Portret XXXIII

Aștept de vreo 10 minute la ușa cabinetului. Încep să mă întreb dacă nu cumva am greșit ușa pentru că este singura unde nu este nimeni. În jur, asistente îmbrăcate în turcoaz, medici cu halat alb peste haine scrobite, pacienți încotoșmănați de iarnă. Mă deschei la gât să mai alung tensiunea. Nu-mi plac medicii și nu-mi place să-i vizitez. Mă simt ca la școală când eram ascultată și nu știam lecția. În sfârșit cineva se apropie de ușa mea. Răsuflu ușurată, este o doamnă în blugi, încotoșmănată în palton ca și mine, grăbită și totuși coafată drăguț. Poate de ea o să-mi placă. Mă invită în cabinet după ce a scăpat de palton și a făcut rost de un halat alb. Își cere scuze pentru întârziere și mai câștigă niște puncte. Apoi mă întreabă care mi-e problema și le pierde pe toate, ca orice medic care mi-a stat vreodată în față. Mă bâlbâi, mă pierd, îmi spun necazul.

 "Aha", zice doamna și notează pe un caiet. "Dureri de stomac? Greață?"
 "Nu", mărturisesc sfios, jucându-mă cu fularul.
 "Deci nu vă doare stomacul?! Hm..", și mai notează ceva. "Alte probleme de sănătate? Am înțeles de ce ați venit la mine, dar vreau să știu ce alte probleme mai aveți."
 "Păi n-am altele..", mă pierd eu cu firea.
 "Părinții?"
 "Ce-i cu ei?", îndrăznesc să bângui, convinsă că vor fi convocați la o ședință.
 "Au boli cronice?"
 "Nu.. tata are colesterol mare."
 "Și mama?"
 "Mama n-are."
 "Aha", zice doamna și notează din nou.

A umplut o pagină de caiet studențesc. Mă privește peste ochelari cu neîncredere. Pare că-i ascund ceva. Îmi feresc privirea când ajunge la întrebări de genul "mâncați regulat", "faceți mișcare", "cât de des vă duceți la baie". Notează tot cu o hărnicie fantastică. Roman foileton mă face. Sunt convinsă că trebuie să-și noteze, dar asta nu mă face să mă simt mai puțin ca la interogatoriu. Într-un final se oprește din scris, cugetă și începe să înșire o listă lungă de analize, ce trebuie să mănânc sau să nu mănânc înainte de fiecare, cu ce pastile trebuie să mă pregătesc pentru analize și câtă apă în câte ore trebuie să înghit. Când a ajuns la final am uitat de mult începutul. Nu recunosc nimic și aprob din cap totul, ca un elev care minte că a înțeles demonstrația. Sigur, sin(a+b) e fix cât ziceți dumneavoastră, am înțeles. Mă ridic să ies, merg cu spatele spre ușă și aprob în continuare tot. Gata, am scăpat. Mă așez transpirată pe scaunul pe care am așteptat să intru și trec mental în revistă instrucțiunile. Am ratat cam jumate, dar tot mi-a mai rămas ceva. Mă trece un fior rece pe șira spinării gândindu-mă că mă voi întoarce cu temele nefăcute.

Medicii mă sperie. Foarte rar găsesc câte unul dornic să-mi explice, zâmbitor și aducător de liniște. Cei mai mulți mi se par niște generali în rezervă sau niște pedagogi care știu sigur că ai comis o prostie. Din păcate, pic cu brio la toate capitolele prevenție: muncă de birou, mișcare pe sponci, mâncat neregulat, o alură suspect de slabă și un colesterol suspect de mare - moștenire de familie. Așa că în fața declarațiilor mele sprâncenele se încruntă și foile se umplu. Apoi mi se recomandă să-mi dau două palme și să încep să trăiesc sănătos sau, în unele cazuri, să consult un alt doctor. După ce termin cu vizitele și investigațiile, colesterolul meu a mai crescut câteva zeci de unități, pe fond nervos de data asta.

Portret XXXII

Se întâmpla într-un tramvai, cu crâmpeie de oameni pentru perioade limitate de timp. O fată de 10-11 ani, cu patru frați acasă și mama bolnavă, fără tată și fără posibilități, își spunea povestea, îngenunchiată în zguduiturile sporadice. Crâmpeiele de oameni priveau pe fereastră cu gândul aiurea. Când fata și-a terminat povestea, unii i-au dat bani, ca răspuns la cine știe ce gând care i-a traversat. Fata a mulțumit, a scos dintr-o pungă o cutie cu bomboane de ciocolată și le-a oferit întâi celor de la care primise bani, apoi celorlalți. I-a rugat, a jurat că sunt curate și bune, că le-a cumpărat chiar ea, că vrea doar să ofere cuiva o bomboană de ziua ei. A încercat chiar să-i găsească pe cei care-și sărbătoreau numele în aceeași zi cu ea. Zadarnic. Nimeni nu a primit bomboanele ei.

Când nimeni nu primește ce ai de oferit, îți rămâne doar să cerșești. Să-ți întinzi mâna de la periferia vieții lor sperând că au să te vadă. Să accepți orice mărunțiș. Și să te bucuri de tot. Pentru că și viața ta trece la fel de repede.

Portret XXXI

Nu prea mi se întâmplă să ridic ochii din carte în metrou. Mă scufund în vieţile altor oameni şi îi ignor aproape perfect pe cei din jur. Nu sunt singura. Mulţii se scufundă în telefoane, în ziare, în gânduri aiurea cu ochii fixaţi într-un punct. Dar atunci am privit în faţă, atrasă imperceptibil de ceva. Iar în faţa mea erau două scaune goale, alăturate, iar oamenii din jur nu păreau să le observe. A fost de-ajuns să clipesc pentru ca scaunele respective să nu mai fie goale, pentru ca siluetele familiare să le ocupe, zâmbind şi făcându-mi cu ochiul. Erau acolo şi era firesc să fie aşa. El, în sacou şi cravată, ţinându-şi mâinile cuminte în poală şi învârtind jucăuş două degete. Ea, cu geanta în poală, zâmbind ştrengar unui copil de nici un an care stătea la câteva scaune distanţă şi se distra copios urmărind-o. Cum de nu-i văzusem până atunci? Cum de tocmai eu din tot metroul nu reuşisem să-i văd? Au coborât cu mine, la ultima staţie, şi abia atunci scaunele au devenit cu adevărat goale.

Portret XXX

Părea o dimineaţă obişnuită, dar cumva şuvoiul de oameni dispăruse ca prin farmec şi doar câţiva temerari mai aşteptau ca şi mine metroul. O vacanţă suspectă, vreun anunţ de grevă sau pură întâmplare. Am coborât ca de obicei, la aceeaşi staţie, acelaşi peron, aceeaşi schimbare de direcţie magistrală a fiecărei dimineţi. Dar liniştea dubioasă m-a fascinat şi, fără să-mi dau seama, am ales calea uşoară, scara rulantă, scurtătura pe care nu o folosesc aproape niciodată. Culoarul din faţa mea era la fel de gol. Luminat, curat, dar lipsit de agitaţia unei zile obişnuite. Doar undeva spre mijlocul lui, câteva zeci de oameni fuseseră împietriţi de un vrăjitor fără inimă. TIneri, oameni cu copii de dus la şcoală, oameni trecuţi de prima tinereţe, purtători semeţi de păr argintiu, adolescenţi. Cu privirea goală, nemişcaţi, tăcuţi, sprijiniţi de ziduri. Din rândul celor câţiva care veneau în spatele meu, a răzbătut o voce: uite, n-au adus ziarul gratuit. Îl aşteaptă.

Portret (XXIX)

Din cerul albastru, ploua torenţial. Ireal, printre raze răzleţe de soare. Cei mai mulţi se adăpostiseră, formând muşuroaie de oameni printre care pluteau aburi fierbinţi şi miros de transpiraţie. Câţiva temerari mergeau prin ploaie, adoptând strategii diferite: fie cu pas hotărât, fie alergând, fie în ritmul obişnuit, dar având capul acoperit cu o pungă. O fată cu umbrelă roşie plutea peste băltoacele care se transformau rapid în lacuri. Avea picioarele ude şi fusta lipită de ele. Spectatorii geloşi pe umbrela ei, parcă nepotrivită în timpul unei ploi surpriză, îi făceau înaintarea dificilă cu remarci deochiate şi răutăcioase. Fata se încrunta, dar nu pentru multă vreme, păstrând mai tot timpul un zâmbet lejer. Există şi oameni cărora le place ploaia.

Portret (XXVIII)

Țintuisem o canapea ca două cuie cu picioare lungi, așezate la distanța corectă și privind drept înainte. Nu lăsasem nici o undă de vibrație între noi, deși eu trăgeam intens cu coada ochiului spre tine. Mă făcuse meșterul mai sucit, mai întortocheat și mai puțin rezistent la dor. Nu râdeam, nu ne încruntam, urmăream în liniște un documentar despre gauchos ai Americii de Sud, pe care poate nu-i vom întâlni niciodată și care propovăduiau tăcerea contemplativă. Și pentru ei, liniștea era greu de îndurat, dar aveau nevoie de ea și nu ar fi vrut să trăiască altfel. Pentru fiecare alegere există o recompensă.

Portret (XXVII)

Sunt mulți ani de atunci, de când te-am văzut prima oară în radiografie. Veneai grăbită pe o alee din parc, purtai un tricou roșu, iar părul tău negru făcea în ciudă umbrelor dintre copaci. M-am oprit fără să vreau, era prea mult să te privesc. Ți-am văzut atunci zâmbetul și ți-am pipăit cu privirea pielea obrazului și mâinile. Privirea mea a trecut prin tine, ți-a mângâiat inima, ți-a admirat ineligența care și azi mă năucește și a întrezărit în spatele tău anii pe care îi număr acum fără a le ști capătul. Anii noștrii, fără a fi ai tăi sau ai mei, fără ca noi să avem vreun drept asupra lor. Mi-ai făcut semn nedumerită de oprirea mea, înghițind un univers în zâmbetul acela, iar eu m-am întors din viitor pentru a mă scufunda în cel mai dulce prezent. Am pornit atunci spre tine. Merg și acum, având radiografia ta în fața ochilor, completată cu mii de detalii în toți acești ani.

Portret (XXVI)

În goana de la metrou, ștafeta se dă între coșul cu ziare și ultimii centrimetri rămași între ușile care tocmai se închid. Numărul sacoșelor s-a înmulțit, pașii sunt din ce în ce mai grăbiți, mințile din ce în ce mai ocupate cu lista de cadouri. Cobori la Aurel Vlaicu pentru un mall, la Lujerului pentru altul, la Politehnica pentru un al treilea sau, dacă nu mall vrei, la Obor pentru o pulpă de porc. În caruselul luminat și gălăgios al pașilor și minților grăbite, un bărbat fără picioare, cărând două cârje supradimensionate pentru el, se chinuie să coboare scările. Tocmai în drumul lui nu s-a nimerit nici o scară rulantă, așa că nu are motiv de grabă. Lumea îl privește mirată, de sus, întrerupând doar pentru o clipă vacarmul gândurilor de sărbătoare.

Portret (XXV)

Nu știu cine a făcut fotografia. Stăteam la foc, cu fețele luminate de căldură, tu cu frontala pe poziție, eu încălzindu-mă cu o cană de știi tu ce. Priveai visător, undeva departe, cu o umbră de zâmbet pe care e posibil să n-o fi văzut nimeni. Poate zărisei fotograful sau poate un gând năstrușnic tocmai se născuse. Îmbrățișasem cana cu ambele mâini și te priveam. Puțin încruntată, scufundată în propriile gânduri. Tăcuți. În jurul nostru nu se mai vede nimeni și nimic. Nici foc, nici alte chipuri, doar o noapte neagră, pe care contururile noastre se proiectează clar, în alb și negru. Așa a vrut fotograful, să nu avem culori sau martori. Să ne rupă de tot și să ne prindă gândurile într-un cadru. La ce te gândeai oare? Eu îmi amintesc foarte bine cât de mult.

Blocaj

L-am văzut cum dispare sub buza de zăpadă și am înghețat. Pentru o clipă a fost liniște. Doar vântul fâșâia un pic. Apoi m-a strigat și fără să vreau i-am spus că mi-e frică. M-am rușinat de propria-mi slăbiciune, când l-am auzit râzând. M-a chemat, asigurându-mă că n-am să pățesc nimic. Nu vedeam decât zăpada răsfrântă, înșelătoare, periculoasă. Dar vocea lui a fost mai puternică decât teama. Am privit fix în vârful snowboard-ului și i-am lăsat vocea să-mi ajungă în inimă, să-mi dea curaj. Am alunecat încet, cu grijă. L-am văzut câțiva metri mai jos, râzând, și orice urmă de teamă a dispărut. Mă simțeam brusc în stare să cutreier toți munții, să cobor toate prăpăstiile, să găsesc capătul lumii.

Portret (XXVI)

În umbra catedralei, figura încruntată promitea o noapte albă. Turlele înalte ameninţau cerul a furtună. Aripa necruţătoare a vântului smulgea lacrimi rotunde, neştiute, cu gust amar de ploaie. Un fulger a luminat cerul, pornind desene ciudate pe zidurile înnegrite de timp ale bisericii. În aşteptarea tunetului, mâna lui s-a întins moale şi a prins-o pe ai ei cu putere. În strânsoare, muşchii s-au destins, cutele sau împrăştiat, iar în furtuna ce tocmai se dezlănţuise cu furie au alergat două zâmbete.

Portret (XXV)

Trenul plecase din Bucureşti în jurul orei 21. După nici o oră, dormeau amândoi de parcă era ultimul lucru care le rămăsese de făcut. Ignorau cumva toată gălăgia molipsitoare a compartimentului şi, sfidând locul prea strâmt ca să fie confortabil, adormiseră îmbrăţişaţi. El îi ţinea mijlocul, ea îi îmbrăţişa genunchii. Cu părul răsfirat, respirând regulat şi abia simţit, cu pieptul în mişcări line, somnul îi ţinea uniţi într-o dulce libertate. Au petrecut aşa aproape fiecare secundă a drumului, construind o intimitate aparte în mijlocul unui furnicar de oameni zgomotoşi ş murdari. S-au trezit ca prin minune cu vreo 5 minute înainte de ora 4 a dimineţii, când trenul intra în Cluj, gara lor de destinaţie.

Portret (XXIV)

Fetița se opri brusc din vorbit și, deși continua să meargă, privirea îi rămase fixată într-un punct. Mama se opri nedumerită, urmărind privirea fetiței, dar aceasta se smulse din mâna ei și se apropie de una din băncile de pe marginea drumului, înainte ca mama să poată protesta. Se opri la jumătate de metru de bătrânul ocupant al băncii și îl privi fără să spună nimic. Mama se încruntă un pic. Omul era singur, nu foarte curat și figura lui apatică putea fi un semn de beție. Purta un trenci dubios și pălărie, în plină zi de vară. Poate era vreun cerșetor, vreun bătrân fără casă..
- Ce faci tu, fetiță?, întrebă bătrânul.
- Bine, răspunse serios fetița, fără a schița vreun zâmbet.
- Câți ani ai tu?, insistă bătrânul.
- Patru și două luni.
- Bravo! Și cum te cheamă, fetiță de patru ani și două luni?
- Ania, răspunse fetița, neclintită în privirea ei albastră.
- Cuminte ești tu fetiță, zâmbi bătrânul și o mângâie pe unul dintre obraji.
Mângâierea, sau poate aprecierea, îi smulse Aniei un zâmbet larg care aprinse privirea (tot albastră) a bătrânului. Abia atunci mama se relaxă și îndrăzni s-o cheme. Ania plecă, strigând un 'La revedere' ca sunetul unui râu de munte, iar bătrânul se gândi că ar fi bine să vină și mâine pe aceeași bancă. Poate mai trece fetița.

Portret (XXIII)

Se spune că nu ești cu adevărat un locuitor al New York-ului până nu ai plâns la metrou. Fata din fața mea tocmai devenise un bucureștean adevărat, judecând după zicala de mai sus. Niște lacrimi nerușinat de mari duceau la vale ce mai rămăsese din machiaj. Fata nu scotea nici un sunet, privea în gol și-și frământa mâinile, de parcă ducea în spate tot viitorul lumii. Calcule nevăzute pluteau în jurul ei, căutând rezolvarea perfectă a ecuației cu prea multe necunoscute în care se găsea. Nimeni nu părea să-i observe frământarea, până când o fetiță de vreo patru ani a exclamat în gura mare: „Uite mami, fata plânge!”. „Sttt!”, o repezi maică-sa, trăgând-o de mână. Copilul tăcu, dar continuă să privească fenomenul de care se simțea cumva aproape.

Portret (XXII)

Printre ramuri treceau câteva raze de soare. Un cer incredibil de albastru umplea golurile, răsfățând privirea. Nu se mișca nimic, nu se auzea nimic, mirosea a zăpadă și a brad. O adiere de vânt a pornit dansul. Plecau de sus, de pe ramuri, și pluteau în pas de vals până la pătura de zăpadă de jos. Razele soarelui îi făceau să pară licurici, ireali în plină zi. Miruna stătea întinsă în zăpadă, ca o limbă de ceas neîntors. Imaginea trecea prin ea, transformând-o într-o bucată transparentă de viață.

Portret (XXI)

 - Domnișoară, aici e Universitate?
 - Da.
 - Trebuia să cobor înainte, nu m-am uitat.
 - Ei, vă întoarceți.
 - Da.. Domnișoară, ce facem cu Băsescu asta? Îl dăm jos? Singur nu pot, dar dacă ne unim cu toții în trei zile îl dăm jos.

Îmi scot ochii din carte și îl analizez pe bătrânul de lângă mine. Are privirea albastră, ceva păr alb care iese în dezordine de sub o căciulă de lână, câțiva dinți, haine prea mari pentru el și un toiag de lemn. Duce multe sacoșe și nu pare să aibă o casă. Mă întreb cum de a ajuns să stea pe străzi și, mai ales, de unde știe de Băsescu. Nu cred că se uită prea des la televizor.

 - Păi de ce nu scăpăm de el? Că-și bagă diavolul codița. Da, da, domnișoară, diavolul. Trebuie să avem credință în Dumnezeu și diavolul n-o să mai câștige.
 - Da, așa e, îi dau eu dreptate.

Din când în când lovește cu toiagul în ciment și-și rotește ochii prin stația de metrou. Îl amestecă pe Dumnezeu cu Băsescu, este convins că trebuie să ne unim și că în trei zile putem face orice. Nu are un plan și pentru ce ar urma după cele trei zile. Vine metroul și pleacă grăbit spre el, urându-mi sănătate. N-am fost de partea lui, dar măcar l-am ascultat. Acum suntem doi cei care știm că în trei zile...

Portret (XX)

- Deci te căsătorești.. Ești tot cu băiatul ăla de l-am văzut eu demult? Da.. nu-mi mai amintesc cum arată. De atunci m-am despărțit de trei. Asta e...

Tăcerea s-a așezat comod, până la stația următoare când norocoasa viitoare soție a coborât. În urma ei, un telefon care nu deținea nici un număr iubit a fost butonat o vreme, apoi a fost așezat în buzunar și urmat de un oftat lung.

- Taman azi trebuia să mă întâlnesc cu ea.., spuse fata privind inimioarele roz lipite de geamurile metroului.

Portret (XIX)

Obrazul ei alb, ca al unei statui grecești, nu se clintea sub rugămințile lui. Scund, negricios, cu părul dat cu prea mult gel, cu ochii arzând de dorință, o implora mut, jucându-se nervos cu un șervet. Îl privi o clipă cu dispreț și îi făcu semn înspre bar. El se ridică repede, își mototoli și mai mult părul și dispăru în mulțimea pestriță care înconjura barul. Se întoarse aproape imediat, cu o cafea cu spumă albă de lapte, perfect asortată cu obrazul ei. Nu-i zâmbi, nu-i mulțumi, aproape că nici nu privi dincolo de buza ceștii de cafea. Avea trăsături drepte, un pic aspre, dar elegante și voluntare. În mâinile albe, cu degete lungi și oase împungând prin piele, ceașca de cafea avea un aer familiar, de acasă. Nu rostiră nici un cuvânt până când ultima picătură de lichid dispăru din ceașcă. Apoi ea se ridică, își netezi fusta strâmtă cu palma și își aruncă geanta sub braț. Porni spre ușă în timp ce el, nedezmeticit încă, abia se ridica de pe scaun. De la ușă se întoarse scurt, cât să-i arunce un 'Adio' care-l prăbuși înapoi pe scaun, zdrobindu-i orice speranță și voință de a o urma. În urma ei, ușa se închise fără zgomot.

Portret (XVIII)

La capătul celălat al unghiilor roșii, lăcuite îngrijit și rotunjite cu migală, stă o haină ponosită de iarnă. Culorile i s-au șters demult, rosăturile au apărut pe la mâneci și vreo două molii s-au înfruptat dintr-un colț de guler. Totuși, un fular gros, colorat și lucrat de mână ascunde mare parte din defectele ei. Poartă cizme îndoite de timp, lustruite frumos și impecabil de curate. Și-a învârtit o buclă și o umbră de ruj încă îi mai stăruie pe chipul încercănat. Nu e frumoasă, nici elegantă, dar cochetăria ușoară îi dă un aer aparte. O luptă urâtă se duce între ea și timp.

Pentru cine se îmbracă femeile? Nu, nu pentru alte femei, așa cum zic unele guri care încearcă să transforme femeia într-un animal de pradă, sângeros și capabil de orice. Nici pentru a urca pe scara socială, a prinde un post mai bun sau un bărbat mai bogat. Nici chiar pentru vanitatea unei oglinzi care le arată frumoase, în bătaia soarelui de dimineață. Femeile se străduie pentru un el pe care-l așteaptă în fiecare seară. Dacă știe drumul sau nu, depinde doar de el, dar femeia așteaptă cu stăruință, aranjată cu grijă. Își ascunde dorul sub un strat de pudră, își parfumează părul ca o discretă întâmplare și își impune un regim drastic pentru a fi pregătită. Poate în seara asta vine. Nu-și va ierta niciodată dacă întâlnirea lui o va găsi nepregătită.

Portret (XVII)

Mereu în pragul ușii, a întâmpinare. Mirosind a toate cele bune, a cozonac, a chimen. Cu șorțul curat, prăfuit de făină, cu basma albă, cu doar o șuviță rebelă de păr scăpată de sub ea. Cu mâinile calde și înroșite de frământat, cu ochii sclipind de bucurie, cu cel mai luminos și mai frumos zâmbet. Cu brațele larg deschise, a îmbrățișare. Spui doar trei cuvinte care îmi schimbă lumea, trei cuvinte pe care le port în suflet de când mă știu, trei cuvinte fără de care n-aș fi putut respira: "A venit copilul!"