Modele pentru români (X)

Din ce în ce mai multe societăți comerciale încearcă o nouă abordare a campaniilor de marketing prin campanii cu impact social. Fie că susțin o cauză ecologistă, una dedicată familiei, problemelor medicale, turismului românesc, conservării patrimoniului național, șamd., aceste companii devin cunoscute prin intermediul unui material care nu le aparține, dar la susținerea căruia pun umărul (poate cu plăcere). Cu siguranță ați auzit de Petrom și Țara lui Andrei, de Avon și campania împotriva cancerului la sân, de Raiffeisen și 273 de locuri de văzut în România și de multe altele care promovează naționalul, umaninatea, ecologia, educația, cultura.

Există voci care susțin că este de datoria acestor firme cu capital uriaș să dea ceva înapoi societății care îi întreține. Nu prea cred că este o datorie, ci un fel de caritate asumată prin prisma unor profituri mari. Până la urmă, își permit financiar aceste campanii și au și ceva câștiguri de pe urma lor. M-aș bucura însă ca publicul să nu ajungă la concluzia că este doar datoria celor bogați și puternici să se implice în proiecte altruiste. Adică să nu stea frumos la televizor în timp ce angajații Petrom plantează copaci. Să nu socotească suficient faptul că au cumparat o ojă de la Avon și aici se termină preocuparea lor pentru victimele cancerului. Să nu considere că dacă locuiesc în România nu mai este necesar să-și viziteze țara. Să nu arunce gunoiul la întâmplare, așteptând ca voluntarii asociațiilor non-profit sau vreo companie cu nume sonor să vină să le adune. Să nu dea foc pădurii pentru că așa se distrează românul la grătar și-apoi, ei nu câștigă așa bine ca alții să-și permită concedii la hotel cu all-inclusive.

Cumva observ că avem tendința de a ne considera perfect eligibili pentru primit și victimă atunci când ni se cere ceva. Plătim taxe și impozite locale, deci avem dreptul de a arunca mizerii oriunde pentru că un angajat al primăriei este plătit din bani publici să curețe. Dacă terenul de la marginea orașului aparține statului, atunci este dreptul nostru să ne desfășurăm grătarele și pungile cu mâncare în scop de sărbătoare și, evident, este datoria statului să curețe după noi. Este dreptul nostru să tăiem pădurea din spatele casei proprii, pentru că ne aparține, dar este datoria statului să ne reconstruiască locuința după ce a fost dărâmată de alunecări de teren. Este dreptul nostru de a contribui la o grămadă dezorganizată de gunoi întâlnită pe munte, pentru că și alții au aruncat înaintea noastră și noi de ce-am fi mai prejos.. Este dreptul nostru să ne spălăm covoarele în râu, consumând cantități uriașe de detergent, pentru că am plătit detergentul. Dar dacă ni se îmbolnăvesc copiii pentru că au băut din același râu, este vina statului că sunt râurile poluate. Suntem mereu cu ochii pe ceilați, pe ce dețin și le poate fi luat, stricat sau măcar discutat. Suntem atât de indiferenți, nepăsători și răutăcioși încât ne-ar trebui mult mai multe campanii și bătaie de cap ca să pricepem și să facem ceva.

Poate dacă am face un model din ce fac alții bun și un anti-model din ce fac rău, poate dacă am construi mai mult decât dărâmăm si dacă ne-am bucura de reușita altuia în loc să-i punem piedici, poate dacă am păstra ce ni s-a dat și am lăsa în urmă un munte liber, o pădure verde, o apă curată, poate am fi mai fericiți.

Modele pentru români (IX)

În ultima vreme, de fiecare dată când deschid televizorul îmi aduc aminte de nenea Iancu. Știu, în topul marilor români Ion Luca Caragiale este umbrit de Eminescu, Eliade, Creangă și alții, dar pentru mine el este de departe cel mai mare, lat și protuberant scriitor pe care l-a dat neamul românesc. Spun asta pentru că singurul model, singurele simboluri pe care le-a folosit au fost observația și inspirația, ironia și critica, psihologia și arta teatrală.

Nenea Iancu se zvârcolește probabil în mormânt de multă vreme, chinuit de o reținere la sol și obligat să nu comenteze în colorate și pișcătoare cuvinte ce se mai întâmplă prin ograda românească. Dar în ultima vreme, cred că s-a făcut elice de atâta frământare. Cațavencu, Tipătescu, Mițele nemuritoare, conu' Leonida și Goe sunt deja mici copii față de personajele pe care le-a născut istoria ultimilor ani. Păi lanțul slăbiciunilor și Miticii literaturii sale au umbrit în fața grelelor zale care leagă industria românească de băieții veseli, isteți și prea puțin investigați, în fața baronilor locali, a celor care-i votează („păi cum să nu-l votăm pe nea primar?”), a purtătoarelor de silicon și a fotbaliștilor de trei cuvinte („gol”, „mama” și „a băga”), a oamenilor politici care-l copiază cu înțelepciune pe Aristotel dovedind științific că acum câțiva ani copiatul era lege, a afișelor electorale agramate și stupide („votați candidatul 17 de pe liste”).

Nu, eu nu vreau un alt Țepeș. Eu vreau să-l trezească cineva pe Caragiale, măcar să râdem de necaz, că de plâns ne-am săturat. Să-l lăsăm să creioneze, cum știe el mai bine, metehnele nepierătoare ale neamului ăsta necăjit. Și-n zgomotul clopoțeilor, claxoanelor, strigătelor și discursurilor politice, să râdem fraților până ne-o plezni norocul și ne-om deștepta. Iar peste altă sută de ani, trecută ca un gând, să nu ne mai găsim urmașii la fel de contrânși a vota, fără să știe cu cine, la fel de istoviți de viața de adolescent ca să mai fie în stare să ia bacalaureatul sau la fel de lipiți de cuvântul „relații” ca musca de miere. Dar mă-ndoiesc că s-a înșelat nenea Iancu.

Modele pentru români (VII)

foto: isciv.ro

Suntem în plină campanie electorală, străzile gem de afișe și steaguri, de șepcuțe colorate, bubuie muzica din mașini învelite în poze, la metrou se împart carnețele și pixuri, toate purtând culori și simboluri atrăgătoare de voturi. În 1934, Nicolae Minovici a fost ales fără să candideze primar al satului (pe atunci) Băneasa. Mai fusese înainte primar al sectorului 3 Albastru (zona Rahova, Grozăvești, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Șerban Vodă). Surprinzător, și la vremea aceea, Bucureștiul avea nevoie de trotuare, de parcuri, de curățenie.

Dar Nicolae Minovici are în CV realizări mai importante decât primele WC-uri subterane din București. Medic și doctor în medicină (cu lucrarea "Tatuajurile în România", unică în alegerea subiectului până astăzi), profesor universitar și colaborator al revistelor de medicină legală, Nicolae Minovici este întemeietorul unui lung șir de instituții medicale: Societatea de Salvare (1906), Spitalul de Urgență și Școala Samariteană (1936), Biroul pentru Asistența prin Muncă a Cerșetorilor din București, Institutul de Medicină Legală din Cluj. A militat pentru practicarea medicinei numai de către medici școliți, și nu de către moașe, vraci și alte forme de ajutor, a impus saloanelor de cosmetică să aibă personal specializat și a atras atenția asupra impostorilor de toate felurile care promiteau rezultate spectaculoase prin diferite forme de influențare a bolii.

Și dacă realizările sale din domeniul medical nu vă par suficiente, Nicolae Minovici s-a gândit să construiască un muzeu de artă populară pe care l-a donat Primăriei Bucureștiului în 1937. Muzeul se află în zona gării Băneasa și este încă deschis publicului. Clădirea muzeului datează din 1905 și este proiectată de arhitectul Cristofi Cerchez. Este considerată un monument de arhitectură, fiind construită ca o stilizare a unei vechi case românești.

Modele pentru români (VI)

foto: ucamarinescu.ro

Am auzit când și când despre această doamnă, în interviuri și reportaje care încercau să sublinieze suspansul și senzaționalul din viața domniei sale. Recunosc, printre rânduri și vorbe am rămas mereu cu melancolia sfârșitului de drum, cu emoția unui nou început și cu gustul dulce-amar al unei vieți trăite în mișcare.

Doamna Uca Marinescu este exploratoare. A călătorit în toată Europa, Chile, Bolivia, Peru, Noua Zeelandă, Mongolia, Irlanda, Bhutan, Birmania, India și în multe alte ținuturi. Este prima femeie din lume care a atins ambii poli în același an, la o vârstă de peste 60 de ani. Fiecare expediție este minuțios documentată, cu fotografii și însemnări, dar toată averea dânsei este înmagazinată discret în amintiri. Locuiește într-un apartament cu două camere din cartierul bucureștean Drumul Taberei și în ultimii trei ani a stat acasă doar 12 luni.

Sigur, calculate obiectiv, rezultatele domniei sale sunt importante și demne de laudă. Dar ce-mi place mie cel mai mult la dânsa este nu faptul că a fost în stare să facă toate aceste expediții și nici acele titluri de 'prima femeie care a făcut asta', ci modestia drumurilor sale. Drumurile făcute de dragul drumurilor, al cunoașterii, al timpului. Drumurile făcute cu drag, cu blândețe, cu liniște. „Mi-am făcut, de la bun început, o strategie, pe care am şi transformat-o în deviză: nu eu plec într-o expediţie, ci expediţia mă ia cu ea.”, spune Uca Marinescu într-un interviu acordat adevarul.ro.

În 2010 a făcut ocolul lumii în cinci luni de drumuri. Itinerariul a cuprins numai locuri în care Uca Marinescu nu mai pusese piciorul, și nu a fost ușor de alcătuit: București - Ecuador - Galapagos - Venezuela - Mexic - Guatemala – SUA – Canada – Japonia – China – Vietnam – Laos – Cambogia – Armenia - Georgia – Uzbekistan – Iran – Dubai – Madagascar - Franța – București. Și chiar dacă lauda nu ar fi nejustificată aici, Uca Marinescu are o altă definiție pentru fericire: „Acel „acasă" care sunt convinsă că există pentru toată lumea. Eu cred că fără noţiunea asta nu te poţi simţi bine, nu poţi fi fericit. Pentru că fericirea nu ţine de nimic altceva, din punctul meu de vedere, decât de „acasă", declara dânsa în același interviu pentru adevarul.ro

Modele pentru români (V)

foto: icr.ro

Sunt convinsă că nu știți că pavilionul administrativ și dependințele aeroportului Băneasa sunt realizarea unei femei. Prima femeie arhitect, Virginia Andreescu Haret (1896 – 1962), are în lista de lucrări o mulțime de clădiri importante din București: palatul fostei societăţi Tinerimea Română, o clădire cu 7 etaje, cu basoreliefuri cu scene din antichitate, liceele Dimitrie Cantemir şi Gheorghe Şincai, Biserica "Sf. Treime", una din cele mai mari din Bucureşti, primele blocuri din beton armat, mai multe clădiri de pe Calea Victoriei, particulare sau aparținând statului.

foto: rezistenta.net

Absolventă a Școlii Superioare de Arhitectură și a Școlii de Belle-Arte, Virginia Andreescu Haret a zugrăvit cu delicatețe și o colecție de acuarele, colecție aflată astăzi în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române. A participat la numeroase congrese internaționale și a fost prima femeie care a obținut funcția de arhitect inspector general.

Mă bucur nespus când descopăr că unele dintre clădirile capitalei poartă amprente de femeie. Am descoperit-o pe Cecilia Cuțescu Storck în aula Academiei de Studii Economice, iar acum pe Virginia Andreescu Haret în pereții unui liceu pe lângă care trec zilnic. La fel de mult mă bucur de fiecare clădire veche și îngrijită pe care o văd, de fiecare curbă trasată cu migală și executată cu trudă, de fiecare copac sau floare, de tot ce e frumos, păstrat și apreciat în orașul ăsta atât de balcanic, de amestecat, cu iz de târg.

Modele pentru români (IV)

foto: enciclopediaromaniei.ro

Zilele trecute, un fost coleg de facultate îmi semnala numărul foarte mare de fete printre studenții actuali ai Politehnicii din București (aproape 50%). Pe vremea noastră, procentul feminin era în jur de 5%, iar glumele și zicalele în circulație nu erau dintre cele mai admirative. Și pe vremea mamei lucrurile stăteau la fel și, sincer, nu întrezăream vreo rază de schimbare. Dar toate neplăcerile din facultate pe care le povestesc cu ciudă pălesc în fața poveștilor primei femei inginer din Europa: Elisa Leonida Zamfirescu, o româncă!

A absolvit un liceu clasic, dar s-a încăpățânat să dea examenele de diferență și să primească și diploma unei secții de real. A vrut să se înscrie la Școala de Poduri și Șosele din București, dar nu a fost primită pentru că era femeie. În 1909, a încercat la Academia Regală Tehnică din Berlin. Pentru că nu au reușit s-o convingă că rolul unei femei este în bucătărie și lângă copii, cei de la Berlin au înscris prima femeie în cadrul unei școli superioare tehnice. Colegii nu au fost deloc bucuroși, nu a fost primită la Balul bobocilor și a fost ignorată de-a dreptul de unii dintre profesori. Ziarele s-au minunat ca la urs când, în 1912, Elisa Leonida Zamfirescu a absolvit printre primii.

În Primul război mondial lucrează în cadrul Crucii roșii și este decorată pentru meritele sale. Apoi își continuă activitatea la Institutul Geologic unde se ocupă de analiza apei potabile, a diverselor minerale, petrol, gaze, cărbuni, bituminide solide, roci de construcţie şi de prepararea minereurilor. A semnat numeroase lucrări științifice și a predat chimia și fizica în două licee.

Și uite-așa, drumul meu academic nu mi se mai pare plin de gropi și neajunsuri. Nu-mi mai vine să mă plâng de replicile ironice ale unor profesori sau de animozitatea colegilor. Datorită unor astfel de femei, drumurile noastre au devenit mai line. Efortul lor l-a diminuat pe al nostru și, deși doar rar le auzim numele, ar trebui să le fim recunoscătoare. Aș vrea ca fata mea (de voi avea vreuna) să devină un inginer, un astronaut, un pilot, un matematician, un mecanic sau orice altceva își va dori, fără să întâmpine nici o privire urâtă, nici o remarcă acidă, nici un resentiment, nici o idee preconcepută.

Modele pentru români (III)

sursa foto: romanianstudies.org

S-a născut într-un sat din Moldova și a crescut la un internat-azil din București pentru că familia ei era prea săracă s-o poată întreține. A reușit prin intermediul unor rude să ajungă la o școală de aviație din Germania și s-a întors acasă cu un brevet de parașutist. Era primul astfel de brevet obținut de o româncă. Participa la spectacole și manifestări aviatice, a avut două accidente care au ținut-o în spital luni de zile, dar în 1931 dobora recordul mondial feminin, sărind de la 6200 m. În 1932 îl dobora și pe cel masculin, sărind de la 7233 m. După absolvirea școlii de pilotaj de la New York, în 1934 deținea și un brevet de pilot civil. Din nou, primul pentru o româncă. În 1936 își cumpără un avion și începe să exploreze Europa: de la Roma la Tripoli, de la Londra la București, etc.

A fost printre primii instructori de parașutism militar. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost pilot în Escadrila Albă, avioanele sanitare ale vremii. În 1946 a semnat alături de alte 11 personalități un memoriu adresat Comisiei Aliate de Control privind falsificarea alegerilor din noiembrie 1946. Drept urmare, a fost condamnată de sovietici la doi ani de închisoare. Ascunsă de diferiți oameni, sovieticii nu au reușit niciodată să o găsească sau să o închidă. A rămas liberă până la sfarșitul vieții. Se numește Smaranda Brăescu (1897 – 1948) și este prima româncă pilot și parașutist.

Acolo unde doar vulturii ajung nu e loc de îndoială, nu e timp de regret. Libertatea are un preț mare. Îl cere în sânge, în muncă, în curaj. Oamenii cu adevărat liberi îndrăznesc să viseze și cuceresc întâi cu gândul, apoi cu fapta, redută după redută. Ei știu că sunt în stare să reușească și nu pot fi opriți. Pot fi doar uciși.

Ajutor!

Modele pentru români (II)

Introducere: De ceva vreme am pus la birou un coș de gunoi dedicat hârtiei reciclabile. Am pus un afiș și i-am înștiințat pe toți de destinația acelui coș. Am vorbit și cu personalul de curățenie și m-am angajat să-l golesc eu în containerul special din curtea firmei. N-am vrut să deranjez sau să supăr pe nimeni, dar se aruncă atâta hârtie într-un birou încât era păcat. De când am instalat coșul, am găsit în el pahare de cafea, ambalaje de dulciuri, șervețele murdare, etc. Unele aruncate din greșeală, altele din nepăsare. Le-am sortat din nou și am mai pus un afiș, mai mare: "Nu aruncați aici plastice, șervețele, sticle, hârtii murdare.."

Cuprins: Acum câteva zile una din doamnele care se ocupă de curățenie a venit să mă întrebe dacă poate folosi coșul ca să arunce niște hârtii. I-am spus că sigur și câteva minute mai târziu s-a întors cu un braț de reviste și pliante publicitare și le-a depus cu grijă în coș. Ba mi-a și mulțumit. Doamna are vreo 50 de ani și da, lucrează ca femeie de servici. Îmi șterge biroul și scaunul, dă cu aspiratorul și spală toaletele. După câteva ore, un tânăr coleg, cu studii superioare făcute în America, și-a aruncat batistele de hârtie în care tocmai își suflase nasul în același coș, ignorând cele două afișe care îl străjuiesc ca ulii și pe mine cu ele. După încă o oră a recidivat.

Încheiere: Trăim cu impresia că modelele trebuie să aibă studii înalte, să fie umblate prin lume, să aibă bani și acces la cultură. În plus, ar fi bine să fi murit acum cel puțin 100 de ani. Cea care ne vinde covrigi este cu siguranță o 'tanti', iar cea care vinde pătrunjel în piață o 'mamaie'. Bătrânii nu pot înțelege chestiile astea moderne ca reciclarea, handmade și plantarea de copaci în principal pentru că pe vremea lor nu era net. Și mai au și prostul obicei să ne înghesuie prin autobuze. Tot ce vine din alte țări e privit cu admirație, tot ce nu merge aici bine "dom'le, numai la noi e așa". Dar orice încercare de a muta un fir de nisip în direcția bună este ignorată cu desăvârșire. Mă gândesc serios să inventez afișul care te pleznește dacă nu îi respecți termenii.

Modele pentru români (I)

sursa foto

Mi-a spus cineva de curând că românii nu au modele și de aceea este haos în țara asta. M-am gândit fără să vreau la ce aud străinii despre România și ce soi de modele ne fac reclamă. Nu am nimic cu Hagi, Nadia sau Ilie Năstase, dar cred că putem mai mult de atât. Sau cel puțin am putut odată.

Am vrut să găsesc un personaj obscur, ascuns în umbra istoriei și a statutului său de .. femeie. Am vrut să aleg un om care nu poartă numele unei stații de metrou și neapărat să fie primul în ceva. Elena Ghica este cunoscută un pic pentru scrierile sale, pentru că a fost fiica unuia dintre membrii familiei Ghica și soția unui principe rus. Mai mult, este cunoscută pentru scrierile în franceză, publicate sub pseudonimul Dora d'Istria. A trăit în Rusia, Franța și Italia, dar și-a lăsat prin testament averea primăriei Bucureștiului pentru administrarea unui spital construit de familia sa. A colaborat cu reviste și a fost atentă la istoria țării sale: „…nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la ţărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca şi cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”, îi scria lui Giuseppe Garibaldi.

Dar cei mai mulți nu știu că Elena Ghica este prima femeie care a escaladat un vârf al Alpilor: Moench (care alături de Eiger și Jungfrau formează cel mai înalt și vizibil grup de vârfuri din Alpi). S-a întâmplat pe 1 iunie 1860, iar Elena Ghica și-a povestit ulterior aventurile în cartea La Suisse allemande et l’ascension de Moench.

Nu, nu vreau să vă impulsionez să fiți primii în ceva anume, nici să urcați vârfuri înghețate sau să vă apucați de scris romane. Modelul Elenei Ghica este modelul unei femei care a trăit frumos și a lăsat ceva bun în urmă. Este modelul unui om căruia i-a păsat de cei din jur, a pus suflet în toate și nu s-a lăsat descurajat. Este modelul unui om care a trăit oriunde pentru că l-a avut pe 'acasă' tatuat pe dinăuntru.