebui să avem 20 de ani până la adânci bătrâneți, să nu lăsăm timpul să treacă fără a experimenta tot ce ne trece prin cap, să nu lăsăm vârsta să fie un motiv de renunțare.

Să vă dau un exemplu? 30 de lucruri de făcut până la 30 de ani, găsit pe metropotam.ro începe fabulos cu sex în 3, continuă incoerent cu o diplomă de facultate sau de master, apoi cu un tatuaj, cu o relație stabilă, casă, mașină, laptop, ajută-ți părinții cu bani, ședință foto nud și lista continuă. Cel mai tare punct mi se pare numărul 30: Fă-ți o listă cu 30 de lucruri de făcut până la 30 de ani. De ce nu l-or fi pus pe prima poziție nu înțeleg, ar fi ieșit o listă cu un singur element.

Toți avem visele și dorințele noastre. Ne luptăm cu ele în fiecare zi. Până la 20 de ani am visat să mă îndrăgostesc, să-mi petrec toate vacanțele la bunici, să iau bacalaureatul, să intru la facultate, să merg în discotecă la mare, să urc pe munți, să am banii mei. Până la 30 de ani mi-am propus să-mi iau mașină, să merg cu ea kilometri fără număr, să iubesc de tot, să călătoresc în alte țări, să-mi petrec Paștele și Crăciunul la bunici. Undeva la mijloc am înțeles că nu totul se întâmplă cum plănuim sau cum ne dorim. Dar ține de noi să scoatem ce e mai bun din fiecare zi. Și-atunci, până la 30 de ani, am învățat să merg cu bicicleta, să fac snowboard, mi-am cumpărat motocicletă, m-am dus la mare singură, am zburat cu avionul, am mai bifat niște munți, am fost la concerte în altă țară. Lista pentru 40 n-am făcut-o încă, dar să nu vă mirați dacă în loc să pun acolo o casă, o mașină de spălat vase și o funcție de conducere, vor apare pe ea călătorii extreme, scufundări, parașutism sau mai știu eu ce altă nebunie dedicată altor vârste. Pentru că vârsta va fi mereu a mea, iar nu a buletinului meu.

În sala de așteptare

M-am așezat la distanță egală de toți. Niciunul nu-mi inspira încredere prea multă, deși păreau inofensivi. Un bărbat care vorbea la telefon cu telefonul direct în priză, o femeie cu bagaj puțin și privirea pierdută într-o revistă, o bătrână durdulie care își expunea bolile și necazurile unui necunoscut, necunoscutul, un bărbat șchiop care se tot foia între scaune și o femeie cu multe sacoșe. Sala de așteptare nu era murdară, nu mirosea chiar rău, se auzea radioul și avea internet gratuit. Putea fi mai rău.

După ce a terminat cu expunerea bolilor, bătrâna s-a întors spre femeia cu reviste și a strigat de câteva ori la ea:

- Unde mergeți doamnă?
- La Roșiori, răspunse într-un final femeia. 
- Ah.. credeam că mergeți la Bârlad. 

Nedumerirea de pe chipul femeii o făcu pe bătrână să explice:

- Eu merg la Bârlad. Și sunt singură. 

Femeia dădu din cap a aprobare și reluă lectura revistei. Între timp, dezamăgită, bătrâna se întoarse spre necunoscutul căruia îi povestise până mai devreme necazurile ei.

- Aveți Nokia? 

Întrebarea făcut jumătate din populația sălii să ridice capul. Obosită de atâtea explicații, bătrâna pufni și scoase din geantă un telefon mobil.

- Îmi trebuie cu fir din ăsta subțire. Să-l încarc și eu. Aveți? 

I-am lăsat disputându-și prizele și încărcătoarele. Se pare că la orice vârstă avem nevoie doar de un partener de drum și de un încărcător potrivit. Sigur, dacă folosim modelul clasic, avem mai multe șanse de mulțumire. Dacă ne alegem drumuri nebătute, telefoane neștiute, scaune prea îndepărtate, avem toate șansele să rămânem mereu într-o sală de așteptare pe jumătate goală, nu prea murdară, dar nici prea bine mirositoare, conectați la internet și la priză, așteptând necunoscutul cu încărcătorul cu fir subțire..

Bătaia cu flori.. mai bine nu

În zi de sărbătoare a capitalei, ArCub a organizat o serie de evenimente culturale şi nu numai. Avem târguri, expoziţii, spectacole multimedia, concerte, străzi pe care se dansează şi multe bucurii pentru ochii şi urechile bucureştenilor. Dar printre aceste manifestări frumoase, s-a strecurat una care nu ne face mare cinste: bătaia cu flori.

Bătaia cu flori la şosea nu este un lucru nou. Se practică din perioada interbelică şi i se acordă titlul de eveniment monden tradiţional, şic şi de mare distracţie. Pot să nu fiu de acord ca oameni care în viaţa lor nu au plantat nimic să se lovească zâmbind cu flori? Pentru că ne este atât de greu să înţelegem şi să învăţăm să plantăm, să avem grijă de mediu, să lăsăm curat în urma noastră încât o tradiţie de acest fel nu poate decât să încurajeze distrugerea şi mizeria. Să fim serioşi, curăţenia parcului Cişmigiu va rămâne în grija altora. Fericiţii participanţi vor primi drept distracţie doar bătaia în sine. Nu vor ştii cât i-a luat florii să crească, de câtă grijă a avut nevoie şi cât oxigen a făcut în viaţa ei. Nu vor ştii nici de câte ori se va da cu mătura în urma lor.

Mi-ar plăcea o tradiţie de plantat flori la şosea..

Juliet Merida

Prima Juliet cu care am făcut cunoştiinţă mi-a fost împrumutată de nişte prieteni. Cea de-a doua am închiriat-o şi nu-mi pare rău că am plătit pentru serviciile ei. Juliet II mi-a făcut o demonstraţie de forţă de primă clasă şi nu vorbesc de forţa ei, ci de a mea.

Întâi am pornit la vale, cu frânele scârţâind şi părul nărăvindu-se sub casca mov, venită la pachet cu Juliet. Părea uşor, ziceai că te duce vântul şi ai putea chiar să dai drumul ghidonului (nu am încercat totuşi..). Apoi drumul şi-a schimbat brusc dispoziţia şi ne-am trezit pe fundul unei căldări străjuite de pădure. Să fie pădure, ne-am zis, şi ne-am abătut pe o cărare de exploatare forestieră care s-a pierdut adânc în pădure. Şi dă-i şi urcă, şi dă-i şi urcă, cu Juliet ba împinsă, ba trasă până când urcuşul s-a transformat în vale, sângele bubuia în urechi şi o respiraţie fierbinte îmi ardea plămânii. Gâfâiam şi eu şi ea, dar cu fiecare pas făcut ştiam că mai pot unul, şi de-o fi ultimul mai vedem. Au fost momente când Juliet m-a sprijinit, momente când m-a lovit peste picioare şi momente când ne-am agăţat una de alta fără nici o politeţe. Ne-am adunat de pe jos, ne-am zgâriat, dar am mers mai departe, spre razele de soare care ieşeau dintre copaci. Cumva, am putut mai mult, din ce în ce mai mult.

După mai bine de o oră de urcuş, am încercat să ne bucurăm de coborâre. Aproape mai chinuitoare decât urcuşul, cu Juliet panicată lipindu-se de mine, coborârea ne-a încercat mai mult curajul şi coordonarea. Şi toată oboseala ne-a dispărut când am ajuns la râu şi ne-am clătit picioarele urzicate şi anvelopele pline de noroi. De aici drumul a fost o plăcere de Heidi fetiţa munţilor, ea cu roţile bălăcindu-se prin apă, eu sărind din piatră-n piatră. Iar râul ne-a dus la drumul asfaltat pe care-l părăsisem cu două ceasuri în urmă, aproxim 100 m mai departe de locul unde intrasem în pădure.. Dar, uneori, destinaţia e mult mai puţin importantă decât drumul. Iar eu şi Juliet ne vom aminti cu siguranţă de orele petrecute împreună, de cât de mult putem depăşi limitele, de frumuseţe şi entuziasm.

ZMEU

Au trecut 4 luni de când, într-un moment de revoltă pentru unii și inspirație pentru alții, ne-am hotărât să ne apucăm de înălțat un zmeu. Pe de-o parte virtual, pe de cealaltă extrem de real. Am pus în el cât ne-a dus capul și cât ne-a ținut inima și l-am înălțat încet. Nu ne-am dorit să se înalțe foarte sus, ci să rămână sub nori astfel încât să-l vadă toată lumea și să bucure pe cât mai mulți.

Ne ținem de sfoară deja 5 oameni. Iar zmeul e văzut de mai bine de 150 în fiecare zi. Nu suntem mulți, dar dacă am reușit să consumăm cu folos și bucurie timpul măcar al unuia dintre cei 155 de oameni adunați, eu zic că am făcut ceva bun. Și tare mă bucur de bucuria lor. Vânt bun și sfoară sănătoasă tuturor!

Dorinţe făcubile şi celelalte

Creştem dorind. Să fim mari, să intrăm la facultate, să ajungem doctori. Ne imaginăm cadourile de Crăciun şi rochia de mireasă, alegem numele copiilor şi visăm să descoperim cel puţin un lucru care va schimba lumea în bine. Ne facem planuri pentru destinaţii exotice, privim fascinaţi maşini colorate şi ne alegem mental în fiecare zi alta. Ne dorim, în permanenţă ne dorim.

Bunica îmi spunea că ce-i al meu e pus deoparte. Mama îmi spunea că trebuie să muncesc pentru ce-mi doresc. Amândouă îmi spuneau că depinde doar de mine şi de Dumnezeu. Iar Dumnezeu e bun. Logica binară spune că eu n-am fost întotdeauna. Suntem singurii vinovaţi pentru dorinţe neîmplinite. Poate ne-am dorit prea mult, poate am muncit prea puţin, poate doar n-am căutat în toate cotloanele.

Lista dorinţelor mele e scurtă, dar nu uşoară. Pentru o vreme a fost complet goală. Acum, cu o caligrafie frumoasă care-mi aparţine doar în dorinţe, am scris câteva rânduri. Şi ard atât de puternic aceste rânduri încât orice greşeală, cât de mică, le poate tăia sec, cu o linie apăsată. Nu-i pentru tine dorinţa aceasta! Dorinţele mari cer o comportare exemplară, iar eu merg pe sârmă în întâmpinarea alor mele. Şi Doamne, cât de des pot să alunec.. Asta când nu îmi ascund capul în nisip, cu inima bubuind şi aşteptând să cadă meteoritul.

Noroc chior

Notă: Uneori îți poți face norocul cu mâna ta.. sau îl poți planta.

Din spatele aparatului de fotografiat

De când primul aparat de fotografiat a intrat în viața mea, nu mai apar în fotografiile de vacanță sau de drumeție. Aparatul s-a tot schimbat, dar obiceiurile nu, și mă întorc de peste tot cu sute de fotografii în care mama nu mă găsește deloc. Nici chiar noua modă a selfie-urilor nu m-a prins. Folosesc și telefonul tot pentru a-i fotografia pe alții. Foarte rar mă surprind în câte o umbră sau în câte o reflexie, încercând să-mi las amprenta asupra locurilor care îmi sunt dragi.

Sunt convinsă că oricine a încercat vreodată fotografia se regăsește în cele ce de mai sus. Și nu pentru că o sfială bruscă ne-ar ține deoparte, nici pentru că am fi niște porcușori de Guineea ai tehnologiei, ci pur și simplu pentru că un fotograf este cel mai prezent în fotografiile sale atunci când lipsește cu desăvârșire din ele. Sigur că se poate programa o fotografie și atunci tot el ar fi cel care dictează termenii, dar chiar și așa ar fi un risc, o necunoscută.

Cele mai dragi fotografii îmi sunt cele făcute de mine. Cea din Peștera Urșilor, pleznită cu un aparat cu film, automat, în beznă, făcută în 2006, care a surprins o picătură de apă ce tocmai muncea la o stalacmită (sau stalactită, zău dacă reușesc să țin minte care cum sunt) este pentru mine o fotografie de cuplu. Cea cu bradul de Crăciun și cu bunicul lângă el, firească, surprinsă pe furiș cu un telefon prost (pe care mi l-au furat și încă mă întreb dacă să-i iert) este fotografia care-mi lipsește cel mai mult. Fotografiile de pe drumuri, cu umbre de motociclete, cu munți parcă nesfârșiți, cu orașe în care m-aș întoarce au fiecare o bucată din mine pe undeva. Nu trebuie să mă văd ca să știu că am fost acolo. Și mai am multe fotografii de dus cu mine, neimprimate decât pe sufletul meu. Nici în ele nu apar și nici n-aș avea cum, pentru că sunt făcută din ele.

Notă: da, berea mică era a mea..

Despre posibilități

Pe vremea mea, nu exista Internet. Nici măcar calculatoarele nu erau ce sunt azi. Pe vremea mea, nu căutam pe Google. O întrebam pe mama și, dacă nu știa, mă trimitea la bibliotecă, la dicționare, la profesori. Aveam aparat de fotografiat cu film, mă uitam la filme doar la televizor sau la cinematograf și aveam voie să mă joc în fața blocului. Pierdeam ore în șir pe afară, jucându-ne tot felul de prostii complet lipsite de tehnologie. Aveam telefon fix și nu puteam vorbi prea mult pentru că impulsurile erau scumpe. Muzică ascultam la radio sau la casetofon. Mă duceam singură la școală, stăteam singură acasă după școală și aveam voie să-mi încălzesc mâncarea.

Când mă plictiseam acasă, cotrobăiam prin dulapurile mamei, prin debarale, prin cutiile cu amintiri. Un fel de browsing. Inventariam biblioteca și îmi alegeam cărți pe care le citeam pe furiș, deși mama nu-mi interzicea să citesc nimic. Intuiam apariția controlulul parental. Îmi vizitam prietena acasă după ore sau în zilele libere, iar mai târziu, ieșeam să ne plimbăm prin parcuri, cu escale la cofetărie.

Pe la 17 ani m-am decis că vreau să fac imagine de film. Nu știu cum mi-a venit ideea asta, nu era ceva ce-mi doream din fragedă pruncie. M-am dus la mama și am întrebat-o ce trebuie să fac. Mi-a răspuns: Institutul de Teatru și Film. Cum Google încă nu era prin preajmă, m-am dus la biblioteca liceului și am căutat ceva despre institut. Am găsit o broșură cu lista facultăților din țară, unde erau trecute secțiile și materiile de admitere: optică, gramatică, istoria cinematografiei, decor și alte probe practice. Din liceul meu cu profil matematică-fizică aș fi ieșit onorabil doar la partea de optică. Pentru restul, m-am întors la mama. A ridicat din umeri și a privit într-o parte, apoi mi-a spus că pentru gramatică găsim meditator, dar pentru celelalte nu cunoaște pe nimeni care ar putea să ne dea o indicație. În anul în care dădeam eu admiterea erau 6 locuri la secția dorită. Și nu-mi permiteam o facultate cu plată.

Astăzi, există cursuri online, gratuite, despre istoria cinematografiei și despre orice altceva. Puști de 16-17 ani deja au portofolii cu filme semnate de ei, filmate cu camerele proprii, urcate pe YouTube și trimise la diferite concursuri. Toți știu să facă și să editeze o fotografie, un film, o secvență muzicală. Au toate posibilitățile la îndemână, dar nu-și mai iau bacalaureatul. Se simt nedreptățiți pentru că li se cer prea multe. Au laptop, tabletă, jocuri video, TV plat, acces la Internet oriunde și oricând, telefon deștept, camere digitale. Nu se mai joacă în fața blocului și, probabil, nu mai stau singuri acasă până la 14 ani. Fac meditații de când încep să meargă. Cred că la 30 de ani omul este bătrân, anost și terminat din toate punctele de vedere.

Unii dintre acești puști îmi sunt colegi la cursurile online dedicate cinematografiei scandinave. Da, fac așa ceva la vârsta pe care o am, pentru că acum a ajuns posibilitatea la mine. Nu cred că voi deveni peste noapte un regizor cunoscut, cu siguranță nu mai am șansele celor de 16 ani. Dar sunt datoare să fac asta pentru mine cea de atunci. Mă bucur poate mai mult ca ei de oportunitate și îmi fac timp cu entuziasm pentru cursuri. Prezentările lor încep cu "hello, am 16 ani și sunt din România". A mea a început cu "hello, mă bucur mult că pot face acest curs".. în sfârșit.

În timpul care a trecut așteptând să se inventeze posibilitățile, am făcut alte lucruri interesante, am trăit altfel. Eu pot recupera acum o parte din posibilitățile lor, dar ei nu vor înțelege niciodată gustul acela sănătos al zilelor de vară. Prea rar își dezlipesc ochii de ecrane, prea rar se bucură de o carte, prea rar își pun întrebări lor înșiși. Uneori nu e sănătos să ai prea multe posibilități de a primi răspunsuri.

Azi, fără cuvinte

Notă: Nu este prima dată când vedeţi fotografia aceasta, îmi cer scuze, dar astăzi nu am nici cuvinte, nici imagini, iar fotografia aceasta exprimă cel mai bine ce am.

Dorințe, mulțumiri, amintiri

Nu ninge. Numărătoarea mea de fulgi dă cu rest. Ce vă ziceam eu de făcut planuri? În fine, așteptând ca decembrie să nu se facă de râs, vă doresc sărbători frumoase, alături de cine contează. Să nu uitați să vă doriți, să visați, să vă așteptați la lucruri bune și împliniri, să zâmbiți și să duceți la capăt cu drag fiecare zi. Sărbători fericite!

Ion Minulescu - Rânduri pentru Moş Crăciun

Iartă-mă că te salut numai din uşă...
Te-aş pofti şi-n casă,
Dar mi-e teamă
Că-mi aduci aceeaşi veşnică păpuşă
Şi acelaşi vechi refren de panoramă!...

Iartă-mă că-ţi spun ce cuget, Moş Crăciun...
Dar eu - zău - nu văd de ce mai vii!...
Ce folos că eşti bătrîn
Şi-ai suflet bun,
Dacă-n tolbă n-ai decît minciuni pentru copii!...

Nu-ţi mai pierde timpul cu poveşti
Pentru cei ce nu mai cred în ele...
Tu - e drept - n-ai fost decît aşa cum eşti -
Omul cu păpuşi de porţelan
Şi acadele...

Dar eu nu mai sînt copilul de-altădată,
Să mă-ncînt numai de chipuri ce se şterg -
Mie-mi trebuie-o femeie adevărată,
Nu femei-păpuşi de Nurenberg!...

Iată!...
Asta este tot ce-am vrut să-ţi spun...
Şi ţi-am spus, să ştii şi tu ce-aş vrea!...
Ţine minte,
Ţine minte, Moş Crăciun...
Şi la anul, dacă vii din nou, să-mi vii cu Ea!...

Despre nemulțumire

foto: cmcforum.com

Uneori e vorba de grăsimea de pe burtă. Alteori, e doar o replică idioată care ți-a scăpat seara trecută, producând un moment de liniște deranjantă în locul unuia de haz isteric. În cazuri frecvente e vorba de eșec, la examene, la interviuri, în relații. În cele mai dureroase cazuri, se adună din orice faci, din orice încerci să faci. Uneori, pur și simplu nu-ți iese.

Devii închis, devii nervos, devii tăcut. De parcă toți ar ști lunga istorie a neputințelor tale. Ești prea încet, ești prea grăbit, poate doar neatent sau atât de îndârjit încât totul îți scapă. Nu ești bun la una sau alta, te împiedici mereu, ai spart ghinionul de prea multe ori. Te pierzi. Simți ochii tuturor asupra ta, așteptarea lor încremenită, îi vezi mirosind victoria și cuprins de entuziasm gafezi îngrozitor. Le citești dezamăgirea în ochii care nu demult îți așteptau succesul. Data viitoare, vor aștepta de la început să greșești, pentru că așa faci tu întotdeuna. Vor renunța să mai creadă în tine.

Te împarți în doi. Unul care dorește și unul care nu reușește. Simpatizezi cu cel doritor, desigur, și îl urmărești cu milă sau cu furie pe neputinciosul celălalt. Îl înveți de bine, îl bați la cap, dar, invariabil, greșește. În cele din urmă, renunți. Dorințele devin vise. Doritorul devine apatic. Neputinciosul nu mai încearcă, se resemnează și devine trist. Arbitrul nemulțumirilor tale a plecat demult. Nimeni, nici chiar tu, nu se mai așteaptă să reușești. Când renunți să mai încerci, ești pierdut.

Din vârf - Postăvaru

 

Notă: Vă recomand să urcați fără telecabină. Merită.

Nunta la români

Mă conving din ce în ce mai mult că neamul românesc e conservator, bigot și cam îngust la minte, mai ales atunci când vine vorba de obiceiuri. Norocul și ghinionul sunt bine repartizate prin zicale populare. "Se zice că" este probabil cea mai utilizată formă de exprimare la o nuntă. Ați băga nasul în ciorba altuia e sport național, critica e literă de lege, iar capra vecinului ar face bine să se rătăcească singură.

Când vine vorba de nuntă, românul o ia razna. Sală, mâncare, haine, flori, dar, orchestră, preot, primărie.. Toți nuntașii au o părere, o îmbunătățire, o dorință. Mirii se pierd în acest iureș, dorințe lor fiind cu greu recuperate dintr-ale mamei, soacrei, nașului, verișorului din străinătate și vecinului de la 2. Meniul e aproape fix, impus de restaurant, și doar costuri imense pot îndupleca bucătarul să renunțe la sarmale. Muzica e dictată de preferințele invitaților, mirii primind doar melodia de început. Restul horelor se dispută între nașă și ruda îndepărtată a nu se mai știe cui, care chiuie mai cu foc. Darul se dă, fie că mirii vor sau nu. Lumea așa obișnuiește, iar dacă vreun tânăr însurățel cu idei moderne refuză să-l primească, va fi acuzat că strâmbă din nas pentru că suma e prea mică. Hainele de nuntă sunt o teroare (în special pentru femei). Rochii lucioase, purtătoare de cioburi mai ceva ca o piață după revelion, cu întărituri din plasă de țânțari, perdele, cartoane și alte materiale de construcții, dar cu prețuri de zici că e tapițerie de Versailles. Oamenii înghit în sec, dar cumpără. Nu se pot face de rușine la nunta de la căminul cultural.

Mă întreb uneori când a devenit o afacere și a uitat să fie un moment frumos împărțit cu cei dragi. Când ai lui au uitat că li se însoară feciorul și văd doar că ai ei nu plătesc destul din nuntă. Când X n-a mai fost invitat pentru că e un prieten bun, ci pentru că e un prieten cu bani. Când nașii au început să fie aleși după încărcătura buzunarului și nu după cea sufletească. Mi-aș dori uneori să fi mers la nunta alor mei, unde mama purta o rochie albă, scurtă, făcută de bunica, fotograf era vărul tatei, mâncarea era făcută în casă și fiecare invitat dăruia ce putea, dacă putea. O nuntă unde toată lumea era implicată, veselă și pornită pe chef, muzica provenea din casetofon și băutura din damigene. O fi fost așa rău?

Cireşarii

Pe vremea mea, serialul Cireşarii nu mi-a picat în mână. Dar cărţile n-au scăpat. Le-am citit, analizat, transformat în 'expediţie ştiinţifică', în cod secret de exprimare. Eu eram Maria, prietena mea Lucia. Mie îmi plăcea de Ursu, ei de Tic. Citeam împreună, chinuind bibliotecara şcolii să găsească mereu acelaşi volum în dublu exemplar. Răspundeam cu parolă la telefon şi vorbeam în păsărească atunci când nu vroiam să ne înţeleagă nimeni. Ne construisem o lume numai a noastră şi zău dacă ştiu unde au trecut anii.

Mă uit la Lucia mea acum, soţie, mămică, cu grija unei case, a unui servici, cu necazuri birocratice, rate şi socoteli pecuniare. Sistemul nostru secret a rămas îngropat în amintiri. Vorbim tot mai des despre ce trebuie făcut şi tot mai puţin despre ce ne-am dori să facem. Nu mai avem timp de explorări, de descoperiri. Dar undeva, ascuns printre toate ocupaţiile cotidiene, am rămas aceleaşi Lucia şi Maria şi ne întâlnim privirile complice la fel ca acum 20 de ani.

Despre întâmplare

Am fost o răsfățată a sorții vreme de mulți ani. În copilăria și adolescența mea nimic rău nu se putea întâmpla. Nici nu-mi trecea prin cap că există și altceva decât fericire. Sigur, nu aveam mereu ce ne doream, ne mai certam cu unii și cu alții, sufeream, plângeam, ne temeam. Dar exista locul miraculos în care toate astea dispăreau cu un zâmbet, cu o aromă de sirop de zmeură, cu un gust de cozonac cald. Era atât de miraculos acest loc încât primea și apeluri telefonice și rezolva necazurile de la distanță. În ultimul an de liceu, defineam fericirea ca fiind viața mea, uimind profesoara de filosofie care tot căuta înțelesul ascuns al acestui răspuns. Era doar o realitate.

Au trecut mulți ani de atunci, de fiecare dată când îi număr mă îngrozește dimensiunea prăpastiei construite între timp. Întâmplarea și-a făcut loc încet în fericirea mea. A izbucnit cu furie într-o zi de ianuarie și aproape m-a linșat într-o noapte de Paște. Apoi, în furtuna stârnită brusc, cineva mi-a adus o barcă. Am reușit s-o văd și s-o înțeleg abia un an mai târziu, când un pâlc de stele de deasupra mării mi-a intrat în suflet pentru totdeauna. Dar nici nu mă suisem bine și barca m-a răsturnat, lăsându-mă să înot în ape tulburi. Mi-a dat siguranța că există pe undeva și ne vom întâlni din nou. Așa a fost. Apele s-au mai liniștit o vreme, dar întâmplarea a pornit din nou la atac într-o zi fierbinte de vară. Un atac scurt, ascuțit, dureros. "Un sfârșit e un început", mi-a spus atunci barca și, cu ochii în lacrimi, am crezut-o, sperând încă în viață, în oameni, în fericire.

Din când în când întâmplarea revine. Nu știu de ce se pricepe mai mult la rele decât la bine. Își alege momentele cu viclenie, așteptând să fiu vulnerabilă, să fi făcut planuri, să am cât mai multe de pierdut. Mă agăț de fericirea mea în fiecare dimineață, așa cum te îmbraci mereu cu tricoul preferat, deși e vechi și cam rupt. Mă lipesc de ea și refuz să-i dau drumul. Caut barca. Înot de atâta vreme, încât mușchi ciudați mi-au crescut pe mâini și pe picioare. Am învățat să-mi țin respirația, să plutesc cu ochii în soare odihnindu-mi trupul și mintea. Am învățat să-mi fac inima să bată sub presiune. Și după atâta vreme și atâtea întâmplări, dacă mă întrebați ce e fericirea, am să vă răspund la fel: "viața mea".

Despre așteptări

Vârsta mea e număr prim, anul care începe se termină într-un fatidic 13, am parcat mașina privind cum îmi traversează alene calea o pisică neagră. Sfârșitul lumii n-a fost în 2012, deși l-au anunțat de multe ori, și nu prea cred să fie nici în 2013. Horoscopul se anunță așa-și-așa, planetele se vor alinia și se vor amesteca, dar cine poate spune cu precizie ceva despre viața mea? N-am purtat nimic roșu la miezul nopții și nici n-am avut bani în buzunare, n-am mâncat pește și nici n-am primit sărutarea corespunzătoare pe fundal de artificii și peisaj cu Empire State Building. Am zis 'Doamne ajută', într-o sufragerie de bloc, sub un bec slab, nicidecum vâsc, am ciocnit și mi-am dorit de toate. Cuprinzător. Să fie.

Nu am făcut listă pentru 2013. Nu am rezoluții aurii, marcate frumos în carnete mereu proaspăt începute. Merg la liber, ca un râu neastâmpărat de munte. Mă pot pierde într-un râu mai mare sau pot rămâne mereu singur, să sting setea turiștilor. Sau mă pot trezi închis într-un tub de beton, ca râurile din Făgăraș. Cine poate ști? Și chiar dacă știe careva, îl rog frumos să nu-mi spună. Vreau să mă trezesc în fiecare dimineață cu nerăbdarea unui copil care îl așteaptă pe Moș Crăciun. Poate am fost cuminte, poate nu. Voi afla. Mi-aduc aminte de Crăciunul care a durat cinci zile. În prima zi, 25 decembrie, am primit cadourile, nu cerute pe listă, ci doar ronțăite de nerăbdare. Apoi, în următoarele patru zile, Moșul a mai trecut ca să mai lase câte o cutie de bomboane Cip (micuțe, colorate, în cutie rotundă de plastic, cu gust parfumat și ușor dulce). Ne făcusem obicei ca primul drum al zilei să fie la brad. Bucuria era din ce în ce mai mare, uitasem cu totul de cadourile însemnate din prima zi de Crăciun și ne extaziam la fiecare cutiuță de Cip. N-am fost dezamăgiți când rezerva Moșului s-a epuizat. Și am învățat că lucrurile bune pot veni și când nu le mai aștepți, așa, ca din întâmplare.