Yasunari Kawabata – Frumusețe și întristare

Mă întorc la romanele lui Yasunari Kawabata căutând lumea atât de diferită a Japoniei. Este o îmbinare de tradiționalism și modernitate, de sensibilitate și cruzime, de minți deschise și idei preconcepute. Dar mereu reflectă onoare, sacrificiu, dragoste. Simt că Yasunari Kawabata și-a iubit lumea în care a trăit, iar poveștile lui duc mai departe această dragoste.

Frumusețe și întristare vorbește despre o poveste de dragoste nesfârșită, deși terminată în planul realității. Cei doi nu se pot uita chiar și după mai bine de 20 de ani, iar relația lor îi afectează pe cei din jur. Fără să mai știe unul de altul, locuind în orașe diferite, având familii fiecare, povestea lor transcede orice opreliște lumească și continuă să existe, să creeze deopotrivă bine și rău.

Oricare ar fi subiectul romanelor sale, Yasunari Kawabata nu uită să descrie peisajele atât de frumoase și pline de culoare ale țării sale. Vestigii istorice, locuri de promenadă sau doar cirești înfloriți și păduri tomnatice, fiecare din romanele sale plătește tribut naturii și îndeamnă la contemplație.

Yasunari Kawabata – Maestrul de go

„Viaţa este un fragment de peisaj”, spune Yasunari Kawabata în romanul său. Iar romanul său este un fragment de viaţă, un fel de tablou în tablou. Povestea partidei de adio a celui mai apreciat jucător profesionist de go din Japonia anilor 30 este transpusă pe hârtie de Kawabata în stilul său descriptiv, plin de culoare şi detaliu. Atenţia sa pentru trăsăturile jucătorilor care stau aproape nemişcaţi în faţa gobanului, implicaţiile sociale şi argumentele solide ale pietrelor de joc dau acestui roman un aer exotic, fascinant. Go-ul ridicat la rang de artă, de dans, de înţelepciune. O înfruntare tacită şi inteligentă între două generaţii care cu greu îşi acceptă favoruri reciproce. Lupta nu lasă loc de compromisuri, regulile sunt clare, totul este cronometrat şi notat cu atenţie.

Personajele lui Kawabata sunt atât de reale şi de atent conturate încât îşi transformă romanele în portrete. Prin cărţile lui te simţi răsfoind un muzeu de artă japoneză. Tradiţiile şi obiceiurile pe care le întâlneşti în scrierile sale sunt delicate, pline de respect şi spiritualitate. Nimic nu este exagerat, nimic nu este vulgar. Yasunari Kawabata îţi oferă nemijlocit dragostea lui pentru toate acestea şi te transformă într-un admirator al tărâmurilor răsăritene. Descopăr de fiecare dată o lume incredibilă şi îmi stârneşte curiozitatea pentru restul peisajelor semnate de mâna sa.

Yasunari Kawabata - Vechiul oraș imperial

N-am fost niciodată în Japonia. De fapt, nu mi-am părăsit continentul până acum. Asia mi se pare un tărâm fascinant, cu un colorit bogat și amestecat, cu multe culturi atât de diferite de cea europeană și cu un spirit entuziast. Da, mi se pare că acolo oamenii știu să trăiască mai liberi, sunt mai veseli și au mai mult curaj. Sigur, impresiile mele sunt pură fantezie, desprinsă din literatură, filme și poveștile celor care au trecut pe acolo.

Vechiul oraș imperial este o astfel de poveste. Scrisă de unul dintre cei mai buni scriitori ai Japoniei, un îndrăgostit de aceste meleaguri, Vechiul oraș imperial descrie în culorile anotimpurilor orașul Kyoto, oraș vechi, cu o tradiție bine conservată, orașul care are mai multe sărbători decât zile are anul. Toate motivele culturii japoneze sunt prezente în acest roman. Învățăm sa iubim, să deschidem ochii in fața vieții, să acceptăm cu drag dorințele naturii, să descoperim cedrii și florile de cireș, să apreciem viorelele pentru locurile greu accesibile în care înfloresc, să privim cerul, să ne înțelegem destinul. Învățam să respectăm, să primim, să dăruim. Vechiul oraș imperial este deopotrivă o poveste modernă, veșnica poveste a transformării, a timpului care nu se oprește. Orașul se schimbă, oamenii la fel. Numai cedrii rămân drepți scrutând orizontul. Numai florile de cireș sunt la fel de roz și de zâmbitoare.

Yasunari Kawabata este de departe un scriitor pe care nu-l pot ocoli. În cele mai simple cuvinte, cu cea mai dulce discreție, reușește de fiecare dată să-mi planteze în suflet întrebări, să-mi trezească observația și analiza, să mă facă să zâmbesc amintindu-mi de ce mi-e drag.

Yasunari Kawabata – Dansatoarea din Izu

Dansatoarea din Izu este povestirea care l-a făcut cunoscut pe primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură: Yasunari Kawabata (1968). Însă, volumul cu același nume este mai mult de atât. Este o colectțe de povestiri complet diferite, atât din puctul de vedere al construcției literare, cât și al conținutului.

Yasunari Kawabata este un adept al tradiționalismului japonez și acest lucru se simte și în alte romane ale sale, ca Țara zăpezilor și Maestrul de go. Din frazele sale, răzbat aroma gheișelor, culorile chimonourilor, textura tatami-ului, cântecul lin de shamisen și căldura data de kotatsu. Povestirile sale amestecă, într-un mod foarte senzorial, elemente tradiționale (de vestimentație, atitudine, etichetă, cultură) cu lumea noua, lumea cuceritorilor de după cel de-al doilea război mondial.

Poveștile din volumul Dansatoarea din Izu sunt scrise extrem de personal. Sunt povești de dragoste la prima și la a doua vedere, povești ce trec dincolo de moarte și de oglindă. Sunt povești de viață, pline de simboluri. Descriu amănunțit laturi ale umanității pe care nu le cunoștem ușor, de la cruzimea celui ce se joacă inocent cu natura, pânăa la emoția tămăduitoare a celui ce îmbrățișează tot ce este viu.

Fiecare poveste din volum surpinde o tară emoțională adâncă. Dansatoarea din Izu este povestea unui tânăr aflat la prima conștientizare a sexului opus. Elegie este scrisoarea către neființă a unei tinere și un eseu tulburător despre moarte și suflet. Animale descrie singurătatea unui bărbat care nefiind în stare să-și trăiască viața (sau să și-o curme) se răzbună jucându-se cu viața păsărilor pe care le crește. Fiecare poveste este diferită, și aceasta cred că este maiestria scriitorului: flexibilitatea unghiurilor de abordare, dimensiunea temelor, culoarea personajelor.

Dansatoarea din Izu este o carte de profund studiu al sufletului tânăr, în căutare de dragoste, experiențe noi, mânat de acel neastâmpăr și curaj specifice vârstei.

Proza scurtă este un stil literar concentrat. Cere atenție și energie, atât în timpul lecturii, cât și după terminarea acesteia, pentru că proza scurtă de calitate lasă mai multe întrebări decât răspunsuri.
Autorii mei preferați sunt cei care mă conving să scotocesc prin librării, căutând numele lor. Yasunari Kawabata m-a convins.

Tatami – rogojină din pai de orez
shamisen – instrument tradițional japonez, cu trei coarde
kotatsu – vas pentru jăratec, susținut de un schelet de lemn, acoperit de regulă cu o pătură

Yasunari Kawabata – Ţara zăpezilor(Yukinugi)

Romanul “Ţara zăpezilor” a apărut în 1948. Douăzeci de ani mai târziu, Kawabata va primi premiul Nobel pentru literatură, fiind primul scriitor japonez laureat al acestui premiu. Printre cărţile sale, traduse şi răspândite în întreaga lume, se numără nuvela de început “Dansatoarea din Izu” şi romanele “Maestrul de go”, “O mie de cocori”, “Vechiul oraş imperial”, “Frumuseţe şi întristare”.




Adept al tradiţionalismului japonez, Kawabata dezvăluie în “Ţara zăpezilor” o lume fascinantă şi îndepartatăa mie, ca timp şi spaţiu. Pentru cititorul european al secolului XXI, personajele cu ten de porţelan, albit de pudră, chimonoul, obi-ul colorat, sandalele de lemn purtate iarna pe zăpadă, ţesătoarele de chijimi, băile fierbinţi din staţiunile cu izvoare calde, chiar zăpezile de câţiva metri sunt lucruri poate ciudate. Pot fi privite de la distanţă, fără pic de implicare şi fără dorinţa de a le cuprinde. Dar, textul lui Kawabata nu te lasă nesimţitor la toate cele dragi lui. Stanca Cionca, în prefaţa romanului apărut în 1974 la editura Univers, spunea: “Strălucirile textului stau în vibraţia intensă a imaginilor”. Totul este imagine în Ţara zăpezilor. Este un album de peisaje, de portrete, de anotimpuri. Dar, mai întâi de toate, este o poveste de iubire.


Povestea de dragoste dintre personajele din hanul Ţării zăpezilor este poate o poveste veche. Ea este o tânără gheişă, el este un călător venit să-şi găsească liniştea pe cărările muntelui. Apoi el revine în fiecare an, pentru a admira culorile frunzelor de toamnă, pentru a redescoperi zăpezile, pentru a respira aerul proaspăt în veri cu arşiţă. Aşa iubesc japonezii poate: cerebral, tumultos, patimaş, distant, protocolar, pe ascuns, liber, fără prejudecăţi, supus tradiţiei.


Te farmecă descrierile şi faptul că toată acţiunea cărţii este provocată de dorinţa de contemplare. Filosofia de viaţă a personajelor, simpă şi crudă uneori, denotă doar o poftă de viaţă teribilă, o libertate de exprimare şi de gândire pe care nu o văd în jurul meu.
”Deasupra gulerului răsfrânt al chimonoului, ceafa ei albă dezgolită părea un evantai deschis. O ceafă rotundă, adânc decoltată în spate. Pielea pudrată răspândea o undă de însingurare. Îi era ceafa ca de lână moale..”
În “Ţara zăpezilor” este o alta lume, care ştie să admire şi să respecte tot ce este înăuntrul şi înafara ei. Te îmbie la meditaţie şi introspecţie, aduce linişte şi miresme plăcute de toamnă ruginie.

“Marea zbuciumată
Şi, până la insula Sado,
Calea laptelui.”
(Haiko de Matsuo Basho, sursa de inspiraţie a lui Kawabata în ultimul capitol din “Ţara zăpezilor”)

Arta libera
Acolo - Nichita Stănescu