În liniște

Tac. Pisicile dorm, vecinii nu sunt acasă, televizorul e închis. Doar undeva departe se aude încet un glas de rock și, ocazional, trece câte un tren. Îmi scriu lista de cumpărături, silențios, cu creionul: roșii, salată, cartofi.. Telefonul mă întrerupe pentru o clipă. Nu era nimeni, se descărca. Portocale, mere.. Îmi întind picioarele dureroase, alegând o poziție mai bună. Am fost la sală azi, în căutarea formei perfecte. Îmi doresc să fiu perfectă. Nu atât frumoasă, cât perfectă. Nicicum cea mai dintre cele mai, doar perfectă. Să am greutatea și forma perfectă, să fac lucruri interesante, să am o viață care merită povestită, să am zâmbetul perfect și replica perfectă, să pot întreține conversația perfectă, provenită, firește, din inteligența perfectă. Să fiu sănătoasă, puternică, rapidă. Cum vă spuneam, într-un cuvânt, perfectă.

Ardei, cereale, mozzarela... Ei bine, nu-mi iese. Nu mă îngraș, dar nici nu reușesc să mă modelez în forma perfectă. Nu tac, dar nici ce-mi iese pe gură nu e conversația perfectă. Pentru restul, probabil mediocru ar fi termenul potrivit dacă aș dori să-l definesc perfect. Nu, nu-mi iese. Nu am talente artistice și nici memoria talentelor altora. Nu fac sporturi extreme, nu am pasiuni deosebite, nu am o carieră. Spanac, iaurt, migdale.. N-am o viață de invidiat sau de povestit, nu le știu pe toate și nici nu reușesc să termin un maraton.

Pisica începe să sforăie. Normal, ce-i pasă, ea n-are motive de îngrijorare. Dungile sunt la locul lor, pufos e, somn cât cuprinde și mâncarea nu-i lipsește niciodată. În plus, nici că s-a mai văzut pisică să se creadă altfel decât perfectă. Aș putea să-mi mai iau niște lămâi. Nu, nu ajută la perfecțiune, pentru salată. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată perfectă. Inițial nu eram deloc, iar când am prins de veste de existența mea devenisem deja 'altfel'. E tot un fel de imperfecțiune, dar mascată, pentru a nu nenoroci prea tare sentimentele adolescentice. Așa că eram altfel și mă împăcasem cumva cu ideea. Apoi, cu timpul, am început să devin imperfectă: prea slabă, prea băiețoasă, prea entuziastă, prea nerăbdătoare, prea împiedicată, prea lentă, prea puțin inteligentă, prea timidă, prea cuminte, prea departe de forma ideală, prea fără perspective, prea plictisitoare, prea obositoare, prea săritoare, prea cicălitoare, prea împrăștiată. N-am atins perfecțiunea în nici un domeniu, deși, drept să vă spun, am învățat multe. Tind să cred că asimptotic tind la perfecțiune.

Mai trece un tren. Pun lista în geantă și îmi iau o carte. Mâine mă duc iar la sală, apoi cumpăr ingredientele de salată și încerc din nou să mă reinventez.

Portret XXXIII

Aștept de vreo 10 minute la ușa cabinetului. Încep să mă întreb dacă nu cumva am greșit ușa pentru că este singura unde nu este nimeni. În jur, asistente îmbrăcate în turcoaz, medici cu halat alb peste haine scrobite, pacienți încotoșmănați de iarnă. Mă deschei la gât să mai alung tensiunea. Nu-mi plac medicii și nu-mi place să-i vizitez. Mă simt ca la școală când eram ascultată și nu știam lecția. În sfârșit cineva se apropie de ușa mea. Răsuflu ușurată, este o doamnă în blugi, încotoșmănată în palton ca și mine, grăbită și totuși coafată drăguț. Poate de ea o să-mi placă. Mă invită în cabinet după ce a scăpat de palton și a făcut rost de un halat alb. Își cere scuze pentru întârziere și mai câștigă niște puncte. Apoi mă întreabă care mi-e problema și le pierde pe toate, ca orice medic care mi-a stat vreodată în față. Mă bâlbâi, mă pierd, îmi spun necazul.

 "Aha", zice doamna și notează pe un caiet. "Dureri de stomac? Greață?"
 "Nu", mărturisesc sfios, jucându-mă cu fularul.
 "Deci nu vă doare stomacul?! Hm..", și mai notează ceva. "Alte probleme de sănătate? Am înțeles de ce ați venit la mine, dar vreau să știu ce alte probleme mai aveți."
 "Păi n-am altele..", mă pierd eu cu firea.
 "Părinții?"
 "Ce-i cu ei?", îndrăznesc să bângui, convinsă că vor fi convocați la o ședință.
 "Au boli cronice?"
 "Nu.. tata are colesterol mare."
 "Și mama?"
 "Mama n-are."
 "Aha", zice doamna și notează din nou.

A umplut o pagină de caiet studențesc. Mă privește peste ochelari cu neîncredere. Pare că-i ascund ceva. Îmi feresc privirea când ajunge la întrebări de genul "mâncați regulat", "faceți mișcare", "cât de des vă duceți la baie". Notează tot cu o hărnicie fantastică. Roman foileton mă face. Sunt convinsă că trebuie să-și noteze, dar asta nu mă face să mă simt mai puțin ca la interogatoriu. Într-un final se oprește din scris, cugetă și începe să înșire o listă lungă de analize, ce trebuie să mănânc sau să nu mănânc înainte de fiecare, cu ce pastile trebuie să mă pregătesc pentru analize și câtă apă în câte ore trebuie să înghit. Când a ajuns la final am uitat de mult începutul. Nu recunosc nimic și aprob din cap totul, ca un elev care minte că a înțeles demonstrația. Sigur, sin(a+b) e fix cât ziceți dumneavoastră, am înțeles. Mă ridic să ies, merg cu spatele spre ușă și aprob în continuare tot. Gata, am scăpat. Mă așez transpirată pe scaunul pe care am așteptat să intru și trec mental în revistă instrucțiunile. Am ratat cam jumate, dar tot mi-a mai rămas ceva. Mă trece un fior rece pe șira spinării gândindu-mă că mă voi întoarce cu temele nefăcute.

Medicii mă sperie. Foarte rar găsesc câte unul dornic să-mi explice, zâmbitor și aducător de liniște. Cei mai mulți mi se par niște generali în rezervă sau niște pedagogi care știu sigur că ai comis o prostie. Din păcate, pic cu brio la toate capitolele prevenție: muncă de birou, mișcare pe sponci, mâncat neregulat, o alură suspect de slabă și un colesterol suspect de mare - moștenire de familie. Așa că în fața declarațiilor mele sprâncenele se încruntă și foile se umplu. Apoi mi se recomandă să-mi dau două palme și să încep să trăiesc sănătos sau, în unele cazuri, să consult un alt doctor. După ce termin cu vizitele și investigațiile, colesterolul meu a mai crescut câteva zeci de unități, pe fond nervos de data asta.

Blestemul

Undeva am greșit, gândi Miruna, mijindu-și ochii printre ramurile copacilor în încercarea de a zări soarele. Undeva am luat-o greșit, fir-ar de cărare, dar unde?! 300 m înainte, la stânga după școală, apoi drept până la Universitate și mai multe serpentine după ea. Unde oi fi greșit?

Timpul se scurgea cu repeziciune și noaptea se apropia, dar Miruna nu vroia să renunțe. Asta e, o să mă prindă noaptea pe drum, se plânse ea și fără să vrea se gândi la toți cei care vor fi dezamăgiți și vor suferi de pe urma eșecului ei. Nu se poate, trebuie să găsesc o soluție. Cărările se împăienjeneau, frunzele ascundeau soarele, iarba ascundea pașii celor dinainte. Miruna se apucă să citească din cărți, să întrebe puținii trecători care-i păreau prieteni, să urmeze cursuri. A poposit în sate pe care nu le știa și s-a scufundat iar cu încredere în pădure. A încercat să găsească îndrumare la înțelepți, la biserică, la stele. Într-un efort disperat, a citit și horoscoape. Nimic.

Oamenii se fereau de nebuna bătrână care bântuia prin pădure căutându-și fericirea. Se îndoiau că mai poate găsi ceva. Miruna însă, cu părul alb și despletit, cu picioarele umflate de mers, cu ochii aproape orbi, nemâncată și nedormită de zeci de ani, își căuta încă drumul. Făcuse hărți, învățase fiarele pădurii, era atentă la fiecare rază de soare, la fiecare adiere de vânt. Singurul lucru care-i scăpa era semnul alb pe care-l ducea cu ea de când era copilă. O pasăre albă, cu aripile întinse, îi acoperea umărul stâng. Blestemul.

Portret XXXII

Se întâmpla într-un tramvai, cu crâmpeie de oameni pentru perioade limitate de timp. O fată de 10-11 ani, cu patru frați acasă și mama bolnavă, fără tată și fără posibilități, își spunea povestea, îngenunchiată în zguduiturile sporadice. Crâmpeiele de oameni priveau pe fereastră cu gândul aiurea. Când fata și-a terminat povestea, unii i-au dat bani, ca răspuns la cine știe ce gând care i-a traversat. Fata a mulțumit, a scos dintr-o pungă o cutie cu bomboane de ciocolată și le-a oferit întâi celor de la care primise bani, apoi celorlalți. I-a rugat, a jurat că sunt curate și bune, că le-a cumpărat chiar ea, că vrea doar să ofere cuiva o bomboană de ziua ei. A încercat chiar să-i găsească pe cei care-și sărbătoreau numele în aceeași zi cu ea. Zadarnic. Nimeni nu a primit bomboanele ei.

Când nimeni nu primește ce ai de oferit, îți rămâne doar să cerșești. Să-ți întinzi mâna de la periferia vieții lor sperând că au să te vadă. Să accepți orice mărunțiș. Și să te bucuri de tot. Pentru că și viața ta trece la fel de repede.

Alunecare

Întâi urci. Cu soarele în față, orbit, fericit. Urci până rămâi fără suflare, copleșit de o căldură interioară, descoperind forțe de care habar n-aveai. Când îți permiți să te oprești să-ți tragi sufletul, te înconjori de liniște și de frumos, te bucuri de munți și de cer ornat cu nori pufoși. Un zâmbet ți se lărgește pe față și rămâi așa, abia îndrăznind să respiri, de teamă să nu tulburi liniștea.

Dar liniștea se tulbură. Un zumzet înfundat, ca de cascadă, ajunge până la tine. Îți ții respirația și asculți fermecat sunetele, bucurându-te de o clipă de fericire completă. Apoi fața ți-e umbrită de un nor și, instinctiv, știi că ești în pericol. Pentru o clipă ai speranța unei salvări și te gândești să fugi, dar frumusețea încă neîntinată a momentului te ține pe loc. Apoi, oricum, e prea târziu. Știi sigur că vei fi lovit, sunetele se transformă în vuiet, urechile-ți sunt depășite, inima-ți bubuie a furtună și, fără milă, ești lovit, aruncat la vale, zdrobit de pietre.

Uneori mai scapi. De multe ori, îți e fatal.

Portret XXX

Părea o dimineaţă obişnuită, dar cumva şuvoiul de oameni dispăruse ca prin farmec şi doar câţiva temerari mai aşteptau ca şi mine metroul. O vacanţă suspectă, vreun anunţ de grevă sau pură întâmplare. Am coborât ca de obicei, la aceeaşi staţie, acelaşi peron, aceeaşi schimbare de direcţie magistrală a fiecărei dimineţi. Dar liniştea dubioasă m-a fascinat şi, fără să-mi dau seama, am ales calea uşoară, scara rulantă, scurtătura pe care nu o folosesc aproape niciodată. Culoarul din faţa mea era la fel de gol. Luminat, curat, dar lipsit de agitaţia unei zile obişnuite. Doar undeva spre mijlocul lui, câteva zeci de oameni fuseseră împietriţi de un vrăjitor fără inimă. TIneri, oameni cu copii de dus la şcoală, oameni trecuţi de prima tinereţe, purtători semeţi de păr argintiu, adolescenţi. Cu privirea goală, nemişcaţi, tăcuţi, sprijiniţi de ziduri. Din rândul celor câţiva care veneau în spatele meu, a răzbătut o voce: uite, n-au adus ziarul gratuit. Îl aşteaptă.

Alice Munro - Ură, prietenie, dragoste, căsătorie

Uneori și reclama e bună la ceva. Nici un premiu Nobel nu strică. Înainte de a-l fi luat, Alice Munro nu exista în librăriile noastre. După, s-au umplut rafturile. De curiozitate, am răsfoit volumul de proză scurtă Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, deși titlul nu prea m-a inspirat. Dar frazele citite pe furiș m-au convins că merită încercat. Și a meritat.

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie este o colecție de povestiri scurte cu personaje feminine. Asta nu înseamnă că este dedicat doar femeilor, ci doar că oferă o imagine bogată și de ansamblu asupra universului feminin. Pentru mine, rațiunea feminină este un mister. Nu râdeți, chiar nu înțeleg de ce facem și spunem anumite lucruri. Dar în povestirile lui Alice Munro am regăsit multe ipostaze cunoscute. Am găsit personaje credibile, bine construite, cu umor pe alocuri și dramatism prin alte părți. Am descoperit o lume familiară și, poate, am înțeles mai bine.

Temele abordate sunt mult mai complexe decât enumerarea din titlu. Se discută despre familie, despre idealuri, despre secrete, amintiri și vise. Despre dragoste, șotii copilărești și romantism întâmplător. Despre durere, boală și speranță. Despre viață, așa cum o cunoaștem prea bine, imprevizibilă și deseori ironică.

În sala de așteptare

M-am așezat la distanță egală de toți. Niciunul nu-mi inspira încredere prea multă, deși păreau inofensivi. Un bărbat care vorbea la telefon cu telefonul direct în priză, o femeie cu bagaj puțin și privirea pierdută într-o revistă, o bătrână durdulie care își expunea bolile și necazurile unui necunoscut, necunoscutul, un bărbat șchiop care se tot foia între scaune și o femeie cu multe sacoșe. Sala de așteptare nu era murdară, nu mirosea chiar rău, se auzea radioul și avea internet gratuit. Putea fi mai rău.

După ce a terminat cu expunerea bolilor, bătrâna s-a întors spre femeia cu reviste și a strigat de câteva ori la ea:

- Unde mergeți doamnă?
- La Roșiori, răspunse într-un final femeia. 
- Ah.. credeam că mergeți la Bârlad. 

Nedumerirea de pe chipul femeii o făcu pe bătrână să explice:

- Eu merg la Bârlad. Și sunt singură. 

Femeia dădu din cap a aprobare și reluă lectura revistei. Între timp, dezamăgită, bătrâna se întoarse spre necunoscutul căruia îi povestise până mai devreme necazurile ei.

- Aveți Nokia? 

Întrebarea făcut jumătate din populația sălii să ridice capul. Obosită de atâtea explicații, bătrâna pufni și scoase din geantă un telefon mobil.

- Îmi trebuie cu fir din ăsta subțire. Să-l încarc și eu. Aveți? 

I-am lăsat disputându-și prizele și încărcătoarele. Se pare că la orice vârstă avem nevoie doar de un partener de drum și de un încărcător potrivit. Sigur, dacă folosim modelul clasic, avem mai multe șanse de mulțumire. Dacă ne alegem drumuri nebătute, telefoane neștiute, scaune prea îndepărtate, avem toate șansele să rămânem mereu într-o sală de așteptare pe jumătate goală, nu prea murdară, dar nici prea bine mirositoare, conectați la internet și la priză, așteptând necunoscutul cu încărcătorul cu fir subțire..

SMS

Țârâitul pătrunzător, însoțit de lumina intermitentă a telefonul o smulseră pe Miruna din vise. Fără să deschidă ochii, întinse mâna și pipăi după telefon. Se stinsese între timp și pentru o clipă se întrebă dacă mai merită oboseala. Probabil era vreun e-mail aiurea de reclamă. O senzație urâtă o împunse în dreptul inimii și aprinse totuși telefonul: "Sunt la mare. Vamă. Vino." În colțul ecranului ochii lui zâmbeau într-o fotografie făcută de ea cu mulți ani în urmă.

Se dădu buimacă jos din pat și se izbi dureros de ușă. Adunându-și tot curajul, aprinse lumina și înfruntă gresia rece din baie. Își schimbă hainele fără a le da atenție, gândindu-se doar cum să ajungă mai repede. Se uită la ceas în fugă, în timp ce-și încălța tenișii. Unu fix. Mă iubește, gândi Miruna și ieși ca vijelia pe ușă.

La 5 era deja în Vamă, printre zorii mijind ai unei noi zile. Condusese fără pauză, fără gânduri, murmurând o rugăciune ca pentru sine. Sper că ești bine.. Să fii bine, da? Parcă mașina aiurea în primul tufiș liber care-i ieși în cale, scoase telefonul și îi dădu un mesaj. Sunt în Vamă. Unde te găsesc? Dar confirmarea de trimitere nu veni și Miruna intră în panică. Poate doar n-are baterie. Poate doarme și nu trebuia să vin. Porni la întâmplare prin satul pe care nu-l mai văzuse de șapte ani. Vile noi, terase, oameni adormiți, oameni cântând, oameni vomitând. Cam același peisaj, așteptând răsăritul. Trecu în revistă fiecare terasă încă deschisă, fiecare grup îndreptându-se spre plajă. Nu era nicăieri. Făcu o tură printre corturi, găsi vreo câteva ca al lui, dar niciunul în care să fie și el.

Telefonul refuza să trimită mesajul. Miruna se îndreptă spre un foc întârziat de pe plajă, unde câțiva petrecăreți întâmpinau soarele cu bere și hainele din seara precedentă. Aveau o chitară și zdrăngăneau idiot. Nu avea cum să fie cu ei. Miruna îi depăși grăbită. Se întoarse spre sat, hotărâtă să mai ia la rând terasele și parcările. N-a apucat să iasă pe asfalt. L-a recunoscut imediat, adus de spate, ținându-se de burtă, cu privirea rătăcind a rău. Din doi pași a fost lângă el, la timp să-l prindă prăbușindu-se și vomând pe ea. I-a ținut fruntea, a acoperit cu nisip voma, i-a șters transpirația care-i curgea pe față. I-a adus apă și s-a rugat cu cerul și cu pământul pentru o lămâie. A mințit că e însărcinată și s-a jelit până a căpătat-o, deși fata de la terasă n-a crezut-o și apelativul 'curvă' a planat în urma ei. L-a susținut până la cort și l-a ajutat să intre, să-și scoată tricoul și pantofii și să se bage în sac. L-a învelit și a așteptat în fața cortului până când i-a auzit sforăitul familiar.

Soarele urcase demult deasupra orizontului și cortul se înfierbântase. A ieșit palid, transpirat, abia ținându-se pe picioare. Miruna i-a întins o sticlă cu apă cu lămâie. Ce vrei? Mă urmărești? Cine ți-a spus că sunt aici? I-a împins mâna cu sticla de apă și s-a încruntat străbătut de un nou val de greață. Tu mi-ai spus. Sigur, eu... Vrei un ceai? Nu vreau nimic, lasă-mă în pace. S-a așezat lângă ea, adunându-și genunchii sub bărbie. Multă vreme n-au zis nimic. Apoi el s-a ridicat, și-a pus un tricou curat și a luat-o spre sat. Mă duc la un ceai, vii?

S-au așezat la o terasă și au comandat ceai verde și limonadă. După ceva timp el îndrăzni s-o privească. Avea cearcăne și mirosea urât. Tricoul și blugii aveau niște urme urâte, era ciufulită și trăgea de nas aiurea. Nici tu n-ai avut o noapte prea bună, ai? Îi aruncă un zâmbet. Am cam băut azi-noapte și am mâncat niște mici înainte. Nu cred că au fost prea proaspeți. E sfârșit de sezon, trebuie să consumăm tot, nu? Știi că mi-e rău imediat.. Știu. M-ai speriat. Mda. Scuze. Nu trebuia să vii. Ba da. Trebuia. De data asta nu te-am scăpat pe jos. El zâmbi. Miruna zâmbi. Se întinse peste masă și îl mângâie pe mână. Ești mai bine? Da. Dar tu puți îngrozitor. Hai să-ți cumpărăm un costum de baie și să ardem hainele astea.

Juliet Merida

Prima Juliet cu care am făcut cunoştiinţă mi-a fost împrumutată de nişte prieteni. Cea de-a doua am închiriat-o şi nu-mi pare rău că am plătit pentru serviciile ei. Juliet II mi-a făcut o demonstraţie de forţă de primă clasă şi nu vorbesc de forţa ei, ci de a mea.

Întâi am pornit la vale, cu frânele scârţâind şi părul nărăvindu-se sub casca mov, venită la pachet cu Juliet. Părea uşor, ziceai că te duce vântul şi ai putea chiar să dai drumul ghidonului (nu am încercat totuşi..). Apoi drumul şi-a schimbat brusc dispoziţia şi ne-am trezit pe fundul unei căldări străjuite de pădure. Să fie pădure, ne-am zis, şi ne-am abătut pe o cărare de exploatare forestieră care s-a pierdut adânc în pădure. Şi dă-i şi urcă, şi dă-i şi urcă, cu Juliet ba împinsă, ba trasă până când urcuşul s-a transformat în vale, sângele bubuia în urechi şi o respiraţie fierbinte îmi ardea plămânii. Gâfâiam şi eu şi ea, dar cu fiecare pas făcut ştiam că mai pot unul, şi de-o fi ultimul mai vedem. Au fost momente când Juliet m-a sprijinit, momente când m-a lovit peste picioare şi momente când ne-am agăţat una de alta fără nici o politeţe. Ne-am adunat de pe jos, ne-am zgâriat, dar am mers mai departe, spre razele de soare care ieşeau dintre copaci. Cumva, am putut mai mult, din ce în ce mai mult.

După mai bine de o oră de urcuş, am încercat să ne bucurăm de coborâre. Aproape mai chinuitoare decât urcuşul, cu Juliet panicată lipindu-se de mine, coborârea ne-a încercat mai mult curajul şi coordonarea. Şi toată oboseala ne-a dispărut când am ajuns la râu şi ne-am clătit picioarele urzicate şi anvelopele pline de noroi. De aici drumul a fost o plăcere de Heidi fetiţa munţilor, ea cu roţile bălăcindu-se prin apă, eu sărind din piatră-n piatră. Iar râul ne-a dus la drumul asfaltat pe care-l părăsisem cu două ceasuri în urmă, aproxim 100 m mai departe de locul unde intrasem în pădure.. Dar, uneori, destinaţia e mult mai puţin importantă decât drumul. Iar eu şi Juliet ne vom aminti cu siguranţă de orele petrecute împreună, de cât de mult putem depăşi limitele, de frumuseţe şi entuziasm.

Conversație

Scot telefonul din reflex și sun. Îmi răspunde o voce străină și închid brusc, cu ochii pironiți în ecranul telefonului. Ce am greșit? 'Uiți mereu că nu mai avem telefon.', îmi răspunzi de undeva. 'De ce sunai?' Așa, de ce sunam?! Ca să-ți povestesc ceva ce tocmai am văzut și m-a amuzat. Obișnuiam să fac asta, îți amintești? Mergeam pe stradă și te sunam să-mi ții de urât sau să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat sau ce am văzut. Te găseam la televizor sau la bucătarie, uneori nu te găseam pentru că erai pe la cumpărături. 'Vroiai să-mi povestești de femeia aia mărunțică, nu?', zâmbești tu și-abia atunci înțeleg că nu mai e nevoie de telefon, de companii și antene. Apelul functionează mult mai rapid și, deși nu cred că mai aveți bucătărie sau televizor, vă găsesc oricum. Le vezi pe alea două cum se uită chiorâș că râd de una singură? Habar n-au că nu sunt singură deloc.

Francis Scott Fitzgerald – Povestiri cu Basil şi Josephine

Considerate a fi scurte introspecţiuni în propria biografie, „Povestiri cu Basil şi Josephine” este o culegere de amintiri, de instantanee scriitoriceşti din lumea începutului de secol XX. Povestirile încep de la vârsta anilor de şcoală şi se opresc aproape de vârsta adultă, aducând în prim plan o lume de experimente, de convenţii sociale şi revoluţii proprii, acea vârstă adolescentină atât de frumoasă şi chinuită.

Talentul de povestitor al lui Fitzgerald mă face să revin la romanele şi volumele sale de proză scurtă, de fiecare dată când vreau să citesc ceva frumos. E o reţetă a succesului pentru mine. Îmi plac umorul şi dezinvoltura poveştilor sale, complexitatea personajelor şi talentul fotografic, de observator al unor momente aparent banale, dar care sunt capabile să descrie o generaţie întreagă sau un punct deosebit al istoriei.

 „Povestiri cu Basil şi Josephine” aduce cumva cu amintirile lui Creangă, dacă vreţi şi dacă puteţi să-l teleportaţi pe Nică în America anilor 1900. Complet alt stil de viaţă şi alte preocupări decât pupăza, dar acelaşi umor, aceleaşi senzaţii transmise prin cuvinte, aceeaşi melancolie a anilor tinereţii.

I love New York

Femeia avea vreo 80 de ani și de vreo 10 mergea adunată de spate. Doctorii îi ziceau bătrânețe, dar ea făcea eforturi să se îndrepte, convinsă fiind că de vină era doar fotoliul vechi din fața televizorului. Nu era singură, deși divorțase de vreo câteva zeci de ani. Avea copii, împrăștiați prin Europa după '90 și nepoți care ajunseseră până în America. Îi vizitase o dată, pe când stăteau la Paris și aveau primul lor copil. Și mai veniseră și ei în vizită, iar nepoții își petrecuseră chiar vreo câteva veri cu ea, în București. De când cu America însă, nu prea îi mai văzuse. Știa de la televizor cât de mare și agitată e America și își imagina că nu prea au timp de vizite. Părinții lor erau ori în America, ori prea ocupați ca să vină acasă, iar ea nu putea zbura atâtea ore. Mă rog, ar fi zburat dacă o invitau. Strângea bani de bilet de ceva vreme și, deși nu știa cât costă, i se părea că a adunat destul. Mai punea bani deoparte și pentru cadouri, că nu era să meargă cu mâna goală. Se interesase și de viză. Cei de la ambasadă au râs de ea și i-au spus să aștepte invitația că viză primește abia după invitație. Deci, aștepta..

De Crăciun primea mereu telefon de la copii. Uneori și de la nepoți. Câte unul mai suna și de ziua ei. Mai suna și ea când îi dădea ghes dorul, dar nu-i ținea mult. Să nu le strice programul. Venea Crăciunul curând și deja aștepta telefonul. Într-o joi, pe la 3, cineva sună la ușă. Trezită din somnul de dupămasă, femeia nu se încumetă să deschidă ușa.

- Cine e?, întrebă ea.
- Ionuț, poștașul, tanti Ionescu.
- Azi nu e zi de pensie, băiete. Ce să cauți la mine?
- Tanti, ai un pachet. Deschide că trebuie să semnezi pentru el.
- Tu ești Ionuț? Ce pachet dragule?!
- Hai tanti, deschide. Un pachet. De unde să știu eu mai mult?!

Tanti Ionescu deschise ușa precaută, dar un zâmbet larg i se lipi de față când îl recunoscu pe poștașul de aproape 2 metri care îi aducea lunar pensia.

- Ce băiat drăguț, măi Ionuțule, să vii tu până la mine cu pachetul.

- Păi tanti, oricum veneam în cartier și să nu mai bați mata drumul.

- Ia zi, de la cine e?

Ionuț ridică pachetul la înălțimea becului și citi:

- Pentru Ecaterina Ionescu, strada Republicii, bloc 20, apartament 12. De la Tudor și Maria Ionescu, 32, 17th street, New York, USA.
- Vai Ionuțule, vai dragă, e de la nepoți!, strigă tanti Ionescu, iar poștașul se întinse s-o prindă de braț.
- Tanti, să nu leșini că n-am terminat tura.
- Nu, nu, dragule, nu leșin. Ce mi-or fi trimis? Mănânci o dulceață cu mine, cât îl deschid?
- Nu, tanti, azi nu pot. E târziu. Vorbim pe 15, la pensie. Sărbători fericite!
- Și ție, dragule, și ție, zâmbi tanti Ionescu și îi strecură un borcan cu dulceață în geantă. Pentru acasă, mustăci ea, făcându-i cu ochiul.

Rămasă singură cu pachetul, tanti Ionescu se apucă să-și caute ochelarii. Se înarmă cu o foarfecă și tăie cu atenție ambalajul, apoi îl împachetă frumos și se așeză la masa din bucătărie cu pachetul în brațe. De atâta bucurie, nu-i venea să-l deschidă. Poate sunt fotografii, gândi ea, emoționându-se la propriu gând. Deschise atent cutia de carton și dinăuntru răsări un material turcoaz. Îl trase afară și întinse pe masă un tricou mărime universală, turcoaz, pe burta căruia trona un I, o inimioară și textul New York.

- Îmi trimit dragostea lor tocmai de la New York, dragii mamei.. zâmbi tanti Ionescu și o podidiră lacrimile înainte de a-și termina gândul. 

Strânse tricoul la piept și printre lacrimi căută în cutie fotografiile. Mai găsi un breloc cu o clădire și o vedere cu niște zgârie-nori pe care desluși mesajul 'Crăciun fericit' și semnăturile celor doi nepoți. Fotografii nu erau. Poate uitaseră să pună. Tanti Ionescu își îmbrăcă tricoul turcoaz peste capot și începu să caute un loc de suficientă cinste pentru vedere și breloc. Se hotărî la vitrina mare din sufragerie, pe care o putea vedea și când se uita la televizor.

Toată iarna și primăvara, tanti Ionescu arătă vecinelor, poștașului, inginerului care citea contoarele, femeii de serviciu și chiar și unui vânzător ambulat, tricoul cu dragostea nepoților. Pentru doritori, îl și îmbrăca. Când a venit vara, tanti Ionescu s-a hotărât să poarte tricoul și pe afară. Îi era cam larg, dar nu s-a îndurat să-l îndese în vreo fustă, de teamă să nu strice inima. Îl purta așa, pe post de jachetă, călcat cu multă atenție și spălat numai de mână să nu se strice. Lumea se uita uneori strâmb la ea și unii chiar râdeau de ea, dar tanti Ionescu știa că sunt doar invidioși. Pentru cei amabili, se învoia să le spună povestea tricoului și cum îi trimiseseră nepoții de Crăciun dragostea lor, tocmai din America.

Kurt Vonnegut – Retrospectivă asupra Armaghedonului

Colecția de povestiri și discursuri adunate în volumul Retrospectivă asupra Armaghedonului vor stârni cu siguranță câteva zâmbete. Dar, mai mult de atât, vor oferi o perspectivă interesantă asupra învinsului și învingătorului.

Amintirile lui Vonnegut din zilele Celui de-al Doilea Război Mondial constituie baza acestor texte. Luat prizonier după doar o săptămână de front, autorul ajunge să cunoască Dresda și să observe civilii, militarii, prizonierii și relațiile ciudate dintre ei. Contextul se tot schimbă, condițiile și promisiunile la fel, astfel încât, într-un mediu măcinat de război lumea devine o parodie. Poziția învingătorului, solicitată pe rând de germani, ruși și americani, oferă aceleași avantaje și ispitește la aceleași răutăți, indiferent de culoarea uniformei. Învinșii sunt mereu aceiași.

Scrise cu umor și detașare, textele lui Kurt Vonnegut cuprind o ironie tristă care nu lasă pe dinafară nici America lui natală. Lumea e făcută din oameni până la urmă, și va fi distrusă tot de ei.

Portret (XXIX)

Din cerul albastru, ploua torenţial. Ireal, printre raze răzleţe de soare. Cei mai mulţi se adăpostiseră, formând muşuroaie de oameni printre care pluteau aburi fierbinţi şi miros de transpiraţie. Câţiva temerari mergeau prin ploaie, adoptând strategii diferite: fie cu pas hotărât, fie alergând, fie în ritmul obişnuit, dar având capul acoperit cu o pungă. O fată cu umbrelă roşie plutea peste băltoacele care se transformau rapid în lacuri. Avea picioarele ude şi fusta lipită de ele. Spectatorii geloşi pe umbrela ei, parcă nepotrivită în timpul unei ploi surpriză, îi făceau înaintarea dificilă cu remarci deochiate şi răutăcioase. Fata se încrunta, dar nu pentru multă vreme, păstrând mai tot timpul un zâmbet lejer. Există şi oameni cărora le place ploaia.

Portret (XXVIII)

Țintuisem o canapea ca două cuie cu picioare lungi, așezate la distanța corectă și privind drept înainte. Nu lăsasem nici o undă de vibrație între noi, deși eu trăgeam intens cu coada ochiului spre tine. Mă făcuse meșterul mai sucit, mai întortocheat și mai puțin rezistent la dor. Nu râdeam, nu ne încruntam, urmăream în liniște un documentar despre gauchos ai Americii de Sud, pe care poate nu-i vom întâlni niciodată și care propovăduiau tăcerea contemplativă. Și pentru ei, liniștea era greu de îndurat, dar aveau nevoie de ea și nu ar fi vrut să trăiască altfel. Pentru fiecare alegere există o recompensă.

Simone de Beauvoir – Femeia sfâşiată

Nu ştiu de ce este considerată Simone de Beauvoir acidă, contra, ultra-feministă sau mai ştiu eu cum. Mie mereu îmi pare echilibrată, cu un simţ deosebit al realităţii, corectă dincolo de orice subiectivism, inteligentă şi, nu în ultimul rând, caldă. De parcă ar scrie doar pentru mine, lungi scrisori.

Femeia sfâşiată este un volum de proză scurtă, dedicat unor sentimente pe care nu le dorim şi le ascundem (cu ruşine) de cele mai multe ori. Sentimentul că ai început să îmbătrâneşti şi că omul de lângă tine este doar o umbră, o proiecţie a ceea ce a fost cândva. Te ascunzi, te minţi că ţie nu ţi se va întâmpla, că te-ai conservat suficent de bine ca să înşeli timpul. Dar vine un moment când timpul îţi dovedeşte că tu eşti cel înşelat şi că, inevitabil, ai îmbătrânit. Apoi sentimentul părăsirii, tragediilor care numai ţie ţi se pot întâmpla, vecinii care îşi bat joc de tine şi petrec de Revelion în ciuda faptului că ştiu că eşti singur şi amărât. Oamenii care te lovesc când eşti la pământ, copii care se sinucid şi alţii care îţi sunt luaţi. Deznădejde, nebunie, gustul metalic al abandonului. Şi nu în ultimul rând, sentimentul trădării, existenţa ‚celeilate’ sau ‚celuilalt’. După zeci de ani de fericire constaţi că totul a fost altfel, că viaţa a decurs separat pentru voi, că te înşeală de ani buni. Lupta pentru cel ce ţi-a întregit viaţa, ură, suferinţă, umilinţă, căutarea unei soluţii salvatoare. Atunci când accepţi orice pentru un zâmbet, pentru o frântură din ce a fost, încercând să înţelegi, să oferi o libertate care te sufocă.

Nu, nu cred că scrierile sale sunt acide. Sunt doar frânturi de viaţă pe care nu vrem să le recunoaştem. Dar e bine aşa, între mine şi rândurile de litere din faţa mea e o înţelegere secretă. Vom păstra tăcerea.

Portret (XXVII)

Sunt mulți ani de atunci, de când te-am văzut prima oară în radiografie. Veneai grăbită pe o alee din parc, purtai un tricou roșu, iar părul tău negru făcea în ciudă umbrelor dintre copaci. M-am oprit fără să vreau, era prea mult să te privesc. Ți-am văzut atunci zâmbetul și ți-am pipăit cu privirea pielea obrazului și mâinile. Privirea mea a trecut prin tine, ți-a mângâiat inima, ți-a admirat ineligența care și azi mă năucește și a întrezărit în spatele tău anii pe care îi număr acum fără a le ști capătul. Anii noștrii, fără a fi ai tăi sau ai mei, fără ca noi să avem vreun drept asupra lor. Mi-ai făcut semn nedumerită de oprirea mea, înghițind un univers în zâmbetul acela, iar eu m-am întors din viitor pentru a mă scufunda în cel mai dulce prezent. Am pornit atunci spre tine. Merg și acum, având radiografia ta în fața ochilor, completată cu mii de detalii în toți acești ani.

Portret (XXVI)

În goana de la metrou, ștafeta se dă între coșul cu ziare și ultimii centrimetri rămași între ușile care tocmai se închid. Numărul sacoșelor s-a înmulțit, pașii sunt din ce în ce mai grăbiți, mințile din ce în ce mai ocupate cu lista de cadouri. Cobori la Aurel Vlaicu pentru un mall, la Lujerului pentru altul, la Politehnica pentru un al treilea sau, dacă nu mall vrei, la Obor pentru o pulpă de porc. În caruselul luminat și gălăgios al pașilor și minților grăbite, un bărbat fără picioare, cărând două cârje supradimensionate pentru el, se chinuie să coboare scările. Tocmai în drumul lui nu s-a nimerit nici o scară rulantă, așa că nu are motiv de grabă. Lumea îl privește mirată, de sus, întrerupând doar pentru o clipă vacarmul gândurilor de sărbătoare.

Portret (XXV)

Nu știu cine a făcut fotografia. Stăteam la foc, cu fețele luminate de căldură, tu cu frontala pe poziție, eu încălzindu-mă cu o cană de știi tu ce. Priveai visător, undeva departe, cu o umbră de zâmbet pe care e posibil să n-o fi văzut nimeni. Poate zărisei fotograful sau poate un gând năstrușnic tocmai se născuse. Îmbrățișasem cana cu ambele mâini și te priveam. Puțin încruntată, scufundată în propriile gânduri. Tăcuți. În jurul nostru nu se mai vede nimeni și nimic. Nici foc, nici alte chipuri, doar o noapte neagră, pe care contururile noastre se proiectează clar, în alb și negru. Așa a vrut fotograful, să nu avem culori sau martori. Să ne rupă de tot și să ne prindă gândurile într-un cadru. La ce te gândeai oare? Eu îmi amintesc foarte bine cât de mult.