Bertrand Russell – În căutarea fericirii

Matematician, filosof, scriitor, pacifist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Bertrand Russell este cu siguranță un autor care merită citit. În căutarea fericirii vorbește despre cea mai simplă, mai curată și mai logică metodă de a atinge fericirea pe care am citit-o vreodată. Este o carte scrisă cu bun simț, fără orgolii, cu exemple personale exact atât cât trebuie, cu argumente clare și ușor de înțeles. Se citește cu plăcere și se aplică uimitor de ușor. Este genul acela de carte care nu îți spune nimic nou, dar care te face să vezi tot ce știai deja într-o perspectivă nouă.

În căutarea fericirii nu este un manuscris genial și nici nu propune vreo metodă inovativă și rapidă de a atinge fericirea. Dar, deși propune lucruri simple, o face cu eleganță și inteligență. Russell nu susține că fericirea poate fi obținută de către oricine și nu se referă la acele cazuri de nefericire externă, dramatică. Lucrarea sa este dedicată acelor oameni care au toate piesele fericirii în mână, dar care totuși nu reușesc să compună mecanismul complet al acesteia. Pentru că metroul este aglomerat, pentru că șeful vorbește prea mult, pentru că vecina este mai slabă sau colega de birou are aceleași haine. Motive mici, stupide, care strică zilele tuturor.

Surprinzător este faptul că lucrarea lui Russell a apărut în 1930. Și după aproape 100 de ani este la fel de actuală. Suntem la fel de nefericiți și de incapabili să ne despovărăm de metehne.

John Updike – Vrăjitoarele din Eastwick

Atunci când filmul precede cartea, așteptările sunt mult mai mari. Știi deja subiectul, ai primit o versiune a personajelor și o interpretare regizorală a ideilor vehiculate. De cele mai multe ori, prefer cartea. Descopăr noi valențe, înțeleg alte aspecte și constat, cu bucurie, complexitatea poveștii.

În Vrăjitoarele din Eastwick am descoperit mai mult decât o poveste cu vrăjitoare tinere și frumoase, orbite de același bărbat malefic. Puterile lor nu sunt nici de seducție, nici distructive, iar zborul lor nocturn nu este o simplă călătorie pe mătură. În Vrăjitoarele din Eastwick am descoperit feminitatea. Văzută din atâtea perspective încât în sfârșit mi-am dat seama de ce este așa de greu de înțeles. Între rolul de mamă și de activist al societății, între nesfârșitele senzații și sentimente, între sexualitate și rolul de obiect decorativ, manifestat în artă sau în slujba de soție, conceptul de feminitate se pierde în nesfârșite interpretări. Vrăjitoarele întruchipează acele aspecte care scapă și bărbaților și femeilor. Acceptarea propriului corp, manifestările sezoniere, dependența de artă, dragostea, protecția, libertatea spiritului, temerile și, mai ales, diversitatea, puterea de a alege.

Sunt atâtea rânduri printre care trebuie să citești romanul lui John Updike, încât abia acum admir cu adevărat curajul de a face un film. Este unul din acele romane pe care trebuie să-l recitești periodic, pentru a reuși să cuprinzi toate ițele sale, atât de strâns legate de viață.

Julian Barnes – Papagalul lui Flaubert

A început ca un roman biografic, care amesteca povestea biografului cu a celui despre care scrie. O călătorie la Rouen, orașul natal al lui Flaubert, câteva date despre biograful său, un medic pasionat, aproape obsedat, de viața lui Flaubert. Apoi perspectiva s-a schimbat, lucrurile s-au amestecat și mai rău, de la iubitele lui Flaubert am ajuns la soția biografului său, de la ideile scriitorului francez am trecut la criticii săi și la părerile generale despre viață ale biografului. Firul narativ a dispărut la scurt timp după debutul romanului, lăsând loc unui experiment pseudo-abstract. Biografia are vreo trei variante și se sfârșește cu un dicționar.

Papagalul lui Flaubert este un roman greu de definit. Este interesant și reușește cumva să te țină până la final, deși nici tu nu înțelegi prea bine de ce. Se pierde, se regăsește, devine înțelept ca peste o clipă să fie complet fără sens. Este un experiement literar pe care probabil va trebui să-l reiau peste ceva vreme, ca să fiu sigură că nu mi-a scăpat nimic.

George Topârceanu - Noiembrie

Plouă stupid...
Cerul îşi scutură
Ca dintr-o ciutură
Frigul lichid.

Cârduri de ciori -
Neagră pecingine,
Flori de funingine
Zboară sub nori...

Plouă perfid.
Şi-n doză minimă
Picură-n inimă
Neant acid.

Plouă de sus...
Toamna ironică
Îmi scrie-o cronică
Cât un Larousse.

(O Halim?, -
Pentru că nu cere
Nici introducere,
Nici "va urma"...)

Plouă placid:
A...e...i...o...u...ă...
Dacă continuă,
Mă sinucid!

John Updike – Gertrude şi Claudius

Poveştile de dragoste şi istoria nu se demodează niciodată. Sunt subiecte inepuizabile ale literaturii universale şi, din când în când, mă întorc să citesc romane cu subiecte inspirate din alte vremuri şi de alţi oameni.

Gertrude şi Claudius este o poveste inspirată de piesa shakespeariană Hamlet, dar extinsă mult înaintea crimei. Descrie pe larg viaţa şi viziunea Gertrudei, o prinţesă daneză sortită a se căsători cu cel mai destoinic luptător pentru ca ţara ei să aibă un rege viteaz. Povestea ei de dragoste, cea care a alimentat crima şi răzbunarea, sunt cumva sculptate în firul vieţii ei, decis de alţii prin faptul că s-a născut femeie. Trăieşte după regulile altora, dar, în spatele bonetei de femeie măritată şi bătrână la cei 35 de ani ai săi, gândeşte un spirit liber pentru vremurile sale.

John Updike nu face o copie a piesei de teatru, ci încearcă să-i dea o perspectivă, o explicaţie, dincolo de momentul dramatic surprins de Shakespeare.

Julio Cortázar - Cartea lui Manuel

Cu Julio Cortázar este mereu o luptă. Mă atrage irezistibil, deși știu că unele pasaje le voi citi printre degete, de altele voi fugi îndesând cartea în geantă, iar pe altele le voi povesti iar și iar.. Cu volumele sale nu este niciodată vorba de o simplă lectură, este o luptă, o interacțiunea uneori dureroasă, alteori sublimă. N-am să uit finalul fără de sfârșit al Șotronului, nici cât de mult am iubit-o pe Glenda.

Cartea lui Manuel este povestea revoluției sud-americane transcrisă prin lipituri de ziare pentru viitorul adult Manuel. Părinții săi și prietenii săi, scufundați în tenebrele pariziene, fac parte din rețeaua revoluționară sud-americană. Argentiniei, brazilieni, chilieni, uniți de gândul libertății, al unei vieți lipsite de sărăcie și tortură. Cartea lui Manuel nu este o carte ușoară, nu este nici plăcută. Este întunecată, crudă, o radiografie, un cancer al cărei extracție va lăsa urme. Un fir de speranță, o umbră de dragoste, un copil, un viitor incert, dar atât de dorit. Și peste toate, o ciupercă adunată de pe maidan, care crește uimitor de repede. O carte plină de simboluri, de frământări, de istorie ascunsă.

Alice Munro - Ură, prietenie, dragoste, căsătorie

Uneori și reclama e bună la ceva. Nici un premiu Nobel nu strică. Înainte de a-l fi luat, Alice Munro nu exista în librăriile noastre. După, s-au umplut rafturile. De curiozitate, am răsfoit volumul de proză scurtă Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, deși titlul nu prea m-a inspirat. Dar frazele citite pe furiș m-au convins că merită încercat. Și a meritat.

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie este o colecție de povestiri scurte cu personaje feminine. Asta nu înseamnă că este dedicat doar femeilor, ci doar că oferă o imagine bogată și de ansamblu asupra universului feminin. Pentru mine, rațiunea feminină este un mister. Nu râdeți, chiar nu înțeleg de ce facem și spunem anumite lucruri. Dar în povestirile lui Alice Munro am regăsit multe ipostaze cunoscute. Am găsit personaje credibile, bine construite, cu umor pe alocuri și dramatism prin alte părți. Am descoperit o lume familiară și, poate, am înțeles mai bine.

Temele abordate sunt mult mai complexe decât enumerarea din titlu. Se discută despre familie, despre idealuri, despre secrete, amintiri și vise. Despre dragoste, șotii copilărești și romantism întâmplător. Despre durere, boală și speranță. Despre viață, așa cum o cunoaștem prea bine, imprevizibilă și deseori ironică.

Sebastian Faulks – O săptămână în decembrie

Îmi plac romanele cu personaje bine conturate și bine înfipte în realitate, romanele unde povestea se leagă firesc cu viața de zi cu zi, unde cotidianul naște cele mai neașteptate furtuni. O săptămână în decembrie este un astfel de roman, un roman care surprinde Londra secolului XXI, cu miliardarii, politicienii, teroriștii și conducătorii ei de metrou, ca și cum le-ar face o fotografie. Instantaneu cu expunere o săptămână. Este suficient pentru a-i cunoaște pe protagoniști, pentru a stabili legăturile dintre ei și lumile diferite cărora le aparțin.

O săptămână în decembrie este o poveste bine închegată și deloc miloasă cu mediile de afaceri, cu instituțiile de fonduri de fonduri care au generat criza economică recentă. Discret, fără acuzații, Sebastian Faulks scoate la iveală o lume ascunsă, a banilor, a drogurilor, a organizațiilor teroriste. Oricât de rău ne-am scufunda, la un moment dat trebuie să începem să urcăm. Speranța nu lipsește din acest roman și este, nu mă surprinde, adusă de dragoste.

Poate cel mai frumos lucru spus de acest roman și cel mai cumplit semnal de alarmă totodată, este fraza care încheie una dintre poveștile surprise aici: "Il n'y a qu'une vie, c'est donc qu'elle est parfaite" - Paul Éluard - Există o singură viață, prin urmare este perfectă. Avem în același timp o mare fericire și o mare responsabilitate. E doar una..

John Fowles - Magicianul

Ce-ai face dacă tot ce te înconjoară s-ar preface într-o zi în minciună? Dacă lucrurile şi oamenii de a căror stabilitate nu te îndoiai ar deveni dintr-o dată nişte actori care-şi schimbă rolul de la o zi la alta. Dacă hazardul vieţii tale ar fi de fapt plănuit minuţios de alţii. Dacă toate deciziile tale ţi-ar fi insuflate, scrisorile deschise, sentimentele înşelate. Dacă toată fundaţia alegerilor tale s-ar reduce la reproduceri mitologice şi literatură.

Romanul Magicianul semnat de John Fowles propune un astfel de experiment, în decorul unei insule greceşti uitate de lume. Experiment psihiatric sau teatru experimental, decizie conştientă sau jocul întâmplării, viaţa fiecăruia dintre noi ajunge uneori la răspântii care ne pun la încercare capacitatea de a înţelege şi de a controla ceea ce ni se întâmplă. Creionând personaje care trec de la realitate inocentă la absurd în doar câteva pagini, John Fowles transformă un roman iniţiatic în thriller psihologic, ţinându-şi cititorii cu sufletul la gură până la ultimul cuvânt. Magicianul trebuie cu siguranţă experimentat.

George Bacovia - Gri

Plâns de cobe pe la geamuri se opri,
Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat; „
I-auzi corbii!“ - mi-am zis singur... şi-am oftat;
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.
Ca şi zarea, gândul meu se înnegri...
Şi de lume tot mai singur, mai barbar, -
Trist, cu-o pană mătur vatra, solitar...
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.

Notă: N-am avut în gând iarna când am ales această poezie. Ninge gri uneori şi vara..

Kurt Vonnegut – Retrospectivă asupra Armaghedonului

Colecția de povestiri și discursuri adunate în volumul Retrospectivă asupra Armaghedonului vor stârni cu siguranță câteva zâmbete. Dar, mai mult de atât, vor oferi o perspectivă interesantă asupra învinsului și învingătorului.

Amintirile lui Vonnegut din zilele Celui de-al Doilea Război Mondial constituie baza acestor texte. Luat prizonier după doar o săptămână de front, autorul ajunge să cunoască Dresda și să observe civilii, militarii, prizonierii și relațiile ciudate dintre ei. Contextul se tot schimbă, condițiile și promisiunile la fel, astfel încât, într-un mediu măcinat de război lumea devine o parodie. Poziția învingătorului, solicitată pe rând de germani, ruși și americani, oferă aceleași avantaje și ispitește la aceleași răutăți, indiferent de culoarea uniformei. Învinșii sunt mereu aceiași.

Scrise cu umor și detașare, textele lui Kurt Vonnegut cuprind o ironie tristă care nu lasă pe dinafară nici America lui natală. Lumea e făcută din oameni până la urmă, și va fi distrusă tot de ei.

Simone de Beauvoir – Femeia sfâşiată

Nu ştiu de ce este considerată Simone de Beauvoir acidă, contra, ultra-feministă sau mai ştiu eu cum. Mie mereu îmi pare echilibrată, cu un simţ deosebit al realităţii, corectă dincolo de orice subiectivism, inteligentă şi, nu în ultimul rând, caldă. De parcă ar scrie doar pentru mine, lungi scrisori.

Femeia sfâşiată este un volum de proză scurtă, dedicat unor sentimente pe care nu le dorim şi le ascundem (cu ruşine) de cele mai multe ori. Sentimentul că ai început să îmbătrâneşti şi că omul de lângă tine este doar o umbră, o proiecţie a ceea ce a fost cândva. Te ascunzi, te minţi că ţie nu ţi se va întâmpla, că te-ai conservat suficent de bine ca să înşeli timpul. Dar vine un moment când timpul îţi dovedeşte că tu eşti cel înşelat şi că, inevitabil, ai îmbătrânit. Apoi sentimentul părăsirii, tragediilor care numai ţie ţi se pot întâmpla, vecinii care îşi bat joc de tine şi petrec de Revelion în ciuda faptului că ştiu că eşti singur şi amărât. Oamenii care te lovesc când eşti la pământ, copii care se sinucid şi alţii care îţi sunt luaţi. Deznădejde, nebunie, gustul metalic al abandonului. Şi nu în ultimul rând, sentimentul trădării, existenţa ‚celeilate’ sau ‚celuilalt’. După zeci de ani de fericire constaţi că totul a fost altfel, că viaţa a decurs separat pentru voi, că te înşeală de ani buni. Lupta pentru cel ce ţi-a întregit viaţa, ură, suferinţă, umilinţă, căutarea unei soluţii salvatoare. Atunci când accepţi orice pentru un zâmbet, pentru o frântură din ce a fost, încercând să înţelegi, să oferi o libertate care te sufocă.

Nu, nu cred că scrierile sale sunt acide. Sunt doar frânturi de viaţă pe care nu vrem să le recunoaştem. Dar e bine aşa, între mine şi rândurile de litere din faţa mea e o înţelegere secretă. Vom păstra tăcerea.

Helen Fielding – Olivia Joules și imaginația hiperactivă

Uneori îmi aleg cărți (sau filme) ale căror unic scop este să mă facă să râd. Un scop terapeutic, aș spune. Olivia Joules și imaginația hiperactivă este o astfel de carte, după care am scotocit prin mansarda de la Cărturești unde au fost exilate volumele din colecția CHIC (să nu cumva să le găsească cititorii serioși).

Dar niciodată nu judeca o carte după copertă, parcă așa spunea cineva înțelept. Ei bine, s-a dovedit nu doar că mi-am primit porția de râs, ci și că am fost plăcut impresionantă de o poveste bine închegată și mereu în schimbare, de o acțiune care te ține în suspans, de personaje simpatice, carismatice, din care mereu încerci să alegi omul bun și omul rău. N-a fost doar o carte amuzantă, a fost și o carte din care am învățat ceva. Olivia are câteva reguli care o ajută să iasă din situațiile complicate. Fără să vreau, câteva dintre ele mi-au rămas în minte și m-am trezit în cabina de probă a unui magazin repetând regulile Oliviei: "Nu cumpăra decât haine care te fac să dansezi.", "Nimic nu este atât de bun sau de rău cum pare la prima vedere.", "Nimeni nu se uită de fapt la tine, toți se gândesc doar la ei, așa cum faci și tu." 

Povestea modernă a Oliviei implică o jurnalistă londoneză cu nas de detectiv și trusă de supraviețuire la purtător, agenți MI6 și CIA, teroriști arabi, actori în devenire, Premiile Oscar și locuri de vis pentru amatorii de scufundări. A da, și o imaginație hiperactivă.

Yasunari Kawabata – Frumusețe și întristare

Mă întorc la romanele lui Yasunari Kawabata căutând lumea atât de diferită a Japoniei. Este o îmbinare de tradiționalism și modernitate, de sensibilitate și cruzime, de minți deschise și idei preconcepute. Dar mereu reflectă onoare, sacrificiu, dragoste. Simt că Yasunari Kawabata și-a iubit lumea în care a trăit, iar poveștile lui duc mai departe această dragoste.

Frumusețe și întristare vorbește despre o poveste de dragoste nesfârșită, deși terminată în planul realității. Cei doi nu se pot uita chiar și după mai bine de 20 de ani, iar relația lor îi afectează pe cei din jur. Fără să mai știe unul de altul, locuind în orașe diferite, având familii fiecare, povestea lor transcede orice opreliște lumească și continuă să existe, să creeze deopotrivă bine și rău.

Oricare ar fi subiectul romanelor sale, Yasunari Kawabata nu uită să descrie peisajele atât de frumoase și pline de culoare ale țării sale. Vestigii istorice, locuri de promenadă sau doar cirești înfloriți și păduri tomnatice, fiecare din romanele sale plătește tribut naturii și îndeamnă la contemplație.

Nina Cassian - Dezgheţ

Dacă m-ai chema, ar zvâcni
O mie de păsări în colivii ;
O mie de uşi s-ar da-n lături
şi s-ar umple văzduhul de păsări
şi – ca legătura de chei a pământului –
Ar zăngăni apele sub mâinile vântului
şi s-ar vesti dezgheţul pretutindeni !
Izvoarele-ar căpăta călcâie şi pinteni
şi-ar începe să călărească la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre şi goale ;
Sloiul albastru al singurătăţii s-ar sparge în hău –
Tu, dezgheţul meu, soarele meu !

Eduardo Mendoza – Mauricio sau alegerile locale

humanitas.ro

Una dintre alegerile locale ale ultimei ediții de Kilipirim a fost acest roman al lui Mendoza. Titlul nu mi se pare foarte inspirat, dar dacă frunzăriți cartea în librărie o să fiți convinși de stilul degajat și actual al autorului. Subiectul este inclus în contextul politic și social al Barcelonei dinaintea olimpiadei din 1992, context aflat în schimbare și remodelare. Prin intermediul personajului principal, întreaga societate spaniolă ajunge la rampă, de la principii politice, filosofice și până la cele mai mărunte alegeri personale. Viața începe să includă afaceri grandioase, politicieni, demonstrații, SIDA, mizerie și profesionalism. Toate binefacerile secolului al XX-lea în plină ascensiune.

Romanul pare un cotidian, scris aproape telegrafic și cu scurte comentarii ale editorialiștilor. Povestea de dragoste este folosită ca panou de repezentație pentru un stil de viață, pentru un context istoric. Deși nu-i lipsește nimic, iar amănuntele sunt realiste, povestea veridică, am simțit că ceva îi lipsește. Poate un pic de profunzime, o temă de meditație. Sau poate doar eu prefer romanele care îți dau de gândit, în locul celor care îți prezintă un buletin de știri pe un anumit domeniu.

Franz Kafka – Procesul

hypercultura.ro

Nu cred că este vreodată prea târziu să citeşti o anumită carte. O dovedeşte faptul că recitesc ‘Aventurile lui Cepelică’ la vârste ciudate şi că am reuşit să termin ‘Alice în ţara minunilor’ abia acum câţiva ani. Nici motivul pentru care aleg o carte nu este mereu erudit. ‘Procesul’ l-am ales pentru că Milan Kundera vorbeşte des despre Kafka în cărţile lui. Şi trebuia să aflu de ce. Într-un fel, am aflat.

Cred că secolul 20 a fost lumea lucrurilor paradoxale, a uimirii, a regimurilor absurde, a gândirii deopotrivă înafara şi înăuntrul cutiei, a celor mai surprinzătoare invenţii. Şi mai cred că societatea a refuzat să mai evolueze şi a ales să se tot transforme, în cercuri mărunte şi tulburi. Dacă gânditorii începutului de secol descopereau filosofia înaltă a liberului arbitru, după jumătatea secolului, spiritul de turmă a preluat controlul, absurdul nu a mai fost o raritate, caprele tuturor vecinilor au trebuit să aibă aceleaşi dimensiuni şi producţie de lapte, moda a ajuns lege. ‘Procesul’ povesteşte despre cazurile unei justiţii universale, în care apărarea este îngăduită într-o formă clandestină şi din mrejele căreia nu ai cum să scapi. Există trei variante: să fi declarat nevinovat (dar asta nu s-a întâmplat niciodată), să amâni procesul la infinit sau să fi declarat nevinovat temporar şi acuzat oricând se împiedică cineva de dosarul tău. Justiţia lui Kafka se desfăşoară prin podurile unor case sordide şi întortocheate. Ţine de oameni care-şi fac tablouri măreţe, deşi sunt simpli funcţionari de rang mic. Te urmăreşte acasă, la servici, la biserică. Se află imediat că ai un proces şi primeşti din toate părţile sfaturi care doar te încurcă. Avocaţii trăiesc bine, dar nu rezolvă niciodată un caz, de cele mai multe ori nu fac absolut nimic.

Nu poţi să citeşti ‘Procesul’ fără să constaţi nişte asemănări, fără să observi nişte tipare umane, tipare care urmăresc aceleaşi ţeluri ca noi toţi, care caută aceleaşi adevăruri şi sunt surprinse de aceleaşi întâmplări. Kundera povesteşte într-una din cărţile sale că Franz Kafka a lăsat prin testament unui prieten toate scrierile sale, cu singura condiţie să nu publice decât ce a ales el să publice în timpul vieţii. Prietenul său s-a îmbogăţit şi a devenit celebru pentru că a publicat toată opera lui Kafka, inclusiv corespondenţa şi jurnalele. Într-un fel, toţi suntem judecaţi cândva.

Jean Claude Carrière – Povestiri filozofice din lumea întreagă

Despre povestirile filozofice adunate de Jean Claude Carrière în volumul său, v-am mai povestit. E greu să surprinzi în comentarii o varietate atât de largă de înţelepciune, umor şi isteţime. E greu să nu cazi pe gânduri când, în doar câteva rânduri, descoperi o lume nouă, răspunsuri îndelung căutate şi subtilităţi cu totul surprinzătoare.

Volumul lui Carrière nu poate fi citit repede, deşi povestirile sale sunt uneori chiar foarte scurte. Trebuie timp mai ales pentru înţelegere, pentru pătrunderea sensurilor atât de frumos zugrăvite în cuvinte puţine. Culese din lumea întreagă, povestirile surprind tipologii umane şi istorii pe care le tot repetăm anapoda din vremea vestitului Nastratin Hogea. Învăţaţi şi oameni de spirit au încercat să ne dezveţe de obiceiurile proaste, dar nu ne lăsăm deloc uşor convinşi. De aceea, culegerii de faţă e bine să-i acordăm timp şi atenţie. Este o lectură plăcută şi variată, o reţetă sigură împotriva plictisului de toamnă.

Kilipirim, Măria ta!

Este unul dintre evenimentele care îmi bucură toamna. Și nu doar pentru că are în prezentare cuvântul 'reducere', dar pentru că vin toate editurile din țară și oferta este mereu bogată. Mă bucur să văd că lumea vine, cumpără, citește. În plus, mereu am pofta de ceva nou de citit și având atâtea la îndemână, rar mi s-a întâmplat să nu găsesc autori necunoscuți mie, dar care merită cunoscuți. La Kilipirim i-am descoperit pe Juan Carlos Onetti, Pascal Quignard, Daniel Kehlmann.

Coordonatele rămân aceleași: Sala Dalles, București, 30 octombrie - 3 noiembrie 2013.

Vă țin la curent cu descoperirile acestui sezon, dar primesc recomandări cu plăcere.

Mihail Bulgakov – Viața domnului de Molière

Sunt puțini cei care reușesc să vorbească despre viața altora astfel încât cititorul să nu-i părăsească de la a doua pagină. Și mai puțini sunt cei care reușesc să strecoare umor într-o biografie, astfel încât personajul și eroul scrierii să nu cadă în ridicol. N-am văzut mulți să dea date istorice, nume de oameni importanți, fără a pierde șirul narativ și interesul publicului. Dar dacă ar fi să fac o recomandare, pentru biografiile tuturor personajelor istoriei, alegeți-l pe Bulgakov. Sunt convinsă că orice elev de liceu ar devora paginile unui astfel de manual de istorie. Și ar și reține ce e important. Ba chiar ar mai dori să citească.

Viața domnului de Molière este în același timp o biografie, un roman și o întâlnire amicală cu un povestitor care nu l-a cunoscut personal pe domnul de Molière, dar are o părere extrem de bine documentată despre dânsul. Și culmea, este o părere echilibrată, nici nu-l ridică în slăvi, nici nu dă cu el de pământ. Piesele semnate de domnul de Molière sunt caracterizate doar prin încasările avute și scandalul creat. Sunt numiți actorii și toți cei care au contribuit, este povestit contextul în care a luat naștere piesa și reacțiile stârnite. Cu mici păreri personale, extrem de subtil și de elegant marcate. Viața domnului de Molière este o plăcere, o lectură frumoasă, din care am și învățat, dar alături de care m-am și relaxat. Pentru că eu nu rezist umorului lui Bulgakov, nu rezist și pace. Iar în rolul de biograf nu-l mai știam, așa că plăcerea a fost cu atât mai mare.