Alice Munro - Ură, prietenie, dragoste, căsătorie

Uneori și reclama e bună la ceva. Nici un premiu Nobel nu strică. Înainte de a-l fi luat, Alice Munro nu exista în librăriile noastre. După, s-au umplut rafturile. De curiozitate, am răsfoit volumul de proză scurtă Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, deși titlul nu prea m-a inspirat. Dar frazele citite pe furiș m-au convins că merită încercat. Și a meritat.

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie este o colecție de povestiri scurte cu personaje feminine. Asta nu înseamnă că este dedicat doar femeilor, ci doar că oferă o imagine bogată și de ansamblu asupra universului feminin. Pentru mine, rațiunea feminină este un mister. Nu râdeți, chiar nu înțeleg de ce facem și spunem anumite lucruri. Dar în povestirile lui Alice Munro am regăsit multe ipostaze cunoscute. Am găsit personaje credibile, bine construite, cu umor pe alocuri și dramatism prin alte părți. Am descoperit o lume familiară și, poate, am înțeles mai bine.

Temele abordate sunt mult mai complexe decât enumerarea din titlu. Se discută despre familie, despre idealuri, despre secrete, amintiri și vise. Despre dragoste, șotii copilărești și romantism întâmplător. Despre durere, boală și speranță. Despre viață, așa cum o cunoaștem prea bine, imprevizibilă și deseori ironică.

Helen Fielding – Olivia Joules și imaginația hiperactivă

Uneori îmi aleg cărți (sau filme) ale căror unic scop este să mă facă să râd. Un scop terapeutic, aș spune. Olivia Joules și imaginația hiperactivă este o astfel de carte, după care am scotocit prin mansarda de la Cărturești unde au fost exilate volumele din colecția CHIC (să nu cumva să le găsească cititorii serioși).

Dar niciodată nu judeca o carte după copertă, parcă așa spunea cineva înțelept. Ei bine, s-a dovedit nu doar că mi-am primit porția de râs, ci și că am fost plăcut impresionantă de o poveste bine închegată și mereu în schimbare, de o acțiune care te ține în suspans, de personaje simpatice, carismatice, din care mereu încerci să alegi omul bun și omul rău. N-a fost doar o carte amuzantă, a fost și o carte din care am învățat ceva. Olivia are câteva reguli care o ajută să iasă din situațiile complicate. Fără să vreau, câteva dintre ele mi-au rămas în minte și m-am trezit în cabina de probă a unui magazin repetând regulile Oliviei: "Nu cumpăra decât haine care te fac să dansezi.", "Nimic nu este atât de bun sau de rău cum pare la prima vedere.", "Nimeni nu se uită de fapt la tine, toți se gândesc doar la ei, așa cum faci și tu." 

Povestea modernă a Oliviei implică o jurnalistă londoneză cu nas de detectiv și trusă de supraviețuire la purtător, agenți MI6 și CIA, teroriști arabi, actori în devenire, Premiile Oscar și locuri de vis pentru amatorii de scufundări. A da, și o imaginație hiperactivă.

Etno șic - Făcute de Luiza

Notă: O dovadă că a face o ie nu este ceva demodat. Le găsiți Făcute de Luiza.

Schimbare de program

Intenționasem să vă povestesc despre un articol simpatic și, probabil, bazat pe fapte reale, dedicat străduințelor feminine de a fi și gospodină și amantă și doamnă și om al muncii și mamă și etc. Despre cum se distruge manichiura atunci când speli vase și despre cum se agață sacoșa de cumpărături pe drumul de la muncă spre casă.

Dar în timp ce rumegam subiectul, mi-am amintit brusc de o melodie dintr-un film. "If I didn't care..." zicea refrenul și mare dreptate avea. Pentru că dacă nu mi-ar păsa, nu mi-aș mai face manichiura și nici nu mi-aș mai aminti să cumpăr morcovi. Ba chiar n-aș mai spăla vase în viața mea (zău dacă e o activitate plăcută). Și copilul s-ar putea descurca singur. Aș renunța la șnițelele experimentale, ciorapii cu port-jartier și bigudiurile de plastic. N-aș mai pierde vremea cu mersul la sală sau prin magazine, aș mânca de toate fără să mă agit numărând grăsimile. Ce-ar mai conta colesterolul? Aș înjura pe oricine mi-ar veni: șefii mei, șefii lui, diriginta copilului, prietenii comuni sau rudele enervante. De ce nu? N-aș mai alerga prin trafic să prind programarea la coafor, serbările puștiului și seratele cu șefii lui din străinătate. L-aș învineți când sforăie și nu cred că m-aș mai dezlipi de pijamaua roz cu Tweety. Ocazional, nu m-aș spăla pe dinți. Pentru că dacă nu mi-ar păsa, nu m-aș mai obosi să fiu nici mamă, nici soție, nici gospodină, amantă sau orice altceva. Dar vedeți cum vine treaba, că îmi pasă. Și-atunci nu mi s-a mai părut așa amuzant articolul cu pricina.. și nici așa adevărat.

La 30...

Uneori și Feisbuc mai spune lucruri bune. Am văzut de curând reclama unui articol dintr-o revistă pentru femei în care se spunea, printre altele: "La 10 ani știi să te joci, la 20 știi să riști, la 30 știi să iubești." Mi-a fugit un zâmbet, vă spun sincer, pentru că la ai mei 30+ constat exact același lucru: mă pricep din ce în ce mai bine să iubesc. Sigur, orice plus vine cu niște minusuri și sunt multe alte lucruri pe care reușesc cu succes să le fac mai prost. Nu mai am curajul de la 10, nici nebunia de la 20. Nu mai împart oamenii în alb și negru, pierzându-mă uneori în prea multe nuanțe de gri. Nu mai îndrăznesc să port haine exagerate și, of, încep să fiu atentă la vârsta altor oameni (zău, cine se gândea la 20 de ani câți ani are profa de mate?!)

Dar să mă concentrez pe partea plină a paharului (că tot îi spuneam azi șefului să susțină că am făcut o treabă destul de bună în loc să zică destul de proastă, că sună mai bine și tot la fel de corect e). Constat că mă pricep să iubesc mai bine acum chiar și oameni sau întâmplări pe care le-am pierdut cândva. Îmi sunt mai dragi păpușile din copilărie, amintirile pline de jenă ale adolescenței, mi-e mai ușor să exprim sentimente pe care știu că le aveam acolo, ascunse undeva. Privesc oamenii cu bucurie, cu entuziasm, cu încredere (probabil o să-mi treacă la 40 partea asta cu încrederea, nu e prea benefică). Aș fugi de o ceartă unde văd cu ochii, m-am îndrăgostit de munte în orice formă sau anotimp, îmi place ploaia, ador zăpada. Ceva nefiresc se întâmplă cu mine.. Anii ăștia considerați de împlinire profesională și de familie, nu sunt deloc așa pentru mine. Nu mă preocupă câștigurile materiale, capra vecinilor și avansarea profesională. Sunt într-o stare liniștită de drag. Suspect de liniștită. Aș ieși poate ultima la o revedere cu colegii de liceu, nu am realizări notabile. Dar ceva suspect se întâmplă cu mine. Cam ca Fernando...

Virginia Woolf – Orlando

Orlando suntem toți. Bărbați și femei deopotrivă. Cu stare sau săraci lipiți. Nobili, țărani, regi, poeți, țigani. Amestecată într-o poveste fantastică, cu umor și peripeții de basm, cu transformări și personaje boeme, filosofia Virginiei Woolf depășește cu mult epoca în care a trăit scriitoarea. Vorbește despre viață, vise, nostalgii, sexualitate, trăsături fine exploatate în timp de generații întregi, tabuuri și principii. Are un stil aparte, realist, fără a exagera, sensibil, fără a cădea în romantism.

Orlando se citește cu multă curiozitate, cu ceva scepticism și cu un zâmbet ironic. Sunt multe adevăruri despre bărbați și femei, strecurate subtil printre rânduri. Și metehne ale omenirii, de când e ea făcută de bunul Dumnezeu. Și dacă nu vă atrag toate astea, puteți oricum citi povestea, ca pe un basm nepieritor.

Katherine Webb – Moștenirea

Îmi plac istoriile de familie pentru că îmi amintesc de ale mele. Sigur, nu am avut parte de copii abandonați, exploratori în Vestul sălbatic sau de titluri nobiliare, dar avem și noi poveștile noastre, de dragoste, de război, de viață. Moștenirea este o astfel de poveste, care îmbină patru generații de femei și traversează secolul XX alături de ele. Amestecând capitole din viața fiecărei generații și povestind la persoana întâi, romanul reușește să te țină curios până la ultimele rânduri ( și chiar și acolo aș mai fi avut o întrebare). Are un ritm alert și umor, nu se împiedică în contemplații inutile și nici nu face abuz de clișee. Un fel de roman al Agathei Christie ascuns într-o saga de familie.

Nu am apreciat în mod deosebit calitatea scriiturii și nu știu să spun dacă e vina autoarei sau s-a pierdut la traducere. Asta pentru că nu-mi place să mi se dea indicații regizorale în timp ce citesc o carte. Prefer să-mi construiesc singură impresiile și să judec personajele prin proprii ochi. Din păcate, este o trăsătură comună a scriitorilor moderni. Un fel de televizare a romanului, pentru a face cartea accesibilă maselor. Povestea însă merită să parcurgi romanul până la final.

Notă: articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. Dacă primeşte 15 comentarii, plantăm un copac.

O clipă de linişte

Ne încăpăţânăm să dedicăm luna martie femeii. Îi legăm numele de flori, prăjituri, animale pufoase, baloane colorate, reduceri la produse cosmetice.  Pentru că merită, pentru că e frumoasă, pentru că, brusc, ne aducem aminte de feminitate, graţie, grijă. Cumpărăm flori la număr, să nu cumva să uităm pe careva. Dăm e-mailuri, SMS-uri, tag-uri pe Facebook, felicitări electronice, telefoane. Trecem în revistă agendele, obligaţiile, rudele, colegele de servici, amicii virtuali. Abia spre seară, sleiţi de urări şi zâmbete, cu bugetul redus  şi sătui de pupături digitale, ne întoarcem spre casă. Scăpăm de trafic, de tarabişti insistenţi, de miros intes de parfum. Ne întoarcem la plictiseala fiecărei zi, în care, bărbaţi sau femei, ne sunt toţi egali.  Cu un ceai sau o bere în faţă, privind în gol la ştirile care se repetă cu încăpăţânare, cu mintea bâzâind de impresii, ne întindem automat după telefon (sau după mâna de alături, în cazul fericit): Hei, ţie cum ţi-a mers azi? Transformăm toată nebunia într-o clipă de linişte. Şi e tot ce contează.

Portret (XX)

- Deci te căsătorești.. Ești tot cu băiatul ăla de l-am văzut eu demult? Da.. nu-mi mai amintesc cum arată. De atunci m-am despărțit de trei. Asta e...

Tăcerea s-a așezat comod, până la stația următoare când norocoasa viitoare soție a coborât. În urma ei, un telefon care nu deținea nici un număr iubit a fost butonat o vreme, apoi a fost așezat în buzunar și urmat de un oftat lung.

- Taman azi trebuia să mă întâlnesc cu ea.., spuse fata privind inimioarele roz lipite de geamurile metroului.

Portret (XVIII)

La capătul celălat al unghiilor roșii, lăcuite îngrijit și rotunjite cu migală, stă o haină ponosită de iarnă. Culorile i s-au șters demult, rosăturile au apărut pe la mâneci și vreo două molii s-au înfruptat dintr-un colț de guler. Totuși, un fular gros, colorat și lucrat de mână ascunde mare parte din defectele ei. Poartă cizme îndoite de timp, lustruite frumos și impecabil de curate. Și-a învârtit o buclă și o umbră de ruj încă îi mai stăruie pe chipul încercănat. Nu e frumoasă, nici elegantă, dar cochetăria ușoară îi dă un aer aparte. O luptă urâtă se duce între ea și timp.

Pentru cine se îmbracă femeile? Nu, nu pentru alte femei, așa cum zic unele guri care încearcă să transforme femeia într-un animal de pradă, sângeros și capabil de orice. Nici pentru a urca pe scara socială, a prinde un post mai bun sau un bărbat mai bogat. Nici chiar pentru vanitatea unei oglinzi care le arată frumoase, în bătaia soarelui de dimineață. Femeile se străduie pentru un el pe care-l așteaptă în fiecare seară. Dacă știe drumul sau nu, depinde doar de el, dar femeia așteaptă cu stăruință, aranjată cu grijă. Își ascunde dorul sub un strat de pudră, își parfumează părul ca o discretă întâmplare și își impune un regim drastic pentru a fi pregătită. Poate în seara asta vine. Nu-și va ierta niciodată dacă întâlnirea lui o va găsi nepregătită.

Portret (XV)

Nu sunt în stare să-ți descriu trăsăturile. Nu-i de mirare că nici nu mă încumet și te privesc pierdut, centimetru cu centimetru, urmărind linia fermă a bărbiei și pe cea dulce a obrazului. Ai gene curbate, ce ascund niște ochi negri cum știu că n-am să mai văd. Niște șuvițe rebele și negre îți traversează uneori fața. Te-aștept urcată pe pervaz, seară de seară. Înfășurată în pătură, cu ochii proptiți în stele, te caut. N-am dezlegat încă misterul care te face să ajungi la mine, zburând pe orice vreme și printre oricâți nori. Cobori în cameră și te așezi pe covor. Vorbim așa, tu jos și eu sus, ceasuri în șir, până când ochii mi se lipesc a somn. Atunci te strecori pe fereastră și silueta-ți subțire se mai reflectă câteva clipe în întunericul nopții. Nu, nu sunt în stare să te descriu sau să rostesc motivul pentru care te aștept în fiecare noapte. Zborul tău m-a vrăjit demult și eu m-am îndrăgostit de vrajă.

Portret (XIII)

Parcul era plin de biciclete, copii și bătrâni. Parcul e mereu plin de biciclete, copii și bătrâni. Ea era altfel. N-avea nici copii, nici bicicletă, nici bătrânețe. Avea fața ca de hârtie, un turban de mătase care îi acoperea urechile și balerini roșii. Stătea liniștită pe câte o bancă, mereu alta, sau umbla cu pas domol, ferindu-se delicat din calea urgiei de bicicliști și copii alergând. Aproape n-o simțeai că există și totuși era acolo, prezență imposibil de trecut cu vederea. Părea tânără și în același timp fără vârstă, blândă și fără tăgadă prinsă într-o luptă pe viață și pe moarte. Era o zi plină de soare și vânt, dar nici un fir de păr nu-i scăpa din răsucirea turbanului.

Epopeea memoriei

Uneori lucrurile se încăpățânează să te chinuiască, să te tortureze la foc mic și nervi măreți. Împinsă de necesități firești, m-am hotărât să aduc la zi tehnologia din viața mea. N-o fac prea des și musai trebuie să fiu constrânsă din toate părțile ca să fac așa ceva. (Aici mă bucur nespus că nu știți ce meserie am..) Și uite-așa am ajuns să-mi doresc ultima versiune de Ubuntu. Versiune frumoasă și colorată, plină de șmecherii și noutăți suculente. Dar pentru toate aceste prăjiturele aveam nevoie de ceva memorie în plus. Nu, nu ca să rețin unde este fiecare, ci pentru ca râșnița mea, zisă Lulu, să poată funcționa normal.

Zis și făcut, m-am pus pe cercetări. Am vizitat site-ul producătorului (părintele lui Lulu), am notat conștiincios recomandările lui, am ales ce e mai bun pentru Lulu și a doua zi eram la magazin. Nu m-am uitat la bani, merită drăguțul. Dar când șuruburile au fost îndepărtate, ambalajul cadoului rupt și becul fixat rece pe măruntaiele lui Lulu, un fior m-a trecut pe șira spinării: Lulu avea doar 200 pini! Cadoul meu specificat avea 204! Lulu a plâns, eu m-am străduit să închid rana repede și să redeschid cercetările. Da, mai erau și alții care se întrebau de ce producătorul spune 204 când animăluțele lor aveau doar 200. Cică e chestie de an. Mă rog, puteau să spună de la început. Am reînceput căutările pentru animăluțe cu 200 de pini. Am găsit unele chiar drăguțe, care se anunțau potrivite pentru Lulu. Le-am localizat la magazin și, fericită foarte că rezolvam problema, mi-am anunțat sosirea și dorința la magazin.

După câteva ore, cadoul memotehnic al lui Lulu dispăruse din oferta magazinului. Pentru a treia oară, m-am reorientat. În magazin am aflat că nici noua orientare nu era bună și am luat cu ciudă singurul produs pe care-l aveau. Nu m-am uitat în ochii lui Lulu când am desfăcut din nou și din nou șuruburile. Am încercat variantă după variantă, am transpirat, am lăsat jertfă ceva ojă și într-un final am reușit să înfig toate cele la locul lor. Nu era foarte greu, dar cum am învățat ce trebuie să fac dintr-un filmuleț, eram prea subtilă și plăcuța nu pricepea unde trebuie să se înfigă.

Și gata. Epopeea a durat câteva zile, dar cumva a meritat. Lulu e mai gânditoare cu noua ei memorie, eu am primit Ubuntu 12 colorat și frumos împachetat. Nu i-am spus însă că este ultima aducere la zi pe care o mai poate primi.. Așa cum merg legile comerțului, orice lucru se strică trebuie aruncat. Motiv pentru care orice piesă de schimb sau de actualizare e scumpă, proastă și rară la vedere. Iar noile tehnologii colorate cer din ce în ce mai multe resurse.

A spune sau a nu spune

"Draga mea, ce nuntă superbă! Păcat însă că ai facut-o în mai, știi că se spune că nunțile de mai nu rezistă.." Era probabil mătușa sau vecina cuiva, dar Miruna n-ar fi putut spune cu exactitate a cui. Îi zâmbi politicos, deși cam strâmb după mine, și îi ură o seară plăcută (spunându-și în gând să fie ultima dată când o vede pe doamnă la nunta ei de mai, cu posibilitate de separeu). Proaspătul soț o strânse ușor de mână. Senzația de prăbușire o părăsi și înaintă voioasă spre următoarea masă.

"Felicitări, felicitări!" se grăbi un domn cu mustață să ureze. Era un pic cam băut și zâmbetul lui malițios nu făcu senzație. "Și? Abia așteptați să scăpați de noi, nu? Uită-te la ea băiete, ce tărăboi face în pat asta mică!" exclamă din nou domnul, dornic de atenția mulțimii. Miruna își abținu roșeața în vârful urechilor și vorbele ascuțite în vârful limbii, zâmbi și mai strâmb ca la prima masă, ciocni zgomotos cu domnul și fugi cât de repede la masa următoare.

O întâmpinară două doamne de vârstă tomnatică, îmbrăcate riguros în rochiile bune, cu toate bijuteriile din dotare și parfumul de epocă. "Când dansăm la botez? Le dați numele Soficăi și al lui Gicu, nu?" Miruna își recunoscu socrii în descriere și presupuse corect că a ajuns la masa cu rudele lui. Făcu imprudența să anunțe că încă nu era cazul de plozi și doamnele schimbară o privire cu subînțeles. Apoi cea mai în vârstă dintre ele, cu privirile preocupate de un inel gros, murmură ca pentru ea: "Eh, săraca Mioara, câți plozi i-ar fi turnat ea.." Înghițând în sec și reținând numele pentru cercetări ulterioare, Miruna ură seară bună și se scuză politicos spre masa următoare.

O masă veselă și plină de zâmbete o întâmpină cu urale. Nu-i cunoștea, dar păreau bine dispuși și fără urări prea elaborate. Probabil colegii lui de servici, va întreba mai încolo. Zâmbi înveselită brusc și deschise vorba despre muzică și mâncare. Da, da, totul e în regulă o liniștiră tinerii. Recompensându-i cu o privire fericită de ansamblu, Miruna găsi ochii unei fete oacheșe și mărunțele fixate pe rochia ei. Înghiți în sec așteptând pleznitura. "Vai, ai o pată pe rochie! Nu trebuia să iei tort de ciocolată sau măcar să nu te apropii de el. Și-așa ți-e cam strâmtă rochia.." Miruna se clătină pe tocuri blestemându-se în gând pentru neatenția cu tortul. Plânsese amar în baie încercând să elimine urmele dezmățului culinar. Din păcate, rochia ei refuzase tratativele de pace și o pată mică și maro încă îi mai strălucea pe fustă. Inspiră adânc, îi pofti la dans pe petrecăreți și porni mai departe.

O fulgeră un gând cum că fata oacheșă ar fi Mioara, dar îl alungă repede pentru întâmpinarea următorilor meseni. Și tot așa, din masă în masă, din urare în urare, Miruna pierdu șirul celor ce îi ieșeau în cale și socoteala blagoslovenilor pe care le primea. Copiii reveniră de câteva ori în discuție, la fel și pata pentru care primi mai multe sfaturi. Pentru cazul în care nunta de mai chiar avea probleme și mai trebuia să poarte rochia încă o dată. Mai înregistră și că unii oaspeți ar fi vrut altă muzică, alții alte flori și cei mai mulți alt tort. Își promise că la următoarea nuntă va fi mai atentă la tort și mai selectivă cu invitații. Și se va uita după așa-zisa Mioara. Când reveni la masa ei, lumea răvășită care o înconjura avea altă culoare. Ciudat, alesese piersică pentru ornamente și acum totul i se părea violet.

Pe sub masă, cineva o strângea zdravăn de un genunchi. Întoarse privirea și îl găsi pe el, zbătându-se cu niște gânduri nu tocmai plăcute. Bângui ceva despre alegerea cravatei și a costumului prea deschis, despre câți copii ar vrea și cât de repede și despre cât de mult vin mai era. Era transpirat și ciufulit, avea o căutătură fugărită și niște cearcăne asortate costumului. Se crispase în genunchiul ei și presimțea o vânătaie, dar figura lui descompusă o amuză. Miruna începu să râdă cu hohote din ce în ce mai gălăgioase. El o privi descumpănit și izbucni în râs aproape instantaneu. Mâna lui își slăbi strânsoarea, privirile li se limpeziră și nimeriră pe feliile neterminate de tort. De ciocolată, afurisitul. Miruna râdea cu lacrimi, fără grijă de machiaj sau oaspeți. Se ridică brusc și îl trase după ea pe ringul de dans unde se desfășura o melodie plăcută doar unora. Ghinion. Îl sărută apăsat, conștientă că își va petrece tot restul vieții cu omul din fața ei și cu amintirea unei nunți nefaste de mai.

Astrogramă

La naiba cu zodiile, ursitoarele și genele. La naiba cu planetele și istoria și tot ce s-a adunat în ziua aceea de iarnă, ziua care m-a născut. La naiba cu cei care au decis să fiu așa și nu altfel, cu cei care nu au întrebat și nu au socotit că am să te întâlnesc. Din lipsa lor grosolană de atenție, noi doi, născuți din zile de iarnă diferite, ne rătăcim acum prin bezna unei ierni comune. Eu, o bezmetică, un uragan de vorbe și mișcări, mă învârtesc cu disperare, fără a reuși să înaintez un pas. Mă frământ de mama focului și nu reușesc să generez decât un palid curent rece menit să alunge orice urmă de fierbințeală. Tu, solid, nemișcat, imperturbabil, îți iei rolul în serios și nu te abați o clipă de la drumul tău. Împiedicat de rațiunea ta, decorul a înlemnit. Doar eu reușesc mereu să-ți stric stabilimentul liniștit. Doar vorba și curentul meu stupid îți strică munca de atâția ani. Doar morișca mea nestăvilită te face să tremuri, să te încrunți, să te încăpățânezi. Și-atunci, îmi întorci spatele dur și nu mă mai privești în ochi o vreme. Iar eu, disperată și înnebunită de gândul că nu te vei mai întoarce spre mine, mă învolburez în gânduri, mă împiedic în brațe și mă umplu de lacrimi. La naiba cu ziua care m-a făcut ventilator, la naiba cu ziua care te-a făcut presse-papier. Cum nu s-au gândit stelele că ne vom întâlni? Doar se spune că ele știu totul dinainte. Și cât te mai iubesc, dragul meu înmărmurit pe-un teanc de hârtii importante.

Portret (XI)

Ieșea dintr-o bancă purtând pe buze surâsul unui viitor plin de speranță. Se pornise să telefoneze încă dinainte de a coborî cele câteva trepte ale clădirii. "A fost bine, cred că ne dau banii. Poate anul ăsta o să avem casa noastră." Abia atunci am observat verigheta subțire din aur alb, prea nouă ca să lase urme. Purta o rochie ușoară, de vară și o sacoșă de pânză cu un model neobișnuit: cărți. Pe umărul stâng avea un tatuaj mic, cu tuș negru, repezentând o carte deschisă, iar pe antebrațul drept un altul: "utopia". În lumea ei plină de cărți, o poveste utopică, un final fericit întâlnit la jumătate de drum, un Făt-Frumos întâlnit întâmplător și adjudecat pentru viață. Noroc, întâmplare, utopie.

Simone de Beauvoir – O moarte ușoară

foto: wikipedia

Dintr-o întâmplare (o notă de Facebook, un anticariat online, ceva noroc) am găsit două volume semnate Simone de Beauvoir: O moarte ușoară și Toți oamenii sunt muritori. Am apucat să-l citesc doar pe primul (pachetul a ajuns la mine vineri).

O moarte ușoară este o felie de viață, ornată cu filosofie. Atât de reală, de posibilă, de adevărată, încât am citit ultimele rânduri cu lacrimi în ochi. Emoția a fost mai puternică decât rațiunea. Nu m-am putut detașa. Subiectul este legat de ultimele zile ale mamei autoarei, de suferința pe patul de spital, de gândurile ei văzându-și mama redusă la un corp legat de fire și aparate, de regretele tardive și de meschinele planuri care mai rămâneau de făcut. O moarte ușoară este mai mult decât o carte, este un documentar care trezește uriașe semne de întrebare, amintiri de mult înghesuite în colțuri obscure de memorie. Pasajele filosofice, psihologice sunt de o sinceritate crudă.

"Toți suntem muritori: dar pentru fiecare moartea este un accident și – chiar dacă o cunoaște și o primește – o violență nemeritată." (O moarte ușoară - Simone de Beauvoir)

Carole Matthews – Dieta iubitoarelor de ciocolată

foto: all.ro

Lectură de vară. Ușoară, cu gust de ciocolată amăruie, dar să recunoaștem, e totuși ciocolată. Scris după tiparul grupului de prieteni care își împărtășesc de toate și susțin ritualuri originale, romanul lui Carole Matthews vorbește despre toate dramele moderne: singurătate, relații eșuate, kilograme, divorț, droguri, copii, nunți cu final neașteptat, schimbări de parteneri și modalități de recuperare. E rețetă englezească, dar cu iz de Hollywood. Important e că se termină cu bine.

Cele patru prietene din Dieta iubitoarelor de ciocolată mi-au adus aminte de o părere care mă încearcă uneori: femeilor le place drama relațională. Mult prea des se plâng de soți, de prieteni, de vecini, de colegi, de tanti aia de la piață, de vânzători, chelneri, sportivi, etc. Pentru femei, relațiile trebuie să fie ceva complicat, cu scenă, decor, costume și, neapărat, un strat gros de machiaj sub care să-și ascundă atât de bine adevăratele gânduri încât nici ele însele nu le mai găsesc. Discuții lungi, cu un mic adjuvant caloric, lacrimi, zâmbete, declarații cu „niciodată” și „întotdeauna”, văicăreli exagerate cu „numai mie” și mult prea multe clipe consumate trist în fața unei ferestre sau privind ecranul mic și stins al unui telefon. Femeilor le place să li se dea atenție și prin urmare suferă și joacă orice rol, cât de mic. Femeile suportă mai greu singurătatea, poate de aceea auzim mai rar de femei explorator sau alpinist și mai des de femei implicate în acte de caritate în lumea a treia, printre orfani sau bătrâni abandonați. Au nevoie de oameni, de copii, de lume în jurul lor, lume pe care o înjură si-o iubesc cu fiecare picătură de sânge pe care o au. Nu judec această necesitate, o cunosc prea bine și, deși nu o înțeleg, o accept. Așa suntem noi făcute, din agitație și lut, din lacrimi și apă, din frământări și suflet.

Portret

Şuvoiul de oameni se revarsă din gura de metrou. Agitaţia şi înghesuiala sunt sporite de prezenţa vânzătorilor ambulanţi, a mirosului de flori şi a foşnetului de ziare. Fata subţire şi blondă se strecoară ca o stafie prin mulţime şi se apropie plutind de o dubiţă albă, aparent de pasageri. Se luptă un pic să deschidă uşa laterală, în timp ce şoferul se foloseşte visător de o scobitoare. Apoi scoate capul pe geam şi strigă fetei: „Zi şi tu la fetele alea să vină, să nu mai stau după ele.” Fata se întoarce spre trotuarul aglomerat de unde tocmai evadase şi strigă cu un glas imposibil de auzit, chiar şi de şofer: „Fetele!” În mulţimea vizată, nimeni nu se simte strigat.

O clipă de răgaz

Aveam de așteptat vreo două ore, iar punctul de întâlnire era una dintre cafenelele mele preferate. Bătea vântul destul de supărat și norii de ploaie se adunau voioși, așa că o revistă colorată și o cafea mare au alcătuit ușor o idee bună. Marie Claire nu mai este demult ce-a fost, dar, de dragul edițiilor anului 1939 care mi-au bucurat anii copilăriei, am ales pentru micul meu moment de relaxare numărul de iunie 2012 (încă nu știu prin ce minune au rezistat acele reviste comunismului și unui lung șir de locuințe temporare prin diverse orașe pe unde au trecut bunicii mei). Și cum super-oferta nu se poate refuza, împreună cu revista Marie Claire am primit și numărul de iunie al revistei Cosmopolitan.

Ei, acum nu pot spune că nu-i cunosc reputația, dar dacă tot am primit-o și tot era prea fierbinte cafeaua, am și răsfoit-o curios. Am început cu "Îți poți rezolva dilemele în timp ce dormi", nu de alta, dar chiar titlul mi-a trezit o dilemă, dacă pot vorbi de trezire când e vorba de somn. Cei trei pași de urmat mi-au lățit un zâmbet mare și m-au făcut să uit aproape imediat de ședința de două ore care îmi tocase nervii mărunt. Așadar, pasul 1: începe să te gândești la problemă cu puțin timp înainte de culcare.. aici nu se preciza ce trebuie făcut în cazul în care nu mai poți lipi ulterior geană pe geană de gânduri și frământări. Am presupus că somniferele erau o opțiune, dar pasul 2 m-a contrazis: ține-ți telefonul sau o hârtie aproape, ca să-ți poți nota ce ai visat. Dacă reușesc vreodată să notez pe telefon visul care îmi bântuie somnul vă promit că îl public. De regulă, în bulversarea imediată nu mi-aș nimeri nici papucii, d-apăi să apăs de trei ori pe fiecare tastă ca să nimeresc literele.. Pasul 3 părea mai simplu și mai plăcut: dimineața, stai puțin în pat recapitulând ce ai visat. Sau ce ai notat între timp, aș adăuga eu.

Următoarea oprire a fost la paginile scrise de autoarea cărții Poveștile unei inimi, lansată cu atâta spor încât și eu am auzit de ea. Se tratează pe larg, nu știu dacă și cu sfaturi, problemele tinerelor necăsătorite și neatribuite niciunui bărbat, numite de când suntem fani America, single. M-am oprit după primul paragraf, de teama unei depresii: "Primii mei 28 de ani de viață au reprezentat cel mai intransigent profesor.(..) Pentru că am înțeles devreme că viața e un fel de cursă în care trebuie să te îndrepți mereu, chiar și cu ultimele puteri, spre runda următoare, am ajuns să mă specializez în cârpit petice de tărie interioară, însăilat speranțe și brodat vise de viitor pe pânza rară și strâmbă a prezentului." Bănuiesc că primii 28 de ani sunt și ultimii 28 de ani ai autoarei și mă abțin să comentez cum ar putea ajunge un tânăr să gândească asemenea monstruozități în loc să se bucure de fiecare clipă a celor 28 de ani.

Nu am putut să nu observ și lista celor zece alimente care topesc grăsimea: burger integral cu mușchi de vită, unt de arahide, brânză ("mai cremoasă și puțin mai grasă pentru a te sătura"), ouă, iaurt, avocado, quinoa (cică un soi de cereale), ceai verde și murături. Un fel de a mânca de toate, dar dacă are și o frunză de salată e sigur că topește grăsimea. Să nu vă mai spun că regimul alimentar al unei persoane cu hipercolesterolemie nu include nici măcar fasole boabe, nicicum carne de vită și brânză grasă, iar cei care vor să slăbească n-ar mânca în veci ceva atât de sărat ca murăturile.

Găsiți și multe alte sfaturi, despre frumusețe și ultimele tendințe în modă, despre cum să depășești o zi "de groază" și cum să strângi bani pentru vacanță (surprinzător include limitarea cheltuielilor), despre cum să scapi de cârcei și cum să fi tipa pe care o doresc toți bărbații, despre cum să-l ajuți să se relaxeze și despre ce cred ei despre ele. O suită atât de complexă de informații încât sincer nu știu ce vor mai scrie în numărul următor. M-au salvat tot redactorii Cosmopolitan care îmi propun în numărul lunii iulie 20 de lucruri pe care să le fac înainte de 35 de ani și mă învață cum să transform o relație "așa și așa" într-una de cursă lungă.

Cele două ore de așteptare au trecut ca un gând. Am râs de una singură în fața ceștii de cafea, arzând în același timp grăsimi și alungându-mi din minte o zi "de groază" la servici. Aproape că a meritat să îmi scad bugetul de vacanță cu prețul revistei. A, și să nu uit, aviz amatoarelor de bărbați cu părul lung, cocul masculin este un trend îndoielnic. Se pare că posesorilor le lipsesc doar poantele pentru a juca într-un spectacol ca Lacul Lebedelor. Zburătorii cu plete negre de pe vremea mea nu arătau cu siguranță a lebede, dar cred că e o chestie de gust.