Sărbătoarea poeziei

Astăzi este Ziua Internaţională a poeziei, ieri a fost Ziua Internaţională a fericirii.. În fiecare zi poate fi ziua ta, dacă te trezeşti hotărât s-o sărbătoreşti. Căci timpul este preţios, poate cel mai preţios dar care ni s-a făcut. Deci azi să sărbătorim cu poezie.

Dacă aveţi chef de un mic exerciţiu de imaginaţie, astăzi puteţi plăti o cafea cu o poezie. Mergeţi în cafenelele Julius Meinl selecţionate (sunt în toată ţara, lista lor o găsiţi aici ) şi consumaţi o cafea cu metafore.

Le simt în spatele corzilor vocale. 
Se arcuiesc, se zbat, mă îneacă. 
Două mări, doi munţi, două oraşe, 
Încercând zadarnic să iasă. 
Unul eşti tu, îmi ţii aerul în pumn. 
Altul e focul şi noaptea şi ziua. 
Unul e dorul ce te ţine în gând, 
Altul e chemarea, fericirea, uitarea. 
Sunt mut fără ele, aş fi mort demult 
De n-ar fi cuvintele înfipte-n gând.

#100happydays

Povestea începe cu “Sigur o să spuneţi că nu aveţi timp..” Dacă totuşi credeţi că o provocare la început de an este exact ce vă trebuie, vă propun 100 de zile de fericire. Organizatorii vă roagă doar să faceţi în fiecare zi o fotografie a ceva ce vă face fericiţi şi s-o postaţi pe Facebook sau să o trimiteţi prin e-mail. Dacă vă ies 100 de zile, primiţi din partea lor un album cu toate cele 100 de fotografii, ca să vă aduceţi aminte. Mai multe detalii găsiţi aici.

Nu ştiu dacă o să am mereu timp de făcut fotografii şi trimis/postat, dar aş vrea să încerc măcar să identific motivul fericirii, să găsesc timp să mă gândesc la asta şi, mai ales, dacă văd că se termină ziua fără nimic să mă duc la culcare mai târziu (ca să am timp să găsesc ceva totuşi). Ce ziceţi? Cum ar fi să fiţi fericiţi 100 de zile la rând?

Terapie prin mers

Într-una din zilele de miercuri dedicate fotografiilor, v-am oferit câteva remedii de singurătate. Comentariile primite m-au făcut să extind subiectul și vă dezvălui azi secretul meu: terapia prin mers.

De fiecare dată când mă ajung gândurile, îmi iau traista în băț și pornesc la drum. Merg repede, ferindu-mă de privirile trecătorilor și nu aleg niciodată zone singuratice de contemplare a naturii. Departe de mine gândul de a mă plimba pe o plajă pustie sau pe un drum de munte neumblat. Nu, eu merg pe străzi, prin praful orașului, mă strecor printre oameni și mașini, intru în magazine fără să cumpăr nimic. Mă grăbesc fără destinație. Îmi place vacarmul. Oboseala care-l însoțește e un medicament naturist eficient. Nu-ți poți plânge de milă la semafor, la fel cum nu te poți gândi limpede la necazurile tale când ești atent la gropile din asfalt. Uneori, îmi desprind curajos privirile de pe vârfurile pantofilor și privesc cerul. Printre clădirile amestecate și neasortate, printre ramurile copacilor desfrunziți de iarnă, zăresc un petec de albastru ondulat de un nor alb. Se face liniște ca prin minune și când îmi revin privirile pe tărâmuri pământene constat că oamenii sunt mai senini. Le văd în ochi petecul de albastru și devenim complici.

Umblu cât mă țin picioarele, până mi se face foame și mi se usucă cerul gurii de sete. Umblu vara când afară sunt 40 de grade, umblu iarna la -15 grade. Umblu când plouă adăpostită sub o umbrelă făcută prost în China. Umblu în zilele în care pantofii cu toc mi-au făcut vânătăi. Umblu pe drumuri știute și mă rătăcesc pe trotuare neîncercate. Umblu oricând gândurile mele o cer.

Vă invit să împărtășiți și altora secretele terapeutice ale culturii urbane. Pe mine mă ajută picioarele, dar sunt sigură că aveți idei și mai bune de atât. Lotusull, Carmen, Sophie, SoriN, Teo Negură, lunapatrata, care vă sunt secretele?

Despre locuri și orașe - Palatul Cantacuzino din Bușteni

Notă: În orice loc a mai rămas ceva nedescoperit încă. Descoperă România.

Oaspete

Alina Grozea m-a invitat într-o pagină de oaspeți a blogului pe care scrie. Și n-am refuzat. În principal pentru că un prieten mi-a spus cândva că dacă mă îndoiesc că merit ceea ce am primit înseamnă că sfidez și nu voi mai primi nici altceva. Și-apoi bunica mereu îmi zicea că daca refuz mereu n-o să mă mai cheme nimeni. Așa că, sfătuită de bine din toate părțile, am acceptat. Și de astăzi 'Visul' poate fi citit și aici. Și ca să mă laud până la capăt, vă reamintesc că visele mereu au continuare, iar al meu se continuă aici și aici.

Ce-și face omul cu mâna lui - pictorial

Pentru că nu am reușit în weekend să adun fotografiile pe care le-am dorit, astăzi am organizat un pictorial cu cele mai simpatice și colorate obiecte făcute manual pe care le-am găsit. Sunt obiecte relativ noi și aparțin curentului handmade care bântuie prin București în ultima vreme. Cele mai multe sunt din fimo, ceramică și sticlă, dar cum vine primăvara mă gândesc că orice pată de culoare e binevenită. Pentru zilele de iarnă care au mai rămas, propun o pereche de mânuși fără degete din colecția toamnă-iarnă 2011.

Sunt departe de a fi vreun stilist nedescoperit, așa că las la aprecierea voastră calitatea estetică și funcțională a obiectelor prezentate. Și dacă aveți propuneri pentru pictoriale viitoare, le aștept cu plăcere.

Surpriză!

Mă gândesc că avem nevoie de ceva mai vesel, care să ne desprindă de banalul cotidian în care cele 8 ore de muncă se dovedesc a fi tot ce mai putem face. Nu mai vreau să văd oameni încruntați, oameni care se înghiontesc, oameni care țipă. Azi vreau să râd, să uit de ridurile de pe frunte și de șuvița albă. Azi vreau să mă joc! Așa că v-am pregătit o surpriză. Cu mine își face efectul de fiecare dată! Se încarcă destul de greu, dacă vă pierdeți răbdarea încercați aici.

provided by flash-gear.com

Dans de societate

sursa foto

Suntem animale sociale, exceptând pustnicii care se retrag în munţi. În jurul nostru trăiesc şi se manifestă alţi semeni fără de care viaţa noastră ar fi în primejdie mare numită singurătate. Dar cum ne gestionăm acest noroc este cu totul altă poveste.

Întâi împărţim oamenii în categorii: familie, prieteni, colegi, străini, profesori, personalităţi, duşmani, etc. Pentru fiecare din aceste categorii ne alegem un tip de comportament şi ne ţinem scai de el construind ceea ce se numeşte personalitate. Dar dincolo de aceste interacţiuni majore, vrând nevrând, interacţionăm cu fiecare individ în parte. Aşa avem ocazia să ne manifestăm cu ce avem mai rău, mai urât, mai acuns.

Iată care sunt paşii acestui dans:
- Ne trezim indignaţi de sunetul insistent al deşteptătorului şi aruncăm o privire încruntată şi lăcrămoasă celui ce ne iese în cale (nu distingem bine dacă este pisica, soţul/soţia, colegul de apartament, mama care s-a trezit să ne facă pachetul).

- Orbiţi de lumina din baie, ne zborşim printre picături de pastă de dinţi la figura strâmbă din oglindă. O tăiem cu aparatul de ras sau, după caz, îi înfigem rimelul în albul ochilor.

- Înghiţim micul dejun (sau nu) cu ochii în jos, pe ceas, alergând pe alocuri şi udând florile cu mâna stângă.

- Înjurăm vecinii că ocupă abuziv liftul, coborâm pe scări şi ne ciocnim frontal de vecina de la 1 care mereu iese din casă dacă aude paşi pe scări. Îi urăm bună dimineaţa şi o înjurăm în gând.

- Aşteptăm metroul câteva minute, numărând persoanele din jur şi întrebându-ne extrem de nedumeriţi unde s-or duce cu toţii. Metroul vine, oameni vor să coboare, oameni vor să urce. Ignorăm tot şi urcăm. Din 4 părţi se lipesc alţi oameni de noi. Unul citeşte, îl injurăm. Unul ascultă muzică şi un sunet firav răzbate prin căştile înfipte între ciocan şi scăriţă, îl înjurăm. Altul stă pur şi simplu cu ochii în gol şi îl bodogănim că n-a stat acasă. Al 4-lea e un coleg de servici şi îi zâmbim încercând zadarnic să găsim un subiect de conversaţie. Lângă el, nevastă-sa ne priveşte alb şi o analizăm din cap până în picioare, neratând pantofii urâţi şi eşarfa prea roşie.

- Neonul din birou ne oboseşte. Constatăm că mai toţi colegii au cearcăne şi o nuanţă prea palidă a feţei. Ne aruncăm unul altuia câte un ‘Neaţa’ plin de silă, lene şi nesimpatie. Discutăm despre vreme, meci, politică. Apoi amuţim absorbiţi de treburi sau de gânduri.

- Ocazional, izbucnesc conflicte. “Îmi pare rău, eşti pe dinafară”, “Să taci când vorbesc eu”, “Adică ce vrei să spui cu asta, te iei de mine?”, “Cine te crezi?” După conflictele directe urmează războiul rece, tăcut, şoptit printre birouri. Se nasc tabere, alianţe, se semnează amnistiţii. Dacă ai fost văzut într-o tabără nu mai poţi interacţiona cu altele. Biroul este cel mai dur spectacol de Survivor pe care îl ştii. Se fac propuneri de eliminare, se duc lupte de gherilă, toate sub aparenţa unei echipe bine consolidate, ca o mare familie.

- Seara, după reluarea spectacolului din mijloacele de transport în comun, te îndrepţi recunoscător spre un centru de relaxare. Dacă e o sală de gimnastică, cei din jur vor transpira prea mult, vor lăsa aparatele ude, vor vorbi în timpul orei, vor aglomera vestiarul. Dacă e o terasă/restaurant/berărie, cei din jur vor vorbi prea tare, vor fuma prea mult, serviciul e prost, masa murdară, toaleta ocupată, prietenii întârzie.

- Te retragi obosit în apartamentul tău. Prea obosit ca să mai discuţi cu soţul/soţia, pisica, colegul, mama. Te uiţi la un film unde toţi par fericiţi sau dacă nu se aruncă în aer cu furie. Apoi adormi.

Dacă vă regăsiţi în paşii dansului de societate, este un moment bun să faceţi ceva ca să dispăreţi de pe listă. Încercaţi doar o zi să vă treziţi devreme zâmbind, să citiţi două pagini de carte după ce aţi pierdut metroul şi să nu vă plângeţi de aglomeraţie, să vă placă vremea chiar dacă e ceaţă cumplită, să spuneţi “Bună dimineaţa” şi “La revedere” (nu “neaţa” şi “pa”), să nu înjuraţi şi să nu împingeţi pe nimeni, să nu vă consideraţi toţi colegii proşti sau/şi nesimţiţi/inferiori/scandalagii/incompetenţi, să vă bucuraţi de timpul liber, de vorbă, de dragoste, de prieteni. Încercaţi să adormiţi zâmbind, încântaţi de ziua ce tocmai a trecut şi nerăbdători pentru cea care vine. Poate dacă ne-am bucura de oamenii din jurul nostru, n-am mai fi o comunitate de maimuţe zăpăcite şi gălăgioase, care se scarpină pe burtă şi se tânguie toată ziua (atunci când nu-şi fură bananele una alteia).

Kilipirim și Gaudeamus

sursa foto

Târgurile de carte îmi gâdilă palmele de fiecare dată. Nu se poate să plec fără o prețioasă achiziție, obținută la un preț frumos sau prea atrăgătoare ca să o pot lăsa din mână.

De ieri a început târgul de carte Kilipirim, găzduit ca de obicei de Sala Dalles, fără bilet de intrare și cu mult așteptatele reduceri. Partea bună a cărților este că nu se demodează niciodată, ba dimpotrivă capătă un aer deosebit odată cu trecerea timpului. Pentru mine, Kilipirim e un prieten vechi și de nădejde. Și-au anunțat prezența 40 de edituri, îmi pot construi un stoc bunicel de povești. Târgul beneficiază de o atmosferă deosebită, în centrul orașului, la bulevard. Te ispitește doar cu un afiș mic, dar Sala Dalles și-a obișnuit publicul cu discreție și evenimente de calitate.

sursa foto

Săptămâna viitoare (18 – 23 noiembrie 2010) este rândul Bucureștiului să găzduiască târgul Gaudeamus, târg de carte de învățătură, dedicat elevilor, studenților și tuturor celor care cred că mai au ceva de învățat.

Chiar dacă nu este la fel de ofertant ca un târg de carte obișnuit, Gaudeamus poate face câteva surprize plăcute în domeniul cărților educaționale (de regulă scumpe și greu de dibuit). Doar faptul că vor fi adunate într-un singur loc face selecția mult mai ușoară (vor fi peste 50 de expozanți). În cadrul târgului vor fi organizate lansări, concursuri și alte evenimente menite să trezească interesul publicului.

Program de vizitare: joi (18 noiembrie) 16.00 – 21.00, vineri (19 noiembrie) – duminică (21 noiembrie) 10.00 – 20.00, luni (22 noiembrie) 10.00 – 16.00. Prețul unui bilet este de 4 lei, având intrarea gratuită elevii, studenţii, cadrele didactice, pensionarii, membrii uniunilor de scriitori şi jurnaliştii.

Se caută o voce pentru Vigio!

Am transformat povestea lui Vigio astfel încât să poată fi înregistrată ca o poveste audio. Ba chiar am găsit și o voce pentru povestitor. Dar Vigio, cel grăsun și aventuros, nu are încă un glas propriu. Ce ziceți? Mă ajutați?

 Găsiți mai jos textul și replicile guguștiucului. Vă aștept înregistrările, în format .mp3 și cu o calitate cât mai bună, la adresa monica.radulescu09@gmail.com. Să zicem până miercuri, 10 noiembrie 2010, dar admit și întârziați. Dacă aveți nevoie de ajutor pentru înregistrare, puteți folosi cu încredere Audacity, un program de editare audio pe care îl găsiți gratuit aici. Mulțumesc!


Mă voi gândi și la o răsplată, pe lângă plăcerea de a vă juca împreună cu Vigio și de a vă regăsi vocea în poveste. Iată și textul:


Povestitor: Își ciugulea penele gri închis din coadă mai mult decât pe celelalte. Era atât de mândru de ele. Într-o colonie de guguștiuci cenușii, penele lui gri petrol făceau senzație. Vigio locuia pe cea mai groasă creangă a unui tufiș. Slujba lui consta în a traversa strada de vreo 3 ori pe zi ca să vadă dacă doamna blondă pusese firmituri pe pervazul ferestrei. Se retrăgea apoi în tufișul lui pentru o siestă binevenită și pentru delicatul moment al ciugulirii penelor gri.


Vigio: Cât sunt de frumoase! Una.. două. E foarte probabil să-mi mai crească și altele, nu se știe niciodată. E clar că am potențial. Vai, stau în soare!


Povestitor: Vigio se cuibări mai bine în umbra tufișului. Soarele de vară îi putea deteriora culoarea penajului. Ceilalți guguștiuci sporovăiau în praful drumului izbucnind în râs de fiecare dată când vreo mașină îi obliga să se împrăștie. El nu putea să se expună așa. Îi părea rău, dar pentru cei ca el nu era cale de mijloc. Dacă i se decolorau penele n-ar mai fi avut nimic special, ar fi fost exact ca ceilalți.


Vigio: E îngrozitor de cald! Și deja e timpul să traversez pentru a doua razie de azi. Ia să văd cât e ceasul.


Povestitor: Vigio scoase doar capul din tufiș urmărind poziția soarelui și evaluând cât timp mai avea până la razie. Soarele îl lovi chiar în ochi, năucindu-l. Își pierdu echilibrul și fu nevoit să aterizeze forțat în praful drumului.


Vigio: Au!


Prietenii: Vigio, mașina! Ai grijă! Ferește!


Povestitor: O mașină albastră tocmai venea spre el și Vigio zbură fără direcție în aplauzele amuzate ale compatrioților săi. Își reluă locul în tufișul răcoros și odată cu locul și gândurile îi reveniră.


Vigio: Albastru. Ar fi grozav dacă aș avea și două pene albastre. Nici un guguștiuc n-a mai avut vreodată pene albastre. Aș fi celebru, aș intra în istorie, aș revoluționa lumea banală a guguștiucilor! E musai să fac rost pene albastre!


Povestitor: Odată decis, Vigio își făcu razia și anunță că firmiturile erau deja pe pervaz. Femeia blondă urmărea de după perdea, așteptându-i. Nu se făcea să întârzie. Abandonară cu toții jocul pe stradă și ciugulitul penelor și se prezentară pe pervaz. Vigio merse cu ei jumătate de drum, apoi rămase în urmă și când nimeni nu mai era atent la el schimbă direcția și se îndreptă spre alte blocuri. Căuta lucruri albastre și posibilități de a-și transforma două pene gri în cele mai albastre și mai strălucitoare pene văzute vreodată de un guguștiuc.


Vigio zbură până când îl răpuse oboseala. Văzuse mașini, haine agățate la uscat, flori, pungi de plastic. Toate albastre, dar nimic care să-l ajute. Se înfășurase în haine și fusese cât pe ce să-l prindă o femeie supărată. Se tăvălise în flori, dar renunțase când descoperi în iarbă privirea verde și fixă a unei pisici. Intrase într-o pungă și pentru o clipă reflexia albastră a acesteia îi dădu speranțe, dar curând începu să se sufoce, să nu mai vadă clar și abia reuși să nimerească ieșirea. Era dezamăgit. Dar nu putea fi simplu să capeți pene albastre, doar nici un guguștiuc nu avea așa ceva. Dormi agitat într-un copac necunoscut. Toată noaptea auzi voci sâcâitoare și regretă liniștea tufișului său și gânguritul familiar al celorlalți guguștiuci. Se trezi înainte de se a crăpa de ziuă și, flămând, își reluă căutările. Poate azi va avea mai mult noroc. Vigio nu era un guguștiuc robust. Mai degrabă grăsun, dat fiindcă se ferea să-și strice penele, nu era obișnuit să zboare mai mult de câteva ture peste drum. Aventura în care intrase îl sleia de puteri, mai ales că se străduia să zboare numai pe la umbră pentru a nu i se decolora cele două pene gri petrol. Ce-ar mai fi râs tovarășii lui dacă se întorcea și fără pene albastre și fără cele gri de acum.


Vigio: N-am scăpat din ochi nici un petec de albastru. Uite, o bancă, niște lână aruncată lângă un tomberon, o minge veche de cauciuc. O mulțime de lucruri au norocul de a fi albastre, numai eu nu reușesc să capăt două pene. Poate mă ajută copilul care colorează asfaltul cu acea cretă albastră.


Povestitor: Însă copilul se sperie când îl văzu apropiindu-se și o rupse la fugă cu cretă cu tot. Părea a nu exista nici o soluție. Trist, Vigio, își căută ceva de mâncare în apropierea unei patiserii. Era plin de firmituri suculente, le-ar fi plăcut prietenilor săi. Îl lovi un dor drept în pieptul lui bombat și la fel de gri ca al dragilor lui prieteni. Aproape se hotărâse să se întoarcă acasă spășit când observă într-o vitrină cum un bărbat în halat alb întindea o vopsea albăstruie pe părul unei femei. Se lipi de vitrină fascinat.


Vigio: Bărbatul acela are o pensulă pe care o înmoaie într-un castron și apoi întinde vopseaua pe păr. Încetișor Vigio, nu te ambala, oamenii au părul asemănător cu penele tale. Ba chiar ți le fură ca să-și orneze pălăriile. Trebuie să găsesc o soluție să intru în timp ce bărbatul lucrează cu vopseaua albastră.


Povestitor: Pentru că noaptea îl prinse pe trotuar, dormi înghesuit într-un colț, cu un ochi mereu deschis să nu-l dibuiască vreo pisică. Dimineața, când bărbatul deschise larg ușa de sticlă se strecură înăuntru. Nu mai fusese niciodată închis. Din casele oamenilor deci nu se vedea cerul și miroasea urât, nicidecum a frunze proaspete. Nu era însă momentul să cerceteze locul prea mult. Se înghesui sub masa la care lucra bărbatul, așteptând castronul cu vopsea albastră.


După vreo două ore, o femeie îmbrăcată cu o rochie lungă cu buline se așeză la masa lui. Bărbatul își puse halatul și mânuși de plastic și amestecă niște prafuri în castron până când compoziția se făcu albastră. Inima lui Vigio vroia să iasă din pieptul lui gri. Bătea cu furie, asurzindu-l. Omul nu se depărta deloc de castron și Vigio nu era învățat să se apropie de oameni așa mult. Se ascunse sub rochia femeii trăgând mereu cu ochiul la castron. Când omul se aplecă să umble într-un sertar, Vigio își văzu frumoasele-i pene albastre trecând prin fața ochilor. Se azvârli în sus, bătând frenetic din aripi.


Femeia țipă ascuțit, dar Vigio era de neoprit. Se izbi violent de castron și acesta se răsturnă pe podea. Vigio schimbă brusc direcția urmărind castronul. Își dădu seama prea târziu că nu se mai poate opri. Se afundă în vopsea cu toată partea dreaptă, inclusiv gâtul și capul. Aripa dreaptă fu prinsă sub el și năclăită de vopsea. Stânga i se zbătea, dar fără rost. Femeia încă țipa, în timp ce bărbatul abandonase sertarul și se apropia de el. -> Se ilustreaza doar din fundal: tipat, falfait, castron rasturnat, voce barbateasca strigand (stai, opreste-te)


Povestitor: Cu un efort mai presus de puterile unui guguștiuc, își smulse aripa din vopsea și, mai mult sărind decât zburând, ieși în stradă. Toată lumea îl privea, ba chiar unii încercau să-l prindă. Aripa dreaptă atârna greu și era atât de încleiată încât cu mari eforturi putea zbura câțiva metri. Găsi un copac și din câteva încercări reuși să urce până la prima creangă. Răsufla greu, tremura din toate penele și aripa imobilizată îl durea îngrozitor. Începu să o ciugulească disperat, îndepărtând cu greu bucățele din vopseaua albastră atât de prețioasă. Din timp în timp își încerca mobilitatea proaspăt redobândită. Ciuguleala dădea roade, deși vopseaua începuse să se usuce și îi era mai greu s-o înlăture. În plus, avea un gust groaznic și era nevoit să scuipe și să-și șteargă ciocul des. De nu s-ar otrăvi cu minunea asta.
Noapte îl găsi pe Vigio tot în copac, ciugulind neobosit aripa albastră. Adormi cu capul sub aripa sănătoasă, sfârșit de oboseală, abia după miezul nopții. Era flămând și încă speriat, nu-și aducea aminte clar drumul spre casă, iar aripa dreaptă încă îl durea. Razele calde ale soarelui îl treziră devreme. În tufișul lui umbros ar mai fi dormit ceva timp, dar creanga asta nu-i oferea nici o protecție. Amărât, își căută drumul spre casă, târând aripa grea și mozolită după el. Se oprea des să-și tragă sufletul. Îi era foarte sete, dar soarele uscase toate bălțile și era greu de găsit apă. Era convins că se rătacise, când un bloc îi păru familiar. Recunoscu fericit pervazul cu firmituri, unde femeia blondă tocmai adusese marfă nouă. Traversă strada cu ultimele puteri și își anunță tovarăși că era ora mesei. Uimiți și fericiți de întoarcerea lui, aceștia se repeziră spre pervaz, lăsându-l singur în intimitatea tufișului său. Vigio adormi instantaneu deși era abia miezul zilei.


O adiere de vânt rece îi tulbură somnul. Se trase mai în frunziș, fără a deschide ochii. Picături mari de ploaie cădeau cu zgomot.


Vigio: Ce bine că plouă! Acum vom avea apă din belșug, cel puțin o vreme. Și ce bine miroase acasă. Frunzele ude au un parfum atât de plăcut. Zău dacă mai intru vreodată într-un loc de unde nu se vede cerul. Ăla nu e lucru curat!


Povestitor: Vigio adormi din nou și visa tărâmuri fermecate, unde toți guguștiucii erau gri, iar el avea pene albastre. Unde apa curgea din frunze și doamna blondă punea firmituri de 10 ori pe zi. Unde nu erau mașini și pisici. Visele îi fură întrerupte de ciripitul tovarășilor săi. O ciripeală agitată, undeva foarte aproape de el, era semn că ceva neobișnuit se întâmplase. Mormăi ceva și deschise ochii. Erau toți strânși în jurul tufișului și se uitau la el uimiți. Când au văzut că s-a trezit s-au dat mai în spate precauți.


Vigio: Dar ce aveți cu mine? Ce vă uitați așa? .. Frații mei, spuneți-mi, ce s-a întâmplat?


Povestitorul: Unul dintre ei întinse timid o aripă spre el. Vigio privi în direcția respectivă și dădu cu ciocul de o superbă aripă albastru violet. Penele străluceau incredibil. Mișcă precaut aripa. Ușoară ca un singur fulg. O scutură atunci zdravăn. Nici urmă de greutate sau durere. Sări fericit din tufiș și se uită în prima baltă. Un superb guguștiuc pe jumătate albastru îi zâmbea din baltă. O parte din cap și toată aripa dreaptă aveau o culoare cum nici un guguștiuc n-avusese vreodată. Soarele se juca în penele lui. Vigio își întinse toate penele în soare, admirând-o pe fiecare în parte. Se întoarse spre tovarășii lui întrebându-i din priviri ce părere au. Îl priveau muți de uimire.


Multă vreme s-a vorbit despre guguștiucul cu pene albastre. A devenit o legendă în rândul compatrioților săi. Nimeni n-a știut vreodată cum s-a întâmplat exact și cât de greu i-a fost. Nici cât de aproape a fost să fie prins. Vigio cel Albastru este încă un personaj important în lumea guguștiucilor, iar cei care au aceeași slujbă ca el sunt tratați cu cel mai mare respect. Doamna blondă încă mai pune firmituri pe același pervaz, iar tufișul e loc de pelerinaj.

Despre locuri și orașe – București

Oricât de frumos și important din diverse puncte de vedere ar fi un oraș, locuitorii săi trăiesc fără să observe aceste detalii. Nu admiri arhitectura clădirilor în drum spre birou și nici nu te lauzi cu istoria agitată a acestuia în timp ce-ți cumperi pâine de la chioșc. Parcurile sunt destinație mai mult de sfârșit de săptămână, iar muzeele sunt vizitate doar în zilele în care accesul este gratuit. Așadar, niciunul din detaliile care umplu ghidurile turistice nu sunt dedicate locuitorului curent. Și-atunci de ce să nu mă plimb pe străzile prăfuite și suprasolicitate ale neaoșului București ca și cum m-aș plimba pe bulevardele Parisului sau pe canalele Veneției?

                                                                   Ateneul român

Pentru mine Bucureștiul este puiul ciorii. Știți ca în povestea despre mame care-și protejează puii și îi consideră mereu cei mai reușiți atunci când vorbesc cu alții. Încerc să dezvolt o apartenență la orașul care mă adăpostește deși nu i-a cerut nimeni s-o facă. În definitiv, face și el ce poate având în vedere câți netoți îi calcă în picioare străzile. Este orașul nimănui și sunt convinsă că suferă. Oriunde veți merge în țara asta veți găsi oameni mândrii de orașul lor, care vă vor povesti ce știu mai bun și mai frumos despre acele locuri. Veniți în București și veți afla problemele de trafic, mizeria, oamenii străzii, aglomerația și birocrația, haosul generalizat. Nimic bun, nimic frumos. Trăiesc aici câteva milioane de oameni care nu știu și nu vor să spună nimic bun despre orașul lor. Nu-i recunosc nici măcar meritul de a le oferi posibilitățile unei capitale: economice, culturale, politice, educaționale.

Din nepăsare, din lipsa oricărei preocupări, Bucureștiul a ajuns în halul în care este. Aglomerația umană și de mașini nu se rezolvă 'de la sine', mai ales că este în continuă creștere. Este nevoie de reguli și de respect. Este nevoie de bun simț și atitudine. Este nevoie de educație. Bucureștenii sunt însă mai puțin atinși de toate acestea și mai darnici când vine vorba de șmecherii. Obligați să stea în trafic de niște străzi gândite acum 50 de ani, șoferii capitalei se întrec în a-și tăia calea, în a ocupa orice palmă de asfalt liberă (fie ea și buricul intersecției), în decibelii claxoanelor și în abilitatea de a parca pe trotuar sau spații verzi (iar când totuși parchează în spații special amenajate preferă să ocupe cel puțin 2 locuri, să fie siguri). De asemenea, orice posesor de mașină trebuie să fie prompt cu ea în trafic, chiar dacă se deplasează doar câteva stații de autobuz, pentru a nu fi ca acei fraieri care folosesc mijloacele de transport în comun.

Traficul este doar una din probleme. Gunoaiele, praful, șantierele descoperite, limbajul și comportamentul neadecvat societății, aglomerația inutilă din magazine și mijloace de transport în comun sunt multe altele. Unora le are leac doar Primăria, dar altora le putem diminua efectele.

În București există câteva zeci de muzee, Ateneul, Opera, câteva zeci de teatre și săli de spectacol, clădiri de patrimoniu și obiective arhitectonice deosebite. Sunt multe biserici, monumente istorice construite secolele XVII-XVIIII și locuri însemnate în manualele de istorie. În București este a doua clădire ca mărime din lume, având o suprafață de 330 000 metri pătrați. Pe străzile capitalei se scrie istorie de mai bine de 500 de ani. Sunt câteva palate care merită vizitate, începând cu palatul regal din perioada în care România a fost monarhie. Capitala este un puternic centru universitar și centrul mass-mediei românești.

Vă invit să vă gândiți la cel puțin un lucru frumos despre orașul în care locuiți. Poate acest exercițiu vă va însenina ziua și va lăsa loc miresmei proaspete de primăvară. Dacă aveți mai multe de spus, dați-mi de veste, trimiteți materialul dumneavoastră la adresa monica.radulescu09@gmail.com și dacă e demn de laudă va fi publicat pe blog în categoria 'Despre locuri și orașe'.

Ora pământului – 27 martie 2010, 20:30

Ora pământului este un eveniment internațional menit să atragă atenția asupra potențialului uman de a trata natura cu respect. Început în 2007 în Australia, Ora pământului (Earth Hour) s-a extins în numai câțiva ani la nivel mondial. România a participat anul trecut cu 15 orașe, iar anul acesta s-au înscris deja 27 de orașe.

Un bec chiar face diferența? Anul trecut 2 milioane de români s-au bucurat alături de natură de o oră de liniște. Împreună cu ei, 1 miliard de locuitori ai planetei, din 4100 de orașe. Nu mai pare așa puțin, nu?

Nu contează că deșeurile reciclabile pe care eu le sortez sunt ridicate de autorități la grămadă, nici că mulți concetățeni preferă să-și arunce gunoiul pe geamul mașinii, în mers. Nu contează nici că plec de la munte ducând gunoiul altora în rucsac. Nici că lucrările în București nu se termină niciodată, iar praful te îneacă uneori. Nu contează nici că tinerele mame sau bunici își lasă odraslele să culeagă florile din grădina botanică pe motiv că sunt mici și se distrează (odraslele, că florile nu râd deloc). Și, vă spun pe cuvânt, puțin îmi pasă că eu voi sta la lumina lumânării sau pe întuneric o oră pe 27 martie 2010 (cum am stat și pe 28 martie 2009), iar lângă mine clădiri de 20 de etaje ard lumina fără întrerupere.

Pe 27 martie 2010 între 20:30 și 21:30 eu voi stinge lumina. Pentru că îmi pasă, pentru că sunt capabil s-o fac și pentru că natura care ne oferă miracole în fiecare zi merită o oră de relaxare. Voi?

Moda în educație

Alegerile profesionale sunt influențate de aptitudinile native ale fiecăruia, de oportunitățile apărute în timpul școlii și de multe vise. Decizia este optimă la momentul potrivit și greu de îndreptat ulterior. Un factor important în aceasta alegere este moda timpului prezent. Continui documentarea pentru ReUseMe cu un capitol dedicat studiilor și alegerii acestora. Cum ați decis ce școală să urmați și ce urmări a avut decizia luată?

Acum mai bine de 30 de ani, în plin regim comunist, a fi inginer era lucru mare. Concurența la facultățile de profil era copleșitoare, Universitatea Politehnica din București fiind cea mai căutată. Ingineria e dificilă, dar chiar și așa era un domeniu interesant și cu un viitor bun. După 1990, libertatea proaspăt instaurată a reușit să distrugă producția națională și, o dată cu ea, și viitorul inginerilor entuziaști de acum 30 de ani.

Economia de piață, axată exclusiv pe consum, a deschis larg porțile facultăților economice. De stat sau particulare, apărute ca ciupercile după ploaie, școlile economice nu mai făceau față valului de studenți. Taxele au crescut, numărul de locuri la fel. În câțiva ani, piața de muncă a fost saturată. Găseai vânzători economiști, secretare absolvente de management, prelucrător de date cu diplomă de cibernetică. Părea că toți tinerii angajați terminaseră ASE-ul. După 10 ani de la revoluție, Bucureștiul și-a înlocuit vitrinele gri și goale cu vitrine colorate ale sucursalelor de bănci românești și străine.

Prin anul 2000, România a descoperit IT-ul și telefoanele mobile. Universitățile tehnice au sesizat momentul și au fluturat stindardul telecomunicațiilor și calculatoarelor. Miile de studenți nu au întârziat să apară. Firmele străine de profil au sesizat de asemenea potențialul afacerilor cu mână de lucru ieftină și instruită și au deschis sucursale.

Din expansiunea calculatoarelor și a sistemelor de telecomunicații mobile cel mai mult a profitat mass-media. Au apărut televiziuni noi, publicații online, sisteme de știri prin telefonul mobil, transmisiuni în direct de oriunde. Ca un bulgăre de zăpadă, media a tras după ea publicitatea și comerțul de imagine. Următorul val în facultățile românești a fost al comunicării și relațiilor publice. Intraseră în țară multe firme străine, cu reguli occidentale care aveau nevoie de o interfață cu piața românească. Adaptarea la noile cerințe a dus la apariția secțiilor de comunicare, relații publice, studii europene pe lângă toate facultățile care și-au permis să se afilieze unui astfel de domeniu. Evident și cele particulare au prosperat. Atât de mult încât mersul la școală a devenit facultativ, iar diploma se poate obține prin corespondență.

Neașteptată de publicul larg, de curând a sosit criza în România. Locuri de muncă sunt puține în toate domeniile, dar cel mai afectate sunt finanțele (băncile) și mass-media. IT-ul s-a oprit din dezvoltare și mocnește așteptând să treaca vânturile negre. Cei mulți și fără rost și pile s-au trezit în șomaj. În această situație critică, salvarea o reprezintă străinătatea prin mijlocul facultăților europene sau americane. La mijlocul lunii martie 2010, în România se organizează târg internațional de școli (Romanian International University Fair – RIUF) în trei centre universitare importante (București, Iași și Timișoara).

Dacă din celelalte conjuncturi economice și politice tinerii români au ieșit migrând de la o școală la alta, mă întreb după această opțiune internațională cine va mai lucra în România și care va fi contra-oferta facultăților din țară?

Propunere

Demarez un proiect social și personal în același timp. Până în ianuarie 2011, îmi propun să realizez un material multimedia complex, referitor la oportunitățile pe care ni le facem singuri pentru a ne asigura un comfort profesional. Îl numesc comfort și nu reușită pentru că unii dintre noi își doresc doar mijlocul material necesar pentru a se bucura de viață. Nu au ambiții profesionale. Alții în schimb, acceptă să lucreze și în posturi foarte prost plătite, dar care le aduc satisfacții profesionale deosebite. Lumea e mare și ar fi plictisitor să fim toți la fel.

Așadar, în această perioadă, voi aduna cât mai multe păreri despre subiecte pe care le voi prezenta și pe blog. Voi scrie și despre rezultatele pe care le-am obținut, voi publica texte și materiale legate de proiect. Ar trebui să-i aleg și un nume. Vreo sugestie? Ceva gen ReUseMe? Până la urmă poate fi vorba și de o reciclare profesională.

Fiind primul episod al acestui lung proiect mi se pare firesc să vorbim despre dorințe. Fiecare și-a dorit la un moment dat să ajungă să aibă o anumită profesie, cu un impact cât mai mare (gen balerină, doctor, profesor) sau cu beneficii importante (gen vânzătoare la cofetărie, tractorist sau, de ce nu, asistentă medicală ca să fie sigur ca nu mai are cine să-i facă injecții). Când am înaintat în vârstă, am descoperit drumuri noi și fețe noi ale propriei persoane. Dorințele s-au nuanțat, s-au pliat mai bine personalității proaspăt descoperite. Evaluarea aptitudinilor a intrat în calcul. Apoi am terminat școlile alese cu greu, am intrat vijelios în viața reală și în rândul plătitorilor de impozite și ne-am dorit altceva. Uneori am uitat aproape complet ce visam cu puțini ani în urmă. Nu demult m-am întâlnit cu un profesor din școala generală pe care nu-l mai întâlnisem cam de când am terminat școala. M-a întrebat ce mai fac și ce s-a întâmplat cu visele mele de atunci. Recunosc, am zâmbit strâmb, amintindu-mi mai puțin de jumătate din ele. Rușinat de abandonul propriilor vise, am căutat în arhive și am găsit: prin 1995 spuneam așa „în anul 2000 voi fi probabil student la Relații internaționale, Drept, Arhitectură sau Design.” Cu vreo doi ani înainte de schimbarea mileniului, îmi doream să fac Psihologie sau Film. Inutil să vă spun că am ajuns cu totul altceva. Dar tot traseul sinuos pe care l-am parcurs a contribuit la eu, cel de acum. Am ales mereu ce mi-a plăcut să fac și ce mi-a ieșit bine, fără să mă gândesc cât de ușor îmi va fi sau câți bani voi câștiga. Și am lăsat câte un pic din mine în orice lucru mi-a ieșit din cap, în orice produs.

Dar destul despre mine. Proiectul pe care vi-l propun azi se bazează foarte mult pe voi, cei mulți. Spuneți-mi, vă rog, vă amintiți ce profesie v-ați dorit și pe ce criterii ați făcut alegerea?

Despre iubire, tranziție și vise

Mă declar încă de la început demisionar de martie. Nu știu dacă vă este cunoscut termenul, așa că îl definesc înainte de toate. Un demisionar de martie este un român (bucureștean, pentru exactitate), cu vârsta cuprinsă între 18 și 40 de ani care și-a semnat demisia în luna martie din demnitatea sau nebunia de a nu ajunge la șomaj. Pe lângă această calitate, o am și pe cea de student tomnatic. Acestea fiind stabilite să trecem la lucruri serioase.

Având timp la dispoziție, am ieșit în Cișmigiu la ora 14, într-o zi însorită de martie. Umblasem toată dimineața în căutare de slujbe prin mediul virtual al Internetului. Dezamăgit de ofertă și tentații, am ales parcul pentru relaxare și reîmprospătare. În jurul meu, parcul înflorea vesel, afișând ghiocei, brândușe și ceapa ciorii. Copiii alergau după baloanele colorate primite de la vreo firmă care organizase acțiuni publicitare. Vreo două televiziuni realizau reportaje și interviuri, profitând de vremea frumoasă. La o tarabă mică încă se mai vindeau mărțișoare, deși trecuseră câteva zile din luna martie. Prin parc umblau copii cu mame în concediu, pensionari cu sau fără nepoți, liceeni într-un drum lung spre școală, șomeri și demisionari de martie. Este uimitor cum neavând nimic care să ocupe neuronii într-un proces miraculos de gândire, auzi tot ce se vorbește în jurul tău și acorzi atenție celor mai slabe forme de dialog. Am aflat astfel că unii dintre cei tineri și fără servici se aflau în căutări de luni de zile, ba chiar unii se lăudau că trecuseră de un an. Am aflat câți bani aduce o pensie, în medie, și câte boli poate lua un copil la primul contact cu grădinița. Dar să le luăm pe rând. Nu-mi pot permite să am copii fără o slujbă și nici nu pot spera să primesc pensie în aceste condiții. M-am întors la preocuparea mea pentru aspectul profesional al vieții mele pentru restul zilei.

În ziua următoare am asistat la prelegerea domnului Dan Puric, "Despre iubire". Printr-o coincidență, domnia sa a vorbit tot la ora 14, studenților și profesorilor Facultății de Electronică. Cu un avânt și o elocvență pe care rar am întâlnit-o, trădându-și calitățile de actor, regizor și român patriot, Dan Puric a vorbit despre iubire în toate formele sale. De la iubirea religioasă, la cea maternă și la cea de țară. A spus că tinerii sunt viitorul și i-am dat dreptate. A spus și că stă în puterea lor să schimbe lucrurile și aici am fost sceptic. Știu că toată lumea cere și nimeni nu oferă. Știu că sunt aspecte care depind de fiecare în parte (curățenie, respect față de natură, sortarea gunoaielor, micro-civilizație) și aici îi dau dreptate domnului Puric. Dar dacă nu există containere pentru adunat gunoiul sortat și fabrici care să-l prelucreze, eu degeaba îl sortez. Dacă eu îmi plătesc taxele și impozitele lucrând în țară pe un salariu de câteva ori mai mic decât aș primi în altă țară europeană și respectivii bani ajung în buzunare și nu în infrastructură, spitale și școli, atunci eu ce mai pot face? Aici nu mi-a răspuns domnul Puric, pentru că și dânsul este conștient că peștele se împute de la cap, iar momentan accesul la capul peștelui este blocat.

Îmi continui bejania prin luna martie adunând informații, soluții și evaluând șanse. Și vă întreb pe voi, demisionari sau nu, ce procent din visele profesionale vi s-au împlinit și cum ați făcut să ajungeți la ele? Ați plecat în țări mai bune, ați muncit pe cont propriu ocolind corporațiile și sistemele lor sau, dimpotrivă, v-ați vândut scump unui serviciu de 8 ore/zi oficial și vreo 10 neoficial (că așa dă bine în corporație) pentru o mașină și câțiva litri de benzină? Munciți fără placere pentru că aveți oameni dragi (părinți, copii) de întreținut sau plătiți scump dorința de a avea o casă? Vă schimbați locul de muncă și specializările des ca să nu ramâneți în urma progresului sau munciți încă din facultate pentru a căpăta înspăimântătoarea experiență?

Și mai am o întrebare: cât de mult v-ar interesa un film documentar despre orientarea și supraviețuirea profesională în România anului 2010?

Imagini ale lumii trecătoare

Muzeul a devenit un loc vizitat doar în vacanţă şi prin ţări străine. În preferinţele culturale ale unui bucureştean cu greu s-ar afla Muzeul Naţional de Artă al României, mai ales într-o zi de lucru, în care traficul este aglomerat, vremea urâtă şi weekendul aşteaptă. În plus, nici resursele financiare ale muzeului nu-i permit acestuia organizarea de expoziţii spectaculoase sau grandioase. Arta pentru publicul român a devenit un act de voluntariat şi de pasiune extremă.

În aceste condiţii, Muzeul Naţional de Artă al României organizează în perioada 18 decembrie 2009 – 21 martie 2010 o expoziţie de gravură japoneză din secolul al XIX-lea. Expoziţia este găzduită de Sălile Kretzulescu şi cuprinde 63 de lucrări policrome ale gravorului Kunisada (1786 – 1865). Alcătuită din lucrări aflate în patrimoniul muzeului, expoziţia de artă orientală, "Imagini ale lumii trecătoare" este un act îndrăzneţ organizat sub supravegherea curatorului Carmen Brad, specialist în arta extrem orientală şi şeful Secţiei de Artă Orientală a muzeului. Muzeul este deschis de miercuri până duminică între orele 10-18, iar preţul unui bilet este de 8 RON (4 RON redus pentru pensionari şi studenţi).

Expoziţei de gravură japoneză i s-a făcut puţină reclamă, ca tuturor evenimentelor culturale organizate de Muzeul Naţional de Artă. De aceea, nu este surprinzător că muzeul are cont pe Facebook şi peste 3000 de prieteni virtuali. Lumea este trecătoare şi în continuă schimbare.

Expoziţia are un farmec aparte, exotic pentru publicul bucureştean. Titlul expoziţiei vine de la traducerea termenului Ukiyo-e, un gen de litografie japoneză cu un complicat proces tehnologic Conceptul se referă la efemeritatea frumuseţii şi a vieţii. Artiştii japonezi celebrau viaţa prin transpunerea pe hârtie a aspectelor vesele, a teatrului kabuki şi a gheişelor. Asai Ryōi în lucrarea sa "Poveşti ale lumii trecătoare" (Ukiyo Monogatari) explică acest concept: "Să trăieşti doar pentru moment, să fii atent doar la frumuseţea lunii, a zăpezii, a înfloririi cireşilor şi a frunzelor de arţar; Să cânţi, să bei vin, să te distrezi; Să refuzi tristeţea; iată ce numim noi lume trecătoare."

Autorul gravurilor expuse în cadrul expoziţiei, Kunisada, pe numele său adevărat Sumida Shōzō, este unul dintre cei mai renumiţi artişti de Ukiyo-e. Aparţine şcolii Utakawa şi, deşi a fost un artist prolific şi recunoscut de criticii timpurilor sale, a fost mai mult colecţionat de europeni. Gravurile sale erau reprezentative pentru arta şi cultura japoneză, ceea ce le făcea atractive în ochii europenilor.

Gravurile sunt realizate în mai multe etape, fiecare etapă având propriul specialist. Desenul de bază este făcut pe hârtie şi aşezat cu faţa în jos pe o bucată de lemn de esenţă tare (de obicei lemn de cireş), iar zonele care nu vor fi colorate sunt decupate în lemn. Apoi se toarnă vopsea peste matriţa de lemn şi aceasta este imprimată pe hârtia finală. Pentru fiecare culoare din litografie se face o matriţă diferită, lucrările lui Kunisada, extrem de complicate şi viu colorate, având nevoie de mai mult de 10 matriţe fiecare.

Lucrările expuse de Muzeul Naţional de Artă sunt organizate în 3 mari teme şi perioade ale vieţii artistului. Astfel, există lucrări dedicate atitudinii şi exprimării feminităţii în toate aspectele sale, unde se înscriu lucrările din serii intitulate "Comandând ţesături după tendinţele moderne" (1844-1845), "Reverie" (1852-1853), "Chimonouri imaculate în prima zi a lunii a opta" şi multe altele. Chipul feminin este surprins aproape fotografic, în ipostaze ale femeii de rând, spălând rufe, şi în ipostaze rezervate femeilor bogate, plimbându-se prin grădini cu pomi înfloriţi, probând haine scumpe, primind oaspeţi. Kunisada a dedicat multe dintre lucrările sale teatrului tradiţional japonez şi legendelor. De aceea, a doua sala a expoziţiei adună lucrări care înfăţişează scene din opera Poveştile lui Genji şi din piese de teatru kabuki. A treia parte a expoziţiei adună lucrări realizate în colaborare cu peisagistul Utagawa Hiroshige, un alt membru de seamă al şcolii Utagawa.

Mesajul Ukiyo-e vine prin intermediul Muzeului Naţional de Artă, într-un moment în care cultura, arta şi muzeul sunt elemente desuete ale distracţiei moderne. Poezia lucrărilor lui Kunisada este tradusă de doamna curator Carmen Brad care organizează vizite cu ghidaj gratuit, explicând tuturor celor dornici să înţeleagă dincolo de desenele colorate.

Desenele vesele, cu chipuri caraghioase sau visătoare, cu veşminte colorate şi complicate, poveştile dezvăluite de fiecare dintre ele reconstituie Japonia secolului al XIX-lea. Acorduri de shaminsen răsună lin în sălile muzeului. Denumirile complicate şi explicite ale lucrărilor sunt un punct de atracţie, la fel şi asocierile între personaje şi poveşti. O atmosferă delicată şi tradiţională dedicată sărbătoririi vieţii poate schimba o după-amiază obişnuită.

Fotografii, în ordine, Tanabata. Din seria "Distracţii la Cele Cinci Festivaluri într-un an prosper", Yamamata yama shizu gakuse mai și Oniwakamura. Din seria "Cele 53 de staţii din Tokaido"

 

Biroul de obiecte pierdute din buzunare

Nu m-am priceput niciodată să accept demn pierderile suferite. În copilărie urlam din răsputeri pentru orice jucărie rătăcită, urmăream cu ciudă creioanele colorate pe care trebuia să le împart cu colegii de grădiniță, îmi aminteam săptămâni la rând de pantofii care îmi rămâneau mici și pe care bunica îi dădea altui copil (că așa era pe vremea mea, cea dinainte de Revoluție).

Cu timpul, am continuat să pierd jucării și pantofi, dar acestora li s-a adăugat o categorie nouă: oameni dragi. În ziua în care am pierdut prima dată un om drag, timpul s-a oprit pentru mine. Am plâns peste tot: încuiată în baie, în autobuze, la servici pe birou, la concerte cu prietenii. Nu mă gândeam că există opțiunea „a nu plânge”, a suferi decent și interiorizat. Era prea mult.

Există și o parte bună a acestui defect. Atunci când oamenii și lucrurile sunt importante până dincolo de orice demnitate și control, ești foarte atent cu ele. Așa că am fost un copil cuminte. N-am spart nici o minge, n-am pierdut nici o căciulă, am acceptat aproape orice oamenilor dragi ca să-i văd fericiți. N-a fost destul. Oamenii m-au părăsit oricum, obiectele s-au stricat oricum. La un moment n-a mai depins de mine și am pierdut și acest control, bineînțeles, într-un mod dramatic, public și suferind îndelungat.

Lista de obiecte pierdute e lungă. În clipe necunoscute am pierdut chiar și sentimente, gusturi, hobby-uri, obiceiuri. De câteva săptămâni insist însă să-mi pierd obiectele ținute în buzunare: telefonul, cartela de servici, șervețele, agrafe, un nasture și ața lui. Probabil e o modă nouă în lumea obiectelor pierdute. Așa că m-am gândit că s-ar putea înființa Biroul de obiecte pierdute din buzunare. Există un birou de obiecte pierdute în gară, în instituții, de ce n-ar exista și unul general pentru ce ți-a căzut din buzunare când alergai autobuzul sau te înghesuiai într-o rochie prea strâmtă într-o cabină de probă incomfortabilă?

Să redefinim termenii din dicționar – Voluntariat

VOLUNTARIÁT s.n. Angajare în armată ca voluntar (II); durată a serviciului militar pe care îl face cineva ca voluntar. [Pr.: -ri-at] – Din fr. volontariat (după voluntar). (sursă – http://dexonline.ro)

Această definiție este preluată din dicționarul explicativ al limbii române, ediția din 1998. Cred că noțiunea de voluntariat are mai multe valențe și poate ar fi bine să fie toate cuprinse în dicționarul românesc.

Dincolo de expresia militară, voluntariatul cuprinde orice manifestare benevolă, de pe urma căreia nu se obțin câștiguri personale și care se desfășoară în sprijinul unei cauze. Știu, voluntariatul este aplicat și în scopuri rău inteționate, dar în cea mai mare măsură este un act umanitar. Gândiți-vă la voluntarii Crucii Roșii, organizațiilor non-profit care luptă împotriva foametei, a abuzurilor, a sărăciei, gândiți-vă la cei care iau parte voluntar la acțiuni ecologice.

Indirect, munca de voluntar aduce câștiguri personale, dar nu de natură materială. Pe lângă experiența acumulată într-un astfel de proiect (managerială, organizațională, socială, psihologică, etc.), un voluntar obține conștiința unui lucru posibil. Să mă explic. Dacă reușești să strângi fonduri pentru ca o familie săracă să aibă o masă caldă un an, înseamnă că, cel puțin teoretic, foametea ar putea fi eradicată.

Am plecat de la ceea ce-mi doresc. Trăiesc în România, în București. Îmi doresc un oraș și o țară mai curată, fără gunoaie aruncate din mașină, fără urmări mizerabile ale unui picnic de Ziua Muncii, fără poluare, cu multe spații verzi. Pentru aceasta pot să fac ceva. Să-mi sortez gunoiul, să nu contribui la grămadă aruncându-l la întâmplare, să folosesc mijloacele de transport în comun atunci când mașina nu îmi este vitală, să plec cu gunoiul în pungă de pe munte sau de pe plajă. Sunt un mic voluntar al propriei mele organizații în fiecare zi. Și pot face mai mult de atât. Pot fi un voluntar adevărat, în cadrul unui proiect organizat la scară mai mare. Pot sacrifica o zi pe an ca să-mi fac curat dincolo de proprietatea mea. E primul pas pe care-l fac pentru mine și dorințele mele. Pentru asta, susțin campania Let's Do It Romania!

Am și alte dorințe și voi găsi un mijloc să le realizez. Oricât de neînsemnate rezultatele volunariatului unui singur om, ele devin mărețe când se adună cu cele ale celorlalți. Și cel mai mare câștig este conștientizarea propriei puteri. Apoi voi scrie cartea „Cum am devenit un om puternic!”.