John Updike – Gertrude şi Claudius

Poveştile de dragoste şi istoria nu se demodează niciodată. Sunt subiecte inepuizabile ale literaturii universale şi, din când în când, mă întorc să citesc romane cu subiecte inspirate din alte vremuri şi de alţi oameni.

Gertrude şi Claudius este o poveste inspirată de piesa shakespeariană Hamlet, dar extinsă mult înaintea crimei. Descrie pe larg viaţa şi viziunea Gertrudei, o prinţesă daneză sortită a se căsători cu cel mai destoinic luptător pentru ca ţara ei să aibă un rege viteaz. Povestea ei de dragoste, cea care a alimentat crima şi răzbunarea, sunt cumva sculptate în firul vieţii ei, decis de alţii prin faptul că s-a născut femeie. Trăieşte după regulile altora, dar, în spatele bonetei de femeie măritată şi bătrână la cei 35 de ani ai săi, gândeşte un spirit liber pentru vremurile sale.

John Updike nu face o copie a piesei de teatru, ci încearcă să-i dea o perspectivă, o explicaţie, dincolo de momentul dramatic surprins de Shakespeare.

Redescoperind poveştile copilăriei

S-a declanşat ceva atunci când, întâmplător, ediţia foarte veche (fusese cartea bunicului meu) şi ruptă a Aventurilor lui Cepelică a dispărut din bibliotecă. Am căutat-o şi am cumpărat-o în variantă nouă, din fericire cu un design asemănător al coperţilor, şi am citit-o cu acelaşi zâmbet şi aceeaşi plăcere. Am pus-o apoi bine şi aştept să îmbătrânească iar, să mai fie jumulită de alte mâini nerăbdătoare de copii, să mai fie citită şi povestită cu aceeaşi bucurie.

A venit acum rândul celor Trei grăsani. Mai nouă în biblioteca mea decât Cepelică (am ediţia din 1987), cartea cartonată şi lucioasă adăposteşte mai mult decât o poveste. Din paginile ei au căzut frunze puse la uscat cine ştie când, timbre (ştampilate :) ) învelite grijuliu în hârtie şi datând din vremuri muncitoreşti cu spice şi uzine măreţe şi ambalaje aurii de ciocolată chinezească (pe care o primeam uneori de Crăciun). Descopăr din nou poveşti şi lucruri care mi-au făcut atâta plăcere într-o copilărie care nu are nimic de-a face cu cea a copiilor de azi. Poate doar candoarea, bucuria, nerăbdarea şi gustul pentru aventură. Poate şi ei citesc basme, cărţi de aventură şi de poveşti pe care eu le devoram. Scotoceam în bibliotecă precum un arheolog şi-mi alegeam cărţi de ‘acţiune’, de ‘război’, de drumeţii. Alea triste şi educative nu erau de mine :)

Nici un roman pentru oameni mari nu se compară cu poveştile copilăriei mele. Cu Cepelică sau Trei grăsani, cu Aventurile lui Toroiman, cu Basmele nemuritoare, Cireşarii şi cărţile lui Jules Verne sau Cântăreţii din Bremen, cu Habarnam şi multe, multe altele.

Cartea sau filmul?

În ultima vreme a devenit o modă ca imediat ce apare filmul pe marile ecrane să fie editată și cartea care a stat la baza lui. Așa au apărut în librării trilogia Stăpânul inelelor a lui J.R.R. Tolkien, romanul Mănâncă, roagă-te, iubește a scriitoarei Elizabeth Gilbert, romanele lui Helen Fielding care o au ca eroină pe Bridget Jones și multe altele care au devenit best-seller abia după lansarea filmului. Ultimele apariții sunt Darul lui Jonas semnat de Lois Lowry și Madame Mallory și micul bucătar indian semnat Richard C. Morais.

Din ce sursă alegeți să aflați povestea? Eu una, prefer mereu cartea. Poate pentru că este sursa originală a poveștii și prima interpretare va fi a mea. Poate pentru că îmi lasă posibilitatea de a-mi imagina personajele înainte de a mi le oferi în pielea unor actori cunoscuți. Pot fi de partea unuia sau a altuia numai pe baza propriilor analize, iar nu influențată de preferința pentru vreun actor. Pe de altă parte sunt și romane care se pretează mai bine la o ecranizare decât la o lectură. Sunt un fel de scenarii îmbogățite. Voi ce alegeți?

SMS

Țârâitul pătrunzător, însoțit de lumina intermitentă a telefonul o smulseră pe Miruna din vise. Fără să deschidă ochii, întinse mâna și pipăi după telefon. Se stinsese între timp și pentru o clipă se întrebă dacă mai merită oboseala. Probabil era vreun e-mail aiurea de reclamă. O senzație urâtă o împunse în dreptul inimii și aprinse totuși telefonul: "Sunt la mare. Vamă. Vino." În colțul ecranului ochii lui zâmbeau într-o fotografie făcută de ea cu mulți ani în urmă.

Se dădu buimacă jos din pat și se izbi dureros de ușă. Adunându-și tot curajul, aprinse lumina și înfruntă gresia rece din baie. Își schimbă hainele fără a le da atenție, gândindu-se doar cum să ajungă mai repede. Se uită la ceas în fugă, în timp ce-și încălța tenișii. Unu fix. Mă iubește, gândi Miruna și ieși ca vijelia pe ușă.

La 5 era deja în Vamă, printre zorii mijind ai unei noi zile. Condusese fără pauză, fără gânduri, murmurând o rugăciune ca pentru sine. Sper că ești bine.. Să fii bine, da? Parcă mașina aiurea în primul tufiș liber care-i ieși în cale, scoase telefonul și îi dădu un mesaj. Sunt în Vamă. Unde te găsesc? Dar confirmarea de trimitere nu veni și Miruna intră în panică. Poate doar n-are baterie. Poate doarme și nu trebuia să vin. Porni la întâmplare prin satul pe care nu-l mai văzuse de șapte ani. Vile noi, terase, oameni adormiți, oameni cântând, oameni vomitând. Cam același peisaj, așteptând răsăritul. Trecu în revistă fiecare terasă încă deschisă, fiecare grup îndreptându-se spre plajă. Nu era nicăieri. Făcu o tură printre corturi, găsi vreo câteva ca al lui, dar niciunul în care să fie și el.

Telefonul refuza să trimită mesajul. Miruna se îndreptă spre un foc întârziat de pe plajă, unde câțiva petrecăreți întâmpinau soarele cu bere și hainele din seara precedentă. Aveau o chitară și zdrăngăneau idiot. Nu avea cum să fie cu ei. Miruna îi depăși grăbită. Se întoarse spre sat, hotărâtă să mai ia la rând terasele și parcările. N-a apucat să iasă pe asfalt. L-a recunoscut imediat, adus de spate, ținându-se de burtă, cu privirea rătăcind a rău. Din doi pași a fost lângă el, la timp să-l prindă prăbușindu-se și vomând pe ea. I-a ținut fruntea, a acoperit cu nisip voma, i-a șters transpirația care-i curgea pe față. I-a adus apă și s-a rugat cu cerul și cu pământul pentru o lămâie. A mințit că e însărcinată și s-a jelit până a căpătat-o, deși fata de la terasă n-a crezut-o și apelativul 'curvă' a planat în urma ei. L-a susținut până la cort și l-a ajutat să intre, să-și scoată tricoul și pantofii și să se bage în sac. L-a învelit și a așteptat în fața cortului până când i-a auzit sforăitul familiar.

Soarele urcase demult deasupra orizontului și cortul se înfierbântase. A ieșit palid, transpirat, abia ținându-se pe picioare. Miruna i-a întins o sticlă cu apă cu lămâie. Ce vrei? Mă urmărești? Cine ți-a spus că sunt aici? I-a împins mâna cu sticla de apă și s-a încruntat străbătut de un nou val de greață. Tu mi-ai spus. Sigur, eu... Vrei un ceai? Nu vreau nimic, lasă-mă în pace. S-a așezat lângă ea, adunându-și genunchii sub bărbie. Multă vreme n-au zis nimic. Apoi el s-a ridicat, și-a pus un tricou curat și a luat-o spre sat. Mă duc la un ceai, vii?

S-au așezat la o terasă și au comandat ceai verde și limonadă. După ceva timp el îndrăzni s-o privească. Avea cearcăne și mirosea urât. Tricoul și blugii aveau niște urme urâte, era ciufulită și trăgea de nas aiurea. Nici tu n-ai avut o noapte prea bună, ai? Îi aruncă un zâmbet. Am cam băut azi-noapte și am mâncat niște mici înainte. Nu cred că au fost prea proaspeți. E sfârșit de sezon, trebuie să consumăm tot, nu? Știi că mi-e rău imediat.. Știu. M-ai speriat. Mda. Scuze. Nu trebuia să vii. Ba da. Trebuia. De data asta nu te-am scăpat pe jos. El zâmbi. Miruna zâmbi. Se întinse peste masă și îl mângâie pe mână. Ești mai bine? Da. Dar tu puți îngrozitor. Hai să-ți cumpărăm un costum de baie și să ardem hainele astea.

I love New York

Femeia avea vreo 80 de ani și de vreo 10 mergea adunată de spate. Doctorii îi ziceau bătrânețe, dar ea făcea eforturi să se îndrepte, convinsă fiind că de vină era doar fotoliul vechi din fața televizorului. Nu era singură, deși divorțase de vreo câteva zeci de ani. Avea copii, împrăștiați prin Europa după '90 și nepoți care ajunseseră până în America. Îi vizitase o dată, pe când stăteau la Paris și aveau primul lor copil. Și mai veniseră și ei în vizită, iar nepoții își petrecuseră chiar vreo câteva veri cu ea, în București. De când cu America însă, nu prea îi mai văzuse. Știa de la televizor cât de mare și agitată e America și își imagina că nu prea au timp de vizite. Părinții lor erau ori în America, ori prea ocupați ca să vină acasă, iar ea nu putea zbura atâtea ore. Mă rog, ar fi zburat dacă o invitau. Strângea bani de bilet de ceva vreme și, deși nu știa cât costă, i se părea că a adunat destul. Mai punea bani deoparte și pentru cadouri, că nu era să meargă cu mâna goală. Se interesase și de viză. Cei de la ambasadă au râs de ea și i-au spus să aștepte invitația că viză primește abia după invitație. Deci, aștepta..

De Crăciun primea mereu telefon de la copii. Uneori și de la nepoți. Câte unul mai suna și de ziua ei. Mai suna și ea când îi dădea ghes dorul, dar nu-i ținea mult. Să nu le strice programul. Venea Crăciunul curând și deja aștepta telefonul. Într-o joi, pe la 3, cineva sună la ușă. Trezită din somnul de dupămasă, femeia nu se încumetă să deschidă ușa.

- Cine e?, întrebă ea.
- Ionuț, poștașul, tanti Ionescu.
- Azi nu e zi de pensie, băiete. Ce să cauți la mine?
- Tanti, ai un pachet. Deschide că trebuie să semnezi pentru el.
- Tu ești Ionuț? Ce pachet dragule?!
- Hai tanti, deschide. Un pachet. De unde să știu eu mai mult?!

Tanti Ionescu deschise ușa precaută, dar un zâmbet larg i se lipi de față când îl recunoscu pe poștașul de aproape 2 metri care îi aducea lunar pensia.

- Ce băiat drăguț, măi Ionuțule, să vii tu până la mine cu pachetul.

- Păi tanti, oricum veneam în cartier și să nu mai bați mata drumul.

- Ia zi, de la cine e?

Ionuț ridică pachetul la înălțimea becului și citi:

- Pentru Ecaterina Ionescu, strada Republicii, bloc 20, apartament 12. De la Tudor și Maria Ionescu, 32, 17th street, New York, USA.
- Vai Ionuțule, vai dragă, e de la nepoți!, strigă tanti Ionescu, iar poștașul se întinse s-o prindă de braț.
- Tanti, să nu leșini că n-am terminat tura.
- Nu, nu, dragule, nu leșin. Ce mi-or fi trimis? Mănânci o dulceață cu mine, cât îl deschid?
- Nu, tanti, azi nu pot. E târziu. Vorbim pe 15, la pensie. Sărbători fericite!
- Și ție, dragule, și ție, zâmbi tanti Ionescu și îi strecură un borcan cu dulceață în geantă. Pentru acasă, mustăci ea, făcându-i cu ochiul.

Rămasă singură cu pachetul, tanti Ionescu se apucă să-și caute ochelarii. Se înarmă cu o foarfecă și tăie cu atenție ambalajul, apoi îl împachetă frumos și se așeză la masa din bucătărie cu pachetul în brațe. De atâta bucurie, nu-i venea să-l deschidă. Poate sunt fotografii, gândi ea, emoționându-se la propriu gând. Deschise atent cutia de carton și dinăuntru răsări un material turcoaz. Îl trase afară și întinse pe masă un tricou mărime universală, turcoaz, pe burta căruia trona un I, o inimioară și textul New York.

- Îmi trimit dragostea lor tocmai de la New York, dragii mamei.. zâmbi tanti Ionescu și o podidiră lacrimile înainte de a-și termina gândul. 

Strânse tricoul la piept și printre lacrimi căută în cutie fotografiile. Mai găsi un breloc cu o clădire și o vedere cu niște zgârie-nori pe care desluși mesajul 'Crăciun fericit' și semnăturile celor doi nepoți. Fotografii nu erau. Poate uitaseră să pună. Tanti Ionescu își îmbrăcă tricoul turcoaz peste capot și începu să caute un loc de suficientă cinste pentru vedere și breloc. Se hotărî la vitrina mare din sufragerie, pe care o putea vedea și când se uita la televizor.

Toată iarna și primăvara, tanti Ionescu arătă vecinelor, poștașului, inginerului care citea contoarele, femeii de serviciu și chiar și unui vânzător ambulat, tricoul cu dragostea nepoților. Pentru doritori, îl și îmbrăca. Când a venit vara, tanti Ionescu s-a hotărât să poarte tricoul și pe afară. Îi era cam larg, dar nu s-a îndurat să-l îndese în vreo fustă, de teamă să nu strice inima. Îl purta așa, pe post de jachetă, călcat cu multă atenție și spălat numai de mână să nu se strice. Lumea se uita uneori strâmb la ea și unii chiar râdeau de ea, dar tanti Ionescu știa că sunt doar invidioși. Pentru cei amabili, se învoia să le spună povestea tricoului și cum îi trimiseseră nepoții de Crăciun dragostea lor, tocmai din America.

Jean Claude Carrière – Povestiri filozofice din lumea întreagă

Despre povestirile filozofice adunate de Jean Claude Carrière în volumul său, v-am mai povestit. E greu să surprinzi în comentarii o varietate atât de largă de înţelepciune, umor şi isteţime. E greu să nu cazi pe gânduri când, în doar câteva rânduri, descoperi o lume nouă, răspunsuri îndelung căutate şi subtilităţi cu totul surprinzătoare.

Volumul lui Carrière nu poate fi citit repede, deşi povestirile sale sunt uneori chiar foarte scurte. Trebuie timp mai ales pentru înţelegere, pentru pătrunderea sensurilor atât de frumos zugrăvite în cuvinte puţine. Culese din lumea întreagă, povestirile surprind tipologii umane şi istorii pe care le tot repetăm anapoda din vremea vestitului Nastratin Hogea. Învăţaţi şi oameni de spirit au încercat să ne dezveţe de obiceiurile proaste, dar nu ne lăsăm deloc uşor convinşi. De aceea, culegerii de faţă e bine să-i acordăm timp şi atenţie. Este o lectură plăcută şi variată, o reţetă sigură împotriva plictisului de toamnă.

Cameră cu vedere la mare

Mi-am încercat şi eu imaginaţia pentru concursul literar “Fotografiaţi de Bresson”. 

Tata mă dusese târziu la gară. Ca de obicei. Abia apucasem să urc prima treaptă, că trenul s-a și pus în mișcare cu o smucitură, lovindu-mă de ușă. Dar nu conta, urcasem. I-am căutat aproape prin tot trenul, târând după mine sacul de voiaj și punga cu sandvișuri făcute de mama. L-am recunoscut după muzică. Știam sigur că-și va lua chitara, așa că m-am ghidat după melodie și i-am găsit cântând și râzând într-un compartiment care nu mai atrăsese pe nimeni. Nu s-a întrerupt când am intrat, doar mi-a făcut cu ochiul. Purta același tricou roșu pe care-l știam din facultate, cu Che Guevara, blugi gri și teniși. Își mișca ușor buzele, îngânând melodia. Am urcat sacul la bagaje și am înghesuit punga cu sandvișuri într-un colț, sperând că mama nu făcuse exces de zel să strecoare vreo felie de salam mirositor. Apoi m-am așezat, mi-am prins capul în mâini, pipăind șuvițele tăiate scurt sub ureche, și am ascultat fascinată amestecul de rock și roți de tren.

A cântat aproape tot drumul, traversat de luminile venite din gări și încurajat de câte o gură de vin. Trecuse de miezul nopții când am ajuns la Constanța și sandvișurile au devenit o delicatesă. Se terminase și vinul, și muzica, doar luminile gărilor continuau să ne traverseze. Ne-am dat jos în Mangalia și ne-am rugat de un nene să ne ducă ieftin până în Vamă. Ne-am dus bagajele pe plajă și s-au apucat să pună corturile la lumina lanternelor, dar eu nu-mi puteam lua ochii de la mare. Se mișca lent, în valuri negre, cu margine înspumată.

Ne-am împărțit timid cortul, eu pe dreapta, el pe stânga. Nu mai dormisem niciodată în cort, nu mai dormisem niciodată cu el. Oamenii se foiau în jurul cortului, râdeau, vorbeau, strigau și-mi dădeau impresia că m-am culcat pe jos la metrou. La oră de vârf. Nu îndrăzneam să mă mișc de teamă să nu-l trezesc. I-am vegheat așa respirația regulată până s-a luminat de ziuă și am mințit prea evident când i-am spus că am dormit bine. „Ei lasă, o să-ți treacă.”, mi-a spus zâmbind și a deschis cortul. Oamenii dispăruseră, era liniște, soare și cea mai albastră mare. Iar între mine și ea, nimic. Cea mai bună cameră cu vedere la mare pe care am avut-o vreodată. La mic dejun, shaorma cu de toate și cafea la pahar de plastic. La prânz, guvizi și cartofi prăjiți. Nu trebuia să spun ce vreau, să întreb ce se găsește, îmi răsăreau în fața ochilor de parcă un duh simpatic îmi citea gândurile. Nu că aș fi mâncat vreodată până atunci așa ceva, dar mi-au plăcut. Un puternic gust de mare se regăsea în toate. În lâncezeala fierbinte de după prânz, a găsit o motocicletă de închiriat. M-a întrebat dacă am încredere în el și mi s-a părut amuzant. Sigur că aveam. Ne-am plimbat printre ciulini, pe cărări și pe lângă, cu marea în față și am simțit că zbor. Nu cred că avea mai mult de 20-30 km/h, dar pentru mine era zbor curat. Când ne-am întors, lumea își făcea siesta, așa că ne-am adăpostit de soare în cort. Mi-aduc aminte că a intrat în urma mea și mi-a masat umerii să alunge stresul plimbării. M-am întors și l-am găsit schimbat, fără încrederea pe care o afișa de obicei. A zâmbit și m-a sărutat.

Nu ne-am mai întors în Vamă după vara aceea. Poate nici lucrurile n-au fost mereu la fel de frumoase pentru noi. Între timp mi-am lăsat părul lung. Ne-am mai plimbat și pe alte drumuri, niciodată însă pe țărm de mare. Cântă adeseori. Tricoul cu Che Guevara a dispărut însă. Mi-e dor de el uneori. Îl sun de la birou și îl rog să ne întâlnim la gară. Ca un făcut, tata mă duce târziu. Îi flutur biletele și reușim să ne urcăm în tren în ultima clipă. Nu mai avem nici saci de voiaj, nici sandvișuri, nici chitară. Mă învelește cu haina lui și adoarme în timp ce luminile gărilor îl traversează. Respirația lui sacadată și zgomotul din vagon îmi amintesc de altă noapte în care nu puteam să dorm. Dar de data aceasta știu că o să mă trezesc în camera cu vedere la mare.

Bogat sau sărac?

Printre povestirile filosofice adunate de Jean-Claude Carrière în volumul Cercul mincinoșilor 2, am găsit-o și pe aceasta:

Un om bogat și-a dus fiul pe un vârf de munte și i-a zis: "Privește până la hotarul acela. Într-o zi, toate acestea vor fi ale tale." 

Un om sărac și-a dus fiul pe un vârf de munte și i-a zis: "Privește."

Mie îmi place să privesc.

Despre decizii

Cândva demult, un om urca un munte. Ales din întâmplare sau după lungi calcule nici nu mai contează. Dar muntele se înălța nu tocmai prietenos. Omul fu surprins să constate că de la cabana de unde plecase, pornea într-adevăr o potecă firavă spre munte, dar nici un marcaj nu-i călăuzea mai apoi pașii. În plus, nu după multă vreme, a venit prima noapte. Omul s-a adăpostit cum a putut, s-a ascuns în pădure de șuieratul vântului, s-a luptat cu tot felul de lighioane ale nopții și a reușit să reziste până la ziuă. Dimineața i s-a părut atât de frumoasă, încât a plecat zâmbind mai departe, bucurându-se de fiecare rază de soare, de flori și de pădure, râzând de spaimele lui din noapte precedentă. Dar nu după mult timp, a venit iar noaptea. Omul a început să se sperie, să se îngrijoreze că într-o zi nu va mai reuși să supraviețuiască nopții, și într-o noapte s-a gândit chiar să se întoarcă la cabană. Dar diminețile erau atât de vesele și de frumoase, încât îi alungau temerile și mergea fericit înainte.

Într-o zi, omul a observat că s-a rătăcit. Că nu mai recunoaște drumul din așteptările lui, că vârful muntelui se îndepărtează în loc să se apropie și că nu mai știe încotro s-o apuce. A încercat să-și amintească pe unde a venit, doar doar și-o da seama unde a greșit. A mers înainte orbește, poate o nimeri drumul din noroc. Nimic n-a reușit să-l liniștească. Așa că omul s-a oprit din mers și s-a gândit serios să se întoarcă. Să abandoneze muntele pe care nu se putea descurca și să coboare, sperând că va nimeri cabana. Până la urmă, e plină lumea de munți, e foarte probabil să reușească să urce altul. Singur în pădurea de gânduri, omul a petrecut o noapte lungă, urâtă, în care tot soiul de voci sinistre i-au dat târcoale. Toate temerile lui au prins glas. Dar când a văzut că nu mai vine dimineața, omul a înțeles că trebuie să se decidă.

Nu știu ce-a ales omul până la urmă. Fiecare e stăpânul propriilor decizii. Eu am ales să urc de nebună acel munte. Chiar dacă îmi voi rupe gâtul într-o prăpastie și am să mor singură acolo, pentru că nimeni nu știe unde sunt. Chiar dacă voi rătăci prin păduri întunecoase întreaga viață și nu voi mai găsi niciodată drumul bun. Iubesc soarele dimineții și știu că dacă îi întorc spatele și caut altă cale, n-am să-l mai văd niciodată. Și până la urmă, poate nici nu nimeresc cabana sau alți munți. Poate doar voi coborî aiurea, întrebându-mă dacă nu cumva eram la doi pași de vârful ales și eu i-am dat cu piciorul. Sigur, uneori mi-e teamă, alteori nopțile mă găsesc plângând. Dar e muntele pe care l-am ales, e muntele care mi-e drag și cumva știu că aici, în pădurile astea, îmi este locul.

Ultimul zbor al şoimului

Un scriitor iranian din secolul XX, Khanlari, descrie ultimul zbor al unui şoim. Răpitorul survolează peisajul căutând o pradă. Se simte puternic şi ameninţător, vede şi domină totul. Un vânător ascuns trage atunci o săgeată care-l străpunge. Rănit de moarte, şoimul îşi simte sfârşitul aproape, aripile lui îşi contenesc bătaia şi se închid. În timp ce cade din înalt, priveşte săgeata ucigaşă şi îi vede aripa, făcută din pene de şoim. Iar atunci, chiar înainte de-a muri, spune: — De ce m-aş plânge? Tot ce vine asupra noastră de la noi vine.

( Jean-Claude Carriere – Cercul mincinoşilor )

Recomandare de vară

Din nou, o recomadare triplu-sec, de vară: muzică, film și, neapărat, cuvinte scrise: Alice!

Mia Frollo - Avatar

Când stai, răpit de visuri, în seara-nsângerată
De toamnă, lângă mine, şi gândul tău l-ascult,
El o poveste-mi spune de-o ţară depărtată -
Povestea lui trăită în vremea de demult.

O, da, erai amicul lui Phidias odată,
Şi compunând o odă mergeai încet-încet
Spre casa lui cea albă de artă-nfrigurată,
Iar eu eram o sclavă venită din Milet.

Era aceeaşi seară de toamnă-nsângerată,
Să te privesc rămas-am pierdută-n colţ de drum,
Iar ochii tăi pe ochii-mi s-au pironit deodată
Şi mi-ai surâs atuncea surâsul tău de-acum.

Notă: din volumul 'Flori de flăcări', 1923.

Alice in Wonderland (2010)

Uneori, când fugi de ceva, nimerești într-o gaură de iepure ciudată. O gaură fără fund, în care lucrurile zboară aiurea, nu ai de ce să te agăți, iar gravitatea își face de cap. Aluneci o vreme prin ea, paralizat, uimit că totuși poți respira. Din când în când, vezi pământul și-ți faci speranțe că îți va opri căderea, dar constați repede că era doar o cotitură și căderea continuă. În cele din urmă te tezești pe pământ. Unul aparte, în care nu recunoști nimic, în care nu-ți trebuie nici mâncare, nici haine noi, în care oamenii par nebuni, animalele vorbesc și cărțile de joc vor să te ucidă. Îți tot spui că e doar un vis, că te vei trezi curând din coșmar, dar rănile dureroase te fac să te îndoiești că ceea ce ți se întâmplă nu e real. Alergi speriat, căutând o ieșire, accepți să faci cele mai năucitoare lucruri, te transformi, te lupți cu balauri, te agăți de fiecare poveste fără noimă pe care o auzi, sperând că vei găsi o cale de scăpare.

Uneori, povestea se termină cu bine. Sunt cazuri însă când nimeni nu i-a mai văzut vreodată pe cei căzuți în gaura de iepure. Sunt și cazuri în care s-au întors nebuni, încurcând realitățile, și căutând până la sfârșitul vieții ieșirea.

Sabrina (1954)

Ce film mai bun pentru un început de an decât povestea Cenușăresei? Și nu cu orice fată, ci cu Audrey Hepburn într-o variantă tânără, cochetă, franțuzească. O poveste modernă și în 1954 și acum, a tinerei fete care fură inima bărbatului bogat, prea ocupat și serios pentru dragoste. O poveste savuroasă care te face să crezi că totul este posibil dacă nu lași viața să treacă pe lângă tine, ci te afunzi în ea, zi de zi, chiar dacă uneori doare atât de rău.

„Don't reach for the moon, Sabrina”, îi spune mereu tatăl ei, iar ea îi răspunde „No, father, the moon is reaching for me.” O lecție numai bună de făcut rezoluție de an nou, de învârtit pe toate părțile și de ținut minte. Cu încredere, totul devine posibil. Sabrina este o lecție de principii, de calitate umană, cu acel parfum specific dragostei care se încăpățânează să nu se dea bătută în fața obstacolelor sociale, convenționale.

Gianni Rodari - Aventurile lui Cepelică

După 20 de ani merită recitit pe nerăsuflate. Merită savurat, lăsat cu precizie și pentru a doua zi, chiar în mijlocul distracției (dacă puteți), merită gustat ca un cornuleț cu gem, ca o felie de cozonac în Ajunul Crăciunului.

Cercetătorii spun că avem nevoie de câteva minute de râs sănătos în fiecare zi. Eu le-aș administra cu citate din 'Aventurile lui Cepelică'. Numai numele personajelor ar fi destul: cavalerul Pătlăgică, contesele Cireșiamare (Prima și Secunda), avocatul Mazăre, domnul Afină, Moș Dovleac și multe altele, toate înrudite cu vreo legumă. Să nu uităm de prințul Lamâie, cel suferind de bătături, pe care nevinovata căzătură a domnului Cepeloi l-a făcut să vadă stele verzi și albastre fără intervenția astrologului curții.

Vindecă orice depresie de toamnă, alungă orice gând întunecat, curăță ochii și urechile, desfundă nasul, reglează tensiunea și închide rănile (din dragoste sau din stomac). 'Aventurile lui Cepelică' este o poveste atât de simpatică și de înțeleaptă încât n-ar trebui să lipsească din farmacia nimănui.

Joseph Conrad – Corsarul. Falk

Nu vă este niciodată dor de poveștile cu marinari neînfricați, pirați și naufragii? Nu vă amintiți cu plăcere de trinca, rândunica, pupa și vela mare? Ca majoritatea, n-am navigat nici măcar o zi, dar sunt fascinată de poveștile marinărești, gogonate pe alocuri, dar atât de savuroase. Și uite așa, am ajuns să citesc într-o zi de vară ce-mi amintește de vacanțele de altădată, cele două povestiri semnate Joseph Conrad.

Romanele de aventuri au fost hrana vacanțelor mele și a durat ceva până am înțeles că și alt gen de scriere are farmec. Scufundată printre eroi și călătorii, descoperind țărmuri pe care piciorul meu nu le va simți probabil niciodată, luând părți în războaie care nu-mi aparțineau, suferind cu prințese răpuse de malarie și cu băștinași doborâți de civilizație, alergând cu puști de seama mea peste dealuri englezești sau rusești. Vacanțele mele au fost mereu aglomerate, trăite cu sufletul la gură și cu teacuri de cărți (și de fructe) prin preajmă. Mi-am alimentat imaginația, mi-am adunat curajul și mi-am construit lumi în care totul era posibil. Mi-am antrenat speranța, am descoperit prietenia și am iubit cu patimă fiecare rând îngălbenit de carte. Printre aromele amintirilor mele găsesc gemul de piersici, șerbetul de zmeură și cărțile vechi.

Nu mi-e rușine să citesc romane de aventuri nici acum, la vârsta la care copilăria ar trebui să-mi fie doar amintire. O carte bună, consistentă, aventuroasă, naivă în posibilitățile ei, dar atât de încântătoare prin imaginație, va fi mereu o lectură potrivită, la orice vârstă. M-am bucurat să-l regăsesc pe Joseph Conrad și marinarii săi.

Locuri de poveste

castelul Hohenschwangau

castelul Neuschwanstein

Notă: localitatea Hohenschwangau, Germania

Kiki's delivery service (1989)

foto

Urmărindu-l pe Hayao Miyazaki, am reușit să descopăr încă un film de animație deosebit. Kiki's delivery service este printre primele filme care poartă semnătura regizorului japonez. Și este una dintre poveștile acelea clasice și drăguțe cu tineri care pleacă în căutarea desăvârșirii și învață că prin bunătate, bun simț și dragoste pot cuceri lumea.

Întotdeauna din poveștile pentru copii avem multe de învățat. Poate pentru că odată cu inocența ne pierdem și simțul realității și încrederea în propriile forțe. Nu e greu de demonstrat această teorie, uitați-vă doar cât de greu învață un adult să înoate sau să schieze, o limbă străină sau să deseneze, să înalțe un zmeu sau să construiască o poveste. Copiii știu să zboare, iar Kiki – o vrăjitoare de 13 ani pornită în căutarea norocului și a talentului său – chiar zboară cu ajutorul unei mături. Este, firesc, însoțită de o pisică neagră, mutroasă și fidelă, iar din întâlnirile sale neobișnuite învață și se bucură, într-un schimb echitabil de experiență.

Kiki's delivery service este o poveste pentru copii, dar cum am trecut cu toții prin copilărie, nu văd de ce ne-am dezobișnui de bunele obiceiuri de a aprecia un film de animație. Cu o înghețată mare, presărată cu bomboane.

Christmas in July (1940)

foto: imdb.com

Filmele de altădată aveau un farmec anume. Nu știu dacă datorită subiectelor pline de bunăvoință și musai cu final fericit sau a actorilor și costumelor atât de elegante și frumoase, dar de filmele anilor '40 nu te poți plictisi. În plus, întotdeauna îmi lasă impresia că totul e posibil: o slujbă mai bună, o mare iubire, o prietenie între dușmani, un șef simpatic, o casă cu verandă, etc.

Christmas in July este povestea unui tânăr funcționar fără speranțe prea mari de viitor. Logodit, fără a avea banii necesari pentru o viață de familie, cu o slujbă care nu duce nicăieri, trăind într-un cartier sărac în care toți se cunosc între ei și niciunul nu are vreodată noroc. Convins că fiecare concurs la care participă și nu câștigă îi dublează șansele de câștig la următorul concurs, participă entuziast la tot felul de concursuri. Ultimul, la care deja avea șanse uriașe conform calculelor sale, este un concurs de sloganuri publicitare. Premiul, 25 000 de dolari. Dorința sa de a câștiga premiul cel mare este însă motiv de batjocură pentru colegii săi de birou, colegi care se hotărăsc să-i facă o farsă. Restul poveștii nu vi-l mai spun. Vă spun doar că uneori lucrurile ies bine pentru oamenii buni și că, fără să știm, primim daruri în fiecare zi, în orice anotimp.

Dacă ar trebui să fac o rcomandare pentru filmul Christmas in July, l-aș recomanda celor ce știu că o speranță face întotdeauna bine, chiar și doar prin prisma sentimentului de așteptare pozitivă. L-aș recomanda celor care se duc zilnic, la ore fixe, la același birou, dar care știu să trăiască și să viseze. L-aș recomanda celor care se bucură de cei dragi și nu se lasă doborâți de bârfe, nemulțumiri, angoase. L-aș recomanda celor care sunt fericiți, în ciuda faptului că toți le spun că sunt nebuni s-o facă.

Thor (2011)

Se pare că luna ianuarie am dedicat-o poveștilor cinematografice. Am văzut Zathura, unul dintre filmele cu Harry Potter (nu mai știu care) și de curând Thor.

Cu siguranță îmi voi aduce aminte de Thor pentru că seamănă izbitor de mult (lăsând la o parte efectele speciale, costumele futuriste și limbajul SF) cu poveștile cu Făt-Frumos (iar după cum spun unele doamne, chiar este un film cu un Făt-Frumos în rol principal).

Thor este povestea unui tânăr prinț, arogant și prea spontan pentru gusturile tatălui său (bătrân, de ce oare toți Feții Frumoși au tați bătrâni care își caută înlocuitori vrednici?). Evident, tânărul are un frate mai invidios din fire, care îi pune bețe în roate. Iar el drăguțul, inocent și repezit, dă cu ciocanul în baltă și se alege cu o exilare pe Pământ. Mi s-a părut simpatică ideea de a folosi cai pe o planetă mult avansată civilizației umane, unde transportul era un fel de teleportare. Dar până la terminalul de teleportare mergeau călare. În fine, romantismul nu era romantism fără cai. Și tot la fel de evident, pe Pământ întâlnește o fată drăguță și deșteaptă care îl ajută un pic să devină un bărbat matur și înțelept, primid astfel dreptul de a se întoarce pe planeta sa. Nu vă povestesc chiar tot, că stric surpriza.

Mi-a plăcut filmul, m-a amuzat și m-a ținut atentă până la final. Ba chiar mi-a deschis gustul și pentru alte povești, așa că vă las cu gerul și zăpada și mă duc să caut între cărțile vechi 'Muzicanții din Bremen'.