Drumul

Iubesc drumul pe care se aud pașii tăi. Nu vreau niciodată să ajung la destinație, iar oboseala, oricât ar fi de multă, e doar un semn că sunt acolo, vie, fericită.

Iubesc crengile care-ți mângâie părul și vin apoi să împartă îmbrățișarea cu mine. Le păstrez mirosul crud, de verde amestecat cu soare, le las să-mi tatueze pe față contururile tale.

Iubesc norii care te apără de soare și soarele care te apără de frig. Le cânt să-ți iasă-n cale și să-ți fie mereu prieteni.

Ce n-am să-ți spun niciodată

În jocul dintre doi oameni întâi se spune ce trebuie, apoi nu se mai spune nimic. La început, în infatuarea primelor întâlniri, totul este la persoana întâi. Și meritele, și amintirile, și visele. Apoi, cu timpul, totul se transformă în al nostru și nu mai e timp de pierdut cu vorbe. Ne dăm doar directive. Unde ne petrecem vacanța, unde dăm copilul la școală, ce mâncăm diseară. Rămân nespunse multe, din timiditate, din grijă, din lipsă de timp. Prea multe trec la capitolul subînțelese.

1. N-am să-ți spun niciodată cât îmi lipsești când nu ești lângă mine. Cât am plâns de dor, cât am păzit telefonul, ca apoi să răspund degajat de parcă nici prin minte nu mi-ar fi dat că ai să suni. Am să răspund grăbit, că eram în mijlocul unor treburi distractive și importante. Să nu mă crezi. Să știi tu mai bine că tot ce făceam era să-mi doresc să te aud mai curând.

2. N-am să-ți spun niciodată cum conduc când vin la tine, ce șofer maniac devin peste noapte, cum depășesc, claxonez și gonesc pe orice fel de drum. Cu tine în mașină sunt cel mai pașnic șofer, delicat, atent, prudent.

3. N-am să-ți spun niciodată cât de iubesc. M-ai crede nebun. Romanțele au devenit desuete, serenadele o prostie. Nu-mi mai permit să mă înființez la tine la ușă din senin pentru că am avut chef să te văd. Lucrurile astea se subînțeleg, nu se mai spun fățiș ca pe vremea poeților romantici. Așa că n-am să-ți spun ca-mi sunt goale diminețile fără tine, că nu adorm fără să-ți spun somn ușor și nici că între seară și dimineață mi se întâmplă să te visez.

4. N-am să-ți spun cât sufăr când ne certăm, nici că furia îmi trece în cinci minute și în restul timpului mă prefac supărat ca să nu par prost. Fiecare minut mă roade, îmi mușcă din suflet, îmi ia somnul, foamea, liniștea. Gândul că ți-am provocat durere e de nesuportat. Respir anevoie, mă mișc ca un melc, dar mă țin tare și la distanță, așteptând momentul potrivit.

5. N-am să-ți spun niciodată că îmi placi așa, cu totul. Că-mi plac și defectele, și lucrurile care mă scot din minți, și cele pe care mereu mi le-am dorit altfel. N-am să recunosc niciodată că ești perfect, în ochii mei îndrăgostiți (vezi punctul 3).

Pablo Neruda - Poema 12

Pentru inima mea ajunge pieptul tău,
Pentru libertatea ta ajung aripile mele.
De pe buzele mele va ajunge până la cer
Ceea ce dormea în sufletul tău.

În tine e iluzia de fiecare zi.
Ajungi ca roua pe corole
Subminai orizontul cu absența ta.
Într-o eternal fugă precum e valul.

Am spus cã-n vânt cântai
Ca pinii și catargele
Ca ele înaltă și tăcută ești.
Si te întristezi dintr-o dată ca o călătorie.
Primitoare ca un drum vechi.
Sălășluiesc în tine ecouri și voci nostalgice.
Eu m-am trezit și uneori emigrează și fug
Păsări ce dormeau în sufletul tãu.

Despre perfecțiune

Nu mă pricep să dau sfaturi. Cel mai adesea, nici pe mine nu reușesc să mă feresc de belele sau să mă scot din ele după ce m-am scufundat. Este foarte probabil să mă rătăcesc, să uit, să stric, să încurc, să vorbesc prea mult sau să nu spun ce trebuie. Este foarte probabil să te calc pe nervi, să te împiedic, să te trezesc, să te încurc. Așa că da, n-aș îndrăzni să-ți dau sfaturi.

Totuși, părerea unui om care va tinde mereu asimptotic la perfecțiune, a unui om care își întinde limitele la infinit și-și recalculează integralele de fiecare dată când zâmbești, a unuia care îți cunoaște pe dinafară fiecare buclă de păr, iar drumul spre tine l-ar găsi în cea mai cruntă noapte, ei bine, părerea unui astfel de om este că ești perfect, orice ar însemna perfecțiunea.

Despre gropi, păduri și ani

M-am apucat de scris căutând "ceva", sperând poate, dorind, cu siguranță. Era un gol în mine și am încercat să-l umplu așa. Au trecut șase ani. Concluzii? Dintre cele mai drastice: s-au dus șase ani. N-am umplut nimic. Am început să simt timpul, să pipăi fiecare zi și să nu reușesc să adorm de gânduri. Aceleași gânduri. Cum să-mi iau lumea în cap și să apuc pe un drum. Oricare drum. Din nou ajung la terapia lui Forrest Gump. Dar oare terapie ne trebuie? Sfaturi? Preocupări? Cum găsim acel "ceva" care să umple toate golurile, care să topească toate gândurile în cea mai dulce oboseală, acel "ceva" care să ne aducă turme nebune de fluturi în fiecare zi?

Au trecut ani. Mulți. N-am uitat nimic, nu doare mai puțin. Mi-e la fel de îngrozitor de dor. Am învățat să trăiesc cu el, să vorbesc cu el, să aștept. Am învățat să tac. Iubesc la fel. Am ales toate astea. Nu vreo fatalitate crudă m-a împovărat cu ele, ci eu le-am ales senină, cu bucurie. E drumul meu, pe care-l presar cu gropi săpate atent în distribuție gaussiană. Dar e momentul să plantez ceva în gropile astea. Încep să-mi doresc o pădure.

Despre versuri

Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte, 
Sufletul vietii mele. 
(Mihai Eminescu - Floare albastră)

Recunosc că nu sunt un fan al poeziei eminesciene. De fapt, singurele versuri care mi-au traversat straturile sufletului sunt cele de mai sus. Și asta pentru ca mi se par foarte reale, nu neapărat artistice.

Ne scufundăm. În fiecare zi, câte un pic. În muncă, în alergătură, în cotidian. Facem descoperiri științifice, organizăm campanii umanitare, mișcăm lumea din loc. Iar seara, când ne întoarcem acasă, privim cu milă duioasă la cel sau cea a cărui singură realizare a fost să ne aștepte. Să spere că n-o să uităm și o să ne întoarcem. Noi suntem cei care salvăm vieți în spitale, cei care construiesc case, cei care fac copii și au grijă de ei, cei cu meserii în care punem pasiune și energie. Ei sunt doar cei care așteaptă, cei care lasă tot pentru o clipă împreună, cei care ne țin scara să sărim gardul. Au și ei slujbe, șefi, alergătură, poate și merite și laude, dar nu obosesc niciodată să ne aștepte, să ne asculte, să ne coacă o prăjitură la ceas de seară.

Despre tăcere

Să ne fie clar de la început, pentru că nu vreau să mă credeţi ipocrită: urăsc tăcerea. Urăsc timpul care trece nevorbit, nesorbit, netrăit. Şi ne-tăcere poate însemna vorbit, citit, desenat, scris, alergat pe munte, coborât prin pădure cu placa, ţinut de mână pe stradă, orice formă de comunicare, prin orice simţ şi-ar face cunoscută prezenţa. Nu, cuvintele nu sunt totul, dar existenţa unei legături este.

Uneori cei dragi au nevoie de linişte. Fără explicaţii, fără excepţii. Au nevoie să dispari, să taci, să nu-i mângâi. Şi asta doare, doare atât de mult încât îţi înfigi unghiile în carne ca să nu ţipi, ca să nu strici liniştea celuilalt. Voi fi sinceră din nou: nu-mi iese mereu. Dar uneori, tot ce poţi face pentru celălalt e să fii acolo. Tăcut. Iar eu trebuie să învăţ tăcerea.

De Paşte

Pentru mine Paştele a fost mereu o sărbătoare agitată, veselă, cu densitate mare de oameni dragi pe metru pătrat de sufragerie, cu mese îmbelşugate la care toţi îşi doreau să participe, cu lumină, cu flori, cu zâmbete şi poveşti. Asta până acum 9 ani, când în noaptea de Înviere lumea mea s-a prăbuşit. Am încercat să adunăm piesele rămase, să refacem din bucăţi de puzzle fericirea dinainte şi, oricât ne-am străduit, am dat greş. Ne-am ascuns an de an tristeţea, evitând să vorbim despre ea. Şi lumea s-a mai prăbuşit o dată, demonstrându-ne că este imposibil să mai fie ceva la fel.

Fericirea a venit din nou abia atunci când am înţeles că este în regulă să fie altfel şi să fie bine. Că ne putem bucura unii de alţii, că putem avea obiceiuri noi, că putem îndrăzni să facem cozonac (deşi nu va fi perfect ca ‘acela’, va fi perfect în felul lui), că putem fi departe unii de alţii, dar să ne avem mereu în gând. Atunci când am învăţat să trăim bucurându-ne de piesele rămase întregi, fără să reconstituim un peisaj care nu va mai fi niciodată la fel, dar fără să-l uităm o clipă, fără să ne înghiţim lacrimile, dar nici poveştile cu haz, atunci, abia atunci, am fost fericiţi din nou.

Vă doresc să vă găsiţi fericirea în felul vostru. Şi să ţineţi de ea cu dinţii.

Rumi - Astăzi , ca şi în alte zile

Astăzi, ca şi în alte zile,
ne-am trezit istoviţi şi înfricoşaţi.
Nu deschide uşa la camera de lucru
şi nu începe să citeşti. Pune jos instrumentul muzical.

Lasă frumuseţea pe care o iubim să fie ceea ce dorim.
Există sute de feluri pentru a îngenunchea şi a săruta pământul.

John Updike – Gertrude şi Claudius

Poveştile de dragoste şi istoria nu se demodează niciodată. Sunt subiecte inepuizabile ale literaturii universale şi, din când în când, mă întorc să citesc romane cu subiecte inspirate din alte vremuri şi de alţi oameni.

Gertrude şi Claudius este o poveste inspirată de piesa shakespeariană Hamlet, dar extinsă mult înaintea crimei. Descrie pe larg viaţa şi viziunea Gertrudei, o prinţesă daneză sortită a se căsători cu cel mai destoinic luptător pentru ca ţara ei să aibă un rege viteaz. Povestea ei de dragoste, cea care a alimentat crima şi răzbunarea, sunt cumva sculptate în firul vieţii ei, decis de alţii prin faptul că s-a născut femeie. Trăieşte după regulile altora, dar, în spatele bonetei de femeie măritată şi bătrână la cei 35 de ani ai săi, gândeşte un spirit liber pentru vremurile sale.

John Updike nu face o copie a piesei de teatru, ci încearcă să-i dea o perspectivă, o explicaţie, dincolo de momentul dramatic surprins de Shakespeare.

Paul Éluard - Nu pot fi cunoscut

Nu pot fi cunoscut
Mai bine decât mă cunoști.

Ochii tăi în care dormim
Amândoi
Au făcut luminilor mele de bărbat
O soartă mai bună ca nopților lumii.

Ochii tăi prin care eu colind
Au dat mișcărilor drumurilor
Un sens desprins de pământ.

În ochii tăi care ne arată
Singurătatea noastră infinită
Nu mai sunt ce credeam a fi.

Nu poți fi cunoscută
Mai bine decât te cunosc.

Forrest Gump (1994)

Pentru că citatul acesta mi-a mers la inimă mai mult ca orice altceva: "Me and Jenny goes together like peas and carrots." Nu, nu trebuie să fim ca două boabe într-o păstaie, putem face un ghiveci gustos și fiind fiecare altă legumă.

Revedeți filmul, dacă aveți ocazia. Sunt multe de învățat din el și ar fi păcat să le ratați. E doar un film, cea mai ușoară formă de a învăța.

Operaţie pe cord deschis

Aţi avut vreodată curiozitatea să căutaţi astfel de imagini? Să vedeţi cum inimi însângerate şi deloc asemănătoare cu cele din ilustraţiile cu grăsunul Cupidon sunt manevrate de mâini în mănuşi de cauciuc. Să le vedeţi expuse, uscându-se sub fascicului puternic de lumină, primind contactul rece al oamenilor cu mască.

Unii oameni aleg să trăiască aşa, cu inima expusă urât unei operaţii continue. Fără anestezie. Îşi deschid pieptul de bunăvoie şi se lasă pipăiţi direct pe cord. Şi scuipaţi tot acolo. Se lasă mângâiaţi de soare şi bătuţi de grindină, aşteptând mâna care va aduce mângâiere (fără a purta echipament de protecţie). Sunt unii oameni care nu ştiu să-şi împacheteze inima în învelişul frumos al cărnii, care nu ştiu sau nu vor să afişeze perspectiva valentiniană a inimioarelor cu cel mai frumos contur. Oameni care se arată aşa cum sunt, o bucată boţită de carne, plină de sânge, pulsând în ritmul propriu.

Ceilalţi îi privesc curioşi, ca pe ciudăţenii ale naturii. Sau le aşteaptă în tăcere decesul.

SMS

Țârâitul pătrunzător, însoțit de lumina intermitentă a telefonul o smulseră pe Miruna din vise. Fără să deschidă ochii, întinse mâna și pipăi după telefon. Se stinsese între timp și pentru o clipă se întrebă dacă mai merită oboseala. Probabil era vreun e-mail aiurea de reclamă. O senzație urâtă o împunse în dreptul inimii și aprinse totuși telefonul: "Sunt la mare. Vamă. Vino." În colțul ecranului ochii lui zâmbeau într-o fotografie făcută de ea cu mulți ani în urmă.

Se dădu buimacă jos din pat și se izbi dureros de ușă. Adunându-și tot curajul, aprinse lumina și înfruntă gresia rece din baie. Își schimbă hainele fără a le da atenție, gândindu-se doar cum să ajungă mai repede. Se uită la ceas în fugă, în timp ce-și încălța tenișii. Unu fix. Mă iubește, gândi Miruna și ieși ca vijelia pe ușă.

La 5 era deja în Vamă, printre zorii mijind ai unei noi zile. Condusese fără pauză, fără gânduri, murmurând o rugăciune ca pentru sine. Sper că ești bine.. Să fii bine, da? Parcă mașina aiurea în primul tufiș liber care-i ieși în cale, scoase telefonul și îi dădu un mesaj. Sunt în Vamă. Unde te găsesc? Dar confirmarea de trimitere nu veni și Miruna intră în panică. Poate doar n-are baterie. Poate doarme și nu trebuia să vin. Porni la întâmplare prin satul pe care nu-l mai văzuse de șapte ani. Vile noi, terase, oameni adormiți, oameni cântând, oameni vomitând. Cam același peisaj, așteptând răsăritul. Trecu în revistă fiecare terasă încă deschisă, fiecare grup îndreptându-se spre plajă. Nu era nicăieri. Făcu o tură printre corturi, găsi vreo câteva ca al lui, dar niciunul în care să fie și el.

Telefonul refuza să trimită mesajul. Miruna se îndreptă spre un foc întârziat de pe plajă, unde câțiva petrecăreți întâmpinau soarele cu bere și hainele din seara precedentă. Aveau o chitară și zdrăngăneau idiot. Nu avea cum să fie cu ei. Miruna îi depăși grăbită. Se întoarse spre sat, hotărâtă să mai ia la rând terasele și parcările. N-a apucat să iasă pe asfalt. L-a recunoscut imediat, adus de spate, ținându-se de burtă, cu privirea rătăcind a rău. Din doi pași a fost lângă el, la timp să-l prindă prăbușindu-se și vomând pe ea. I-a ținut fruntea, a acoperit cu nisip voma, i-a șters transpirația care-i curgea pe față. I-a adus apă și s-a rugat cu cerul și cu pământul pentru o lămâie. A mințit că e însărcinată și s-a jelit până a căpătat-o, deși fata de la terasă n-a crezut-o și apelativul 'curvă' a planat în urma ei. L-a susținut până la cort și l-a ajutat să intre, să-și scoată tricoul și pantofii și să se bage în sac. L-a învelit și a așteptat în fața cortului până când i-a auzit sforăitul familiar.

Soarele urcase demult deasupra orizontului și cortul se înfierbântase. A ieșit palid, transpirat, abia ținându-se pe picioare. Miruna i-a întins o sticlă cu apă cu lămâie. Ce vrei? Mă urmărești? Cine ți-a spus că sunt aici? I-a împins mâna cu sticla de apă și s-a încruntat străbătut de un nou val de greață. Tu mi-ai spus. Sigur, eu... Vrei un ceai? Nu vreau nimic, lasă-mă în pace. S-a așezat lângă ea, adunându-și genunchii sub bărbie. Multă vreme n-au zis nimic. Apoi el s-a ridicat, și-a pus un tricou curat și a luat-o spre sat. Mă duc la un ceai, vii?

S-au așezat la o terasă și au comandat ceai verde și limonadă. După ceva timp el îndrăzni s-o privească. Avea cearcăne și mirosea urât. Tricoul și blugii aveau niște urme urâte, era ciufulită și trăgea de nas aiurea. Nici tu n-ai avut o noapte prea bună, ai? Îi aruncă un zâmbet. Am cam băut azi-noapte și am mâncat niște mici înainte. Nu cred că au fost prea proaspeți. E sfârșit de sezon, trebuie să consumăm tot, nu? Știi că mi-e rău imediat.. Știu. M-ai speriat. Mda. Scuze. Nu trebuia să vii. Ba da. Trebuia. De data asta nu te-am scăpat pe jos. El zâmbi. Miruna zâmbi. Se întinse peste masă și îl mângâie pe mână. Ești mai bine? Da. Dar tu puți îngrozitor. Hai să-ți cumpărăm un costum de baie și să ardem hainele astea.

I love New York

Femeia avea vreo 80 de ani și de vreo 10 mergea adunată de spate. Doctorii îi ziceau bătrânețe, dar ea făcea eforturi să se îndrepte, convinsă fiind că de vină era doar fotoliul vechi din fața televizorului. Nu era singură, deși divorțase de vreo câteva zeci de ani. Avea copii, împrăștiați prin Europa după '90 și nepoți care ajunseseră până în America. Îi vizitase o dată, pe când stăteau la Paris și aveau primul lor copil. Și mai veniseră și ei în vizită, iar nepoții își petrecuseră chiar vreo câteva veri cu ea, în București. De când cu America însă, nu prea îi mai văzuse. Știa de la televizor cât de mare și agitată e America și își imagina că nu prea au timp de vizite. Părinții lor erau ori în America, ori prea ocupați ca să vină acasă, iar ea nu putea zbura atâtea ore. Mă rog, ar fi zburat dacă o invitau. Strângea bani de bilet de ceva vreme și, deși nu știa cât costă, i se părea că a adunat destul. Mai punea bani deoparte și pentru cadouri, că nu era să meargă cu mâna goală. Se interesase și de viză. Cei de la ambasadă au râs de ea și i-au spus să aștepte invitația că viză primește abia după invitație. Deci, aștepta..

De Crăciun primea mereu telefon de la copii. Uneori și de la nepoți. Câte unul mai suna și de ziua ei. Mai suna și ea când îi dădea ghes dorul, dar nu-i ținea mult. Să nu le strice programul. Venea Crăciunul curând și deja aștepta telefonul. Într-o joi, pe la 3, cineva sună la ușă. Trezită din somnul de dupămasă, femeia nu se încumetă să deschidă ușa.

- Cine e?, întrebă ea.
- Ionuț, poștașul, tanti Ionescu.
- Azi nu e zi de pensie, băiete. Ce să cauți la mine?
- Tanti, ai un pachet. Deschide că trebuie să semnezi pentru el.
- Tu ești Ionuț? Ce pachet dragule?!
- Hai tanti, deschide. Un pachet. De unde să știu eu mai mult?!

Tanti Ionescu deschise ușa precaută, dar un zâmbet larg i se lipi de față când îl recunoscu pe poștașul de aproape 2 metri care îi aducea lunar pensia.

- Ce băiat drăguț, măi Ionuțule, să vii tu până la mine cu pachetul.

- Păi tanti, oricum veneam în cartier și să nu mai bați mata drumul.

- Ia zi, de la cine e?

Ionuț ridică pachetul la înălțimea becului și citi:

- Pentru Ecaterina Ionescu, strada Republicii, bloc 20, apartament 12. De la Tudor și Maria Ionescu, 32, 17th street, New York, USA.
- Vai Ionuțule, vai dragă, e de la nepoți!, strigă tanti Ionescu, iar poștașul se întinse s-o prindă de braț.
- Tanti, să nu leșini că n-am terminat tura.
- Nu, nu, dragule, nu leșin. Ce mi-or fi trimis? Mănânci o dulceață cu mine, cât îl deschid?
- Nu, tanti, azi nu pot. E târziu. Vorbim pe 15, la pensie. Sărbători fericite!
- Și ție, dragule, și ție, zâmbi tanti Ionescu și îi strecură un borcan cu dulceață în geantă. Pentru acasă, mustăci ea, făcându-i cu ochiul.

Rămasă singură cu pachetul, tanti Ionescu se apucă să-și caute ochelarii. Se înarmă cu o foarfecă și tăie cu atenție ambalajul, apoi îl împachetă frumos și se așeză la masa din bucătărie cu pachetul în brațe. De atâta bucurie, nu-i venea să-l deschidă. Poate sunt fotografii, gândi ea, emoționându-se la propriu gând. Deschise atent cutia de carton și dinăuntru răsări un material turcoaz. Îl trase afară și întinse pe masă un tricou mărime universală, turcoaz, pe burta căruia trona un I, o inimioară și textul New York.

- Îmi trimit dragostea lor tocmai de la New York, dragii mamei.. zâmbi tanti Ionescu și o podidiră lacrimile înainte de a-și termina gândul. 

Strânse tricoul la piept și printre lacrimi căută în cutie fotografiile. Mai găsi un breloc cu o clădire și o vedere cu niște zgârie-nori pe care desluși mesajul 'Crăciun fericit' și semnăturile celor doi nepoți. Fotografii nu erau. Poate uitaseră să pună. Tanti Ionescu își îmbrăcă tricoul turcoaz peste capot și începu să caute un loc de suficientă cinste pentru vedere și breloc. Se hotărî la vitrina mare din sufragerie, pe care o putea vedea și când se uita la televizor.

Toată iarna și primăvara, tanti Ionescu arătă vecinelor, poștașului, inginerului care citea contoarele, femeii de serviciu și chiar și unui vânzător ambulat, tricoul cu dragostea nepoților. Pentru doritori, îl și îmbrăca. Când a venit vara, tanti Ionescu s-a hotărât să poarte tricoul și pe afară. Îi era cam larg, dar nu s-a îndurat să-l îndese în vreo fustă, de teamă să nu strice inima. Îl purta așa, pe post de jachetă, călcat cu multă atenție și spălat numai de mână să nu se strice. Lumea se uita uneori strâmb la ea și unii chiar râdeau de ea, dar tanti Ionescu știa că sunt doar invidioși. Pentru cei amabili, se învoia să le spună povestea tricoului și cum îi trimiseseră nepoții de Crăciun dragostea lor, tocmai din America.

Portret (XXVIII)

Țintuisem o canapea ca două cuie cu picioare lungi, așezate la distanța corectă și privind drept înainte. Nu lăsasem nici o undă de vibrație între noi, deși eu trăgeam intens cu coada ochiului spre tine. Mă făcuse meșterul mai sucit, mai întortocheat și mai puțin rezistent la dor. Nu râdeam, nu ne încruntam, urmăream în liniște un documentar despre gauchos ai Americii de Sud, pe care poate nu-i vom întâlni niciodată și care propovăduiau tăcerea contemplativă. Și pentru ei, liniștea era greu de îndurat, dar aveau nevoie de ea și nu ar fi vrut să trăiască altfel. Pentru fiecare alegere există o recompensă.

Sărutul

Portret (XXVII)

Sunt mulți ani de atunci, de când te-am văzut prima oară în radiografie. Veneai grăbită pe o alee din parc, purtai un tricou roșu, iar părul tău negru făcea în ciudă umbrelor dintre copaci. M-am oprit fără să vreau, era prea mult să te privesc. Ți-am văzut atunci zâmbetul și ți-am pipăit cu privirea pielea obrazului și mâinile. Privirea mea a trecut prin tine, ți-a mângâiat inima, ți-a admirat ineligența care și azi mă năucește și a întrezărit în spatele tău anii pe care îi număr acum fără a le ști capătul. Anii noștrii, fără a fi ai tăi sau ai mei, fără ca noi să avem vreun drept asupra lor. Mi-ai făcut semn nedumerită de oprirea mea, înghițind un univers în zâmbetul acela, iar eu m-am întors din viitor pentru a mă scufunda în cel mai dulce prezent. Am pornit atunci spre tine. Merg și acum, având radiografia ta în fața ochilor, completată cu mii de detalii în toți acești ani.

Ion Minulescu - Acuarelă

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

Un început de vis

Notă: și orice vis începe cu 'prima dată'. Bravo!