Leapșă de recunoaștere

Am primit de la Carmen o leapșă mică și pentru că vă tot povestesc de aproape patru ani, m-am hotărât să răspund provocării de a recunoaște câteva metehne ale autorului:

• Nu am un CV impresionant, mă pricep doar să observ.
   
• Vorbesc mult, dar când tac, ascult.
   
• Îmi place soarele, deopotrivă reflectat în zăpadă și în nisip.
   
• Admir munții și ființele care trăiesc cu ei.
   
• Nu sunt în stare să arunc amintiri sau cărți.
   
• Iubesc drumurile bune (și nu mă refer la asfalt, dimpotrivă, cele mai bune n-au).
   
• Visez cu ochii deschiși, chiar și la vârsta asta.
   
• Sunt aproape complet lipsită de răbdare, dar știu să aștept. 

Dacă vă doriți un moment de sinceritate, preluați leapșa cu încredere. Lăsați un semn, să vă găsim.

Mic și mare

Notă: proporții de Făgăraș

Mia Frollo - Avatar

Când stai, răpit de visuri, în seara-nsângerată
De toamnă, lângă mine, şi gândul tău l-ascult,
El o poveste-mi spune de-o ţară depărtată -
Povestea lui trăită în vremea de demult.

O, da, erai amicul lui Phidias odată,
Şi compunând o odă mergeai încet-încet
Spre casa lui cea albă de artă-nfrigurată,
Iar eu eram o sclavă venită din Milet.

Era aceeaşi seară de toamnă-nsângerată,
Să te privesc rămas-am pierdută-n colţ de drum,
Iar ochii tăi pe ochii-mi s-au pironit deodată
Şi mi-ai surâs atuncea surâsul tău de-acum.

Notă: din volumul 'Flori de flăcări', 1923.

Despre întâmplare

Am fost o răsfățată a sorții vreme de mulți ani. În copilăria și adolescența mea nimic rău nu se putea întâmpla. Nici nu-mi trecea prin cap că există și altceva decât fericire. Sigur, nu aveam mereu ce ne doream, ne mai certam cu unii și cu alții, sufeream, plângeam, ne temeam. Dar exista locul miraculos în care toate astea dispăreau cu un zâmbet, cu o aromă de sirop de zmeură, cu un gust de cozonac cald. Era atât de miraculos acest loc încât primea și apeluri telefonice și rezolva necazurile de la distanță. În ultimul an de liceu, defineam fericirea ca fiind viața mea, uimind profesoara de filosofie care tot căuta înțelesul ascuns al acestui răspuns. Era doar o realitate.

Au trecut mulți ani de atunci, de fiecare dată când îi număr mă îngrozește dimensiunea prăpastiei construite între timp. Întâmplarea și-a făcut loc încet în fericirea mea. A izbucnit cu furie într-o zi de ianuarie și aproape m-a linșat într-o noapte de Paște. Apoi, în furtuna stârnită brusc, cineva mi-a adus o barcă. Am reușit s-o văd și s-o înțeleg abia un an mai târziu, când un pâlc de stele de deasupra mării mi-a intrat în suflet pentru totdeauna. Dar nici nu mă suisem bine și barca m-a răsturnat, lăsându-mă să înot în ape tulburi. Mi-a dat siguranța că există pe undeva și ne vom întâlni din nou. Așa a fost. Apele s-au mai liniștit o vreme, dar întâmplarea a pornit din nou la atac într-o zi fierbinte de vară. Un atac scurt, ascuțit, dureros. "Un sfârșit e un început", mi-a spus atunci barca și, cu ochii în lacrimi, am crezut-o, sperând încă în viață, în oameni, în fericire.

Din când în când întâmplarea revine. Nu știu de ce se pricepe mai mult la rele decât la bine. Își alege momentele cu viclenie, așteptând să fiu vulnerabilă, să fi făcut planuri, să am cât mai multe de pierdut. Mă agăț de fericirea mea în fiecare dimineață, așa cum te îmbraci mereu cu tricoul preferat, deși e vechi și cam rupt. Mă lipesc de ea și refuz să-i dau drumul. Caut barca. Înot de atâta vreme, încât mușchi ciudați mi-au crescut pe mâini și pe picioare. Am învățat să-mi țin respirația, să plutesc cu ochii în soare odihnindu-mi trupul și mintea. Am învățat să-mi fac inima să bată sub presiune. Și după atâta vreme și atâtea întâmplări, dacă mă întrebați ce e fericirea, am să vă răspund la fel: "viața mea".

Anton și Eulalie - acasă

V-am mai povestit despre Anton și Eulalie, cei doi stejari roșii primiți în campania vAlluntar. Cu ceva întârziere (motivată), cei doi camarazi și-au găsit un 'acasă'. Sunt într-o zonă frumoasă, delurită și cu mulți prieteni de-ai lor în preajmă. Și pentru că erau veseli, s-au gândit să facă și o ședință foto.

Sibiu, în noapte

Panică

În linişte perturbată doar de zgomote surde, foşnite, necunoscute. În întuneric amestecat cu umbre, cu raze isterice violete. În noapte, când metroul nu mai curge, timpul se învârte ameţitor şi tu nu mai spui nimic, nu mai răspunzi, nu mai auzi. Telefonul rămâne stins, afară se porneşte furtuna şi mii de gânduri urâte îşi găsesc drumul spre mine. O alarmă ţipă isteric. Mă înăbuş sub pernă încercând să opresc gândurile să mi se scurgă în vene. O tâmplă bubuie dureros. Panică. Nebunie.

Sistemul

Când sunt cu tine totul este infinit de simplu într-un complicat sistem necunoscut de nimeni. Împotriva legilor firii și fizicii, fără definiții, fără aprobări, fără sens. Împotrivindu-ne chiar noi înșine. 

Virginia Woolf – Orlando

Orlando suntem toți. Bărbați și femei deopotrivă. Cu stare sau săraci lipiți. Nobili, țărani, regi, poeți, țigani. Amestecată într-o poveste fantastică, cu umor și peripeții de basm, cu transformări și personaje boeme, filosofia Virginiei Woolf depășește cu mult epoca în care a trăit scriitoarea. Vorbește despre viață, vise, nostalgii, sexualitate, trăsături fine exploatate în timp de generații întregi, tabuuri și principii. Are un stil aparte, realist, fără a exagera, sensibil, fără a cădea în romantism.

Orlando se citește cu multă curiozitate, cu ceva scepticism și cu un zâmbet ironic. Sunt multe adevăruri despre bărbați și femei, strecurate subtil printre rânduri. Și metehne ale omenirii, de când e ea făcută de bunul Dumnezeu. Și dacă nu vă atrag toate astea, puteți oricum citi povestea, ca pe un basm nepieritor.

Despre locuri și orașe - Privind la Făgăraș

Notă: Va urma, cu siguranță..

Despre jumătăți

Am întâlnit oameni care-și doresc cu ardoare 'pe cineva'. Să nu fie singuri, să nu îmbătrânească fără cineva alături, să-i aștepte cineva într-o casă cu verandă și flori. Nu contează prea mult acel 'cineva' atâta timp cât corespunde unui tipar destul de larg, plus sau minus epsilon. Sunt oamenii alfa, care nu pot exista fără haită.

Am întâlnit oameni care visează jumătatea perfectă, desprinsă dintr-un roman cu personaje exotice, cavaleri sau domnițe. Analizează mărunt orice posibilă asemănare și nu se clintesc de la ideal nici măcar un pas. Sunt oameni care joacă la ruleta vieții, unde fie câștigul e imens și nu le va mai trebui nimic niciodată, fie pierd tot și mor în ruină.

Am întâlnit oameni care trăiesc fără așteptări, fără presupuneri. Oameni care iau fiecare zi așa cum vine și încearcă să scoată ce e mai bun din ea. Oameni care se plictisesc deopotrivă de singurătate și de jumătăți, care au învățat să se bucure de tot și să decidă doar pentru ei înșiși. Sunt scepticii, oamenii liberi, visătorii.

Am întâlnit oameni care iubesc. Fără a fi jumătatea perfectă, chiar fără a fi o jumătate, fără a avea virtuți deosebite. Oameni care iubesc un nume, niște ochi, o bucată de carne. Sunt cei care trec peste principii, peste gura lumii, peste interdicții. Sunt cei care dărâmă ziduri pentru o privire. Sunt cei care așteaptă, care își duc viața ca un drum spre Mecca. Împliniții.

Jorge Luis Borges - Sunt

Sunt cel ce ştie că-i la fel de van
Ca-n luciul de cristal nevorbitor
Înspăimântatul, vanul privitor
Ce trupul fratelui urmează-avan.
Ştiu, prieteni neştiuţi, că ne-a fost dată
Drept singură iertare doar uitarea
Şi că-n uitare e şi răzbunarea,
Umanei uri, soluţie ciudată!
Ilustre chipuri de-a greşi! Uşor
Nu-i să dezlegi ce-i timpul, labirint
Multiplu, unu şi mereu distinct,
Al fiecăruia şi-al tuturor.
Sunt nimeni.
Spada n-am incins voinic.
Ecou sunt, şi uitare, şi nimic.

Portret (XXIV)

Fetița se opri brusc din vorbit și, deși continua să meargă, privirea îi rămase fixată într-un punct. Mama se opri nedumerită, urmărind privirea fetiței, dar aceasta se smulse din mâna ei și se apropie de una din băncile de pe marginea drumului, înainte ca mama să poată protesta. Se opri la jumătate de metru de bătrânul ocupant al băncii și îl privi fără să spună nimic. Mama se încruntă un pic. Omul era singur, nu foarte curat și figura lui apatică putea fi un semn de beție. Purta un trenci dubios și pălărie, în plină zi de vară. Poate era vreun cerșetor, vreun bătrân fără casă..
- Ce faci tu, fetiță?, întrebă bătrânul.
- Bine, răspunse serios fetița, fără a schița vreun zâmbet.
- Câți ani ai tu?, insistă bătrânul.
- Patru și două luni.
- Bravo! Și cum te cheamă, fetiță de patru ani și două luni?
- Ania, răspunse fetița, neclintită în privirea ei albastră.
- Cuminte ești tu fetiță, zâmbi bătrânul și o mângâie pe unul dintre obraji.
Mângâierea, sau poate aprecierea, îi smulse Aniei un zâmbet larg care aprinse privirea (tot albastră) a bătrânului. Abia atunci mama se relaxă și îndrăzni s-o cheme. Ania plecă, strigând un 'La revedere' ca sunetul unui râu de munte, iar bătrânul se gândi că ar fi bine să vină și mâine pe aceeași bancă. Poate mai trece fetița.

Galben isteric

Pentru vară

Se spune că dacă primăvara vedeți mai multe berze, veți avea o vară frumoasă, în care nu veți fi nicicum singuri. Ca să mă asigur că așa va fi, am adunat aici mai multe berze. Zicala nu specifică nimic legat de fotografii..

Mesaj de-o clipă

Sper că vă bucurați, că râdeți, că vă împărțiți raze de soare pe felii de cozonac. Sper că sunteți fericiți, că sunteți împreună, că vă iubiți. Sper că sunteți în sărbătoare, a zilei, a clipei, a vieții. OFZ.

Între prieteni - by Tams