Juliet Merida

Prima Juliet cu care am făcut cunoştiinţă mi-a fost împrumutată de nişte prieteni. Cea de-a doua am închiriat-o şi nu-mi pare rău că am plătit pentru serviciile ei. Juliet II mi-a făcut o demonstraţie de forţă de primă clasă şi nu vorbesc de forţa ei, ci de a mea.

Întâi am pornit la vale, cu frânele scârţâind şi părul nărăvindu-se sub casca mov, venită la pachet cu Juliet. Părea uşor, ziceai că te duce vântul şi ai putea chiar să dai drumul ghidonului (nu am încercat totuşi..). Apoi drumul şi-a schimbat brusc dispoziţia şi ne-am trezit pe fundul unei căldări străjuite de pădure. Să fie pădure, ne-am zis, şi ne-am abătut pe o cărare de exploatare forestieră care s-a pierdut adânc în pădure. Şi dă-i şi urcă, şi dă-i şi urcă, cu Juliet ba împinsă, ba trasă până când urcuşul s-a transformat în vale, sângele bubuia în urechi şi o respiraţie fierbinte îmi ardea plămânii. Gâfâiam şi eu şi ea, dar cu fiecare pas făcut ştiam că mai pot unul, şi de-o fi ultimul mai vedem. Au fost momente când Juliet m-a sprijinit, momente când m-a lovit peste picioare şi momente când ne-am agăţat una de alta fără nici o politeţe. Ne-am adunat de pe jos, ne-am zgâriat, dar am mers mai departe, spre razele de soare care ieşeau dintre copaci. Cumva, am putut mai mult, din ce în ce mai mult.

După mai bine de o oră de urcuş, am încercat să ne bucurăm de coborâre. Aproape mai chinuitoare decât urcuşul, cu Juliet panicată lipindu-se de mine, coborârea ne-a încercat mai mult curajul şi coordonarea. Şi toată oboseala ne-a dispărut când am ajuns la râu şi ne-am clătit picioarele urzicate şi anvelopele pline de noroi. De aici drumul a fost o plăcere de Heidi fetiţa munţilor, ea cu roţile bălăcindu-se prin apă, eu sărind din piatră-n piatră. Iar râul ne-a dus la drumul asfaltat pe care-l părăsisem cu două ceasuri în urmă, aproxim 100 m mai departe de locul unde intrasem în pădure.. Dar, uneori, destinaţia e mult mai puţin importantă decât drumul. Iar eu şi Juliet ne vom aminti cu siguranţă de orele petrecute împreună, de cât de mult putem depăşi limitele, de frumuseţe şi entuziasm.

Doi

Vreme de mulți ani m-am bucurat de paginile cărților, de foșnetul lor, de mirosul cernelii. M-am scufundat în povești fără să țin cont că pentru a da naștere fiecărei copii a poveștii, păduri întregi își pierdeau viața. M-am bucurat de munte, de înverzirile lui nesfârșite, de albastrul cerului, de aer curat, de pomul împodobit a Crăciun, de sertarele pline cu vise. M-am bucurat de toate, fără a da nimic în schimb. A venit vremea să întorc cu recunoștiință ochii spre pădure și să-i dăruiesc doi membrii mici, dar cu potențial. Doi stejari roșii, primiți în urma campaniei vAlluntar2, se vor întoarce printre ai lor. Le trebuie un loc bun, cu soare, adăpostit de furtuni. Un loc unde să-i regăsesc cu drag. Aștept cu nerăbdare să ne întâlnim.

Notă: Primesc sugestii pentru alegerea locului potrivit.

The best exotic Marigold Hotel (2012)

N-am mai văzut de prea multă vreme un film atât de consistent, de bogat în simboluri, de învățăminte, de firesc. Un film ca viața și un răspuns la multe întrebări. Un răspuns pe care, din păcate, îl aflăm după ce am irosit prea mult timp. Un film cu umor și tristețe, jucat cu atâta naturalețe de parcă te-ar transforma într-o albină care-și bagă nasul în viețile unor oameni necunoscuți.

The best exotic Marigold Hotel este povestea a șapte personaje în căutarea unui loc liniștit care să le bucure zilele bătrâneții. Aleg India, din diverse motive, și pleacă în aventură cu emoții, temeri și dor. Lasă în urmă o viață sau încep una noua, cum vreți să vedeți lucrurile. Nu este nici pe departe povestea deprimantă a unor oameni care se apropie de sfârșitul vieții, să nu vă lăsați păcăliți de aparențe. Este o poveste plină de bucurie, de alegeri, de soluții. Este o poveste care îndeamnă la viață, la zâmbet, la împlinire. Visele nu mor, dacă noi suntem atenți să le menținem în viață.

Sunt multe de învățat din acest film și mă bucur că încă se mai fac filme cu substrat, în care încape și un pic de filosofie și un pic de gândire. Mi-a făcut plăcere să revăd actori poate mai puțin mediatizați, dar atât de implicați: Judi Dench, Maggie Smith, Tom Wilkinson, ș.a.

Între mine şi eu

Pentru un experiment, o tânără a trăit un an întreg fără oglindă, fără a-şi regăsi reflexia chiar şi din greşeală în geamuri sau în vitrinele magazinelor. Pentru un an, şi-a uitat propriile trăsături, a lăsat deoparte vanitatea şi angoasele generate de aspect. Ea spune că a fost mai fericită aşa, că a învăţat să se preţuiască pentru ceea ce face şi nu pentru cum arată.

Mă întreb cât din ceea ce credem despre noi vine din imaginea reflectată de oglindă. Dacă nu ne-am vedea niciodată chipul, am mai putea să spunem ‚eu’ la fel de uşor? Conştiinţa de sine apare în jurul vârstei de un an, iar recunoaşterea vizuală este primul pas al conştientizării. Cu siguranţă, şi cei care nu au amintirea propriului chip sunt conştienţi de existenţa lor, dar ruperea vizuală de sine mi se pare o prăpastie greu de trecut. Şi nu pentru că aş simţi nevoia să-mi admir trăsăturile sau să fiu sigură că mă încadrez în categoria de frumuseţe unanim acceptată, ci pentru că a nu mă privi în ochi mi se pare o trădare. A nu-mi cunoaşte muchiile feţei şi ale trupului mi se pare o desconsiderare a aparatului care mă face să respir fiecare zi. Nu mă privesc în oglindă ca să mă admir, ci pentru a mă cunoaşte.

Îmi privesc reflexia ca pe un actor. Ştie să râdă şi să plângă extrem de veridic, iar uneori reuşeşte să-mi dea de înţeles ce ar trebui să fac, să spun sau chiar să gândesc. Mă îndeamnă în fiecare dimineaţă să ies pe uşă şi să înfrunt o nouă zi, iar seara îmi alungă toate gândurile ca să pot dormi în linişte. Ne-am certat de câteva ori, dar ne-am împăcat de fiecare dată. Nu sunt niciodată complet singură, mereu o ştiu acolo, cu mine, iar împreună putem să facem ceva, orice, pentru a ieşi din impas. Dacă te rătăceşti de tine, eşti definitiv pierdut pentru toţi.

Lecție de identitate națională

Credință

Sunt convinsă că se poate trăi frumos. Am văzut că se poate. Nu cred nici în politicieni mai buni, în nivel de trai mai mare, în tradiție, în context geo-politic, în putere financiară sau istorie. Cred în oameni. În oameni care și-au revenit după războaie, dezastre naturale, crize financiare și molime. Cred în oameni care au renăscut din dărâmături. Cred în oameni care și-au dorit să își revină, în oameni care au știut să reconstruiască, să zâmbească, să câștige. În oameni care nu au dat cu pietre, nu au înjurat, nu s-au văitat, nu au cerșit. În oameni care au muncit pentru ce și-au dorit. În oameni care au scos de sub dărâmături și din incendii și animalele. În oameni care nu se îmbrâncesc, nu se înghesuie, nu se calcă în picioare. Cred în oameni care știu ce este bunul simț, respectul și dragostea. În oameni care gândesc cu propriul cap și o fac bine. În cei care lasă curat în urma lor, care nu scuipă pe jos, care nu-și bat joc. Cred în oameni. Încă mai cred.

Despre mobilizare și subiect

'Murim, luptăm, Smurdul apărăm!'

Așa a început azi buletinul de știri de la ora 7:00. A continuat cu declarațiile unor cetățeni care intenționau să iasă în stradă ca să protesteze împotriva desființării Smurd-ului și să-l apere pe Raed Arafat. Ziceai că s-a dezlănțuit revoluția. Nu prea sunt eu la curent cu știrile, dar fără să vreau rețelele de socializare m-au înștiințat că se pregătește ceva și că Raed Arafat este cumva atacat sau cel puțin trebuie susținut. Nu știu despre ce e vorba, așa că nu am dat atenție. Oricum prin rețelele astea bântuie tot felul de agitatori, revoltați și dubioși. Este un mijloc atât de ușor de creat panică, încât mă sperie și mă face mai circumspectă decât ar fi cazul.

Dar să revin. Buletinele de știri au continuat astăzi să difuzeze declarațiile celor care se pregăteau să iasă în stradă. Blogurile plâng de dorul oamenilor adevărați, de nepriceperea autorităților și de jalea țării. Cei care îl susțineau pe Raed Arafat pe Facebook vroiau să fie stinsă lumina la o oră anume. Un pic surprinzător faptul că grupul de susținători era inițiat de Antena 3. Zic bine, bine, dar ce i s-a făcut omului de e așa prăpăd? Am auzit de Raed Arafat și știu că este unul dintre cei puțini care reușesc să facă un lucru notabil în scurta viață pe care o avem la dispoziție. Am aflat că a demisionat din funcția de secretar de stat pentru că nu a fost de acord cu noua lege a sănătății. Poate o avea dreptate, nu știu, n-am citit legea. Și atât. Nu-l fugărea nimeni, nu-l oropsea nimeni, ba mai mult, nu era pe nicăieri vorba de Smurd!

Printre cei care ocoleau traseul tramvaiului 41 de frica înțepătorului otrăvit (deloc original sau moda revine. Acum vreo 10 ani se vorbea exact de același comportament periculos cu ace infectate cu sida sau altă boală incurabilă, dar prin discotecile bucureștene), cuvintele înțelepte ale lui John Lennon, campaniile pentru Roșia Montană și câinii vagabonzi, scandalul iscat de noua lege a sănătății a trecut ca o stea căzătoare absorbind privirile tuturor. Avem nevoie chiar așa de mult să ne identificăm cu o cauză încât nu ne mai obosim să citim detaliile? Sau ne-am apropiat prea mult de alegeri ca să ne mai putem permite să ne încredem în sursele de informare?

Goana după senzațional ne sleiește de puteri în fiecare zi. Privesc siderată coada care se formează în fiecare dimineață în fața coșului cu ziare gratuite de la metrou. Oamenii se opresc din drum, uită de graba care i-a făcut să lovească până atunci vreo alți cinci, ca să culeagă prețiosul ziar plin cu zvoruri, bârfe și presupuneri. Absorbim fără filtru tot ce ne este spus și ne ambalăm imediat ce ni se pare că se ia cineva de ai noștrii. Totul este să fii contra, fie că știi de ce, fie că doar așa e cool.

De sute de ani 'murim, luptăm, ne zbatem, apărăm!' Dar cred că adevărata noastră problemă nu este capacitatea de mobilizare, ci conștientizarea scopului pentru care ar trebui să ne mobilizăm.

Despre roți

V-am mai spus cu siguranță că sunt mândru posesor de șase roți: patru plus doi. De-a lungul ultimilor ani, de când îmi dezvolt valențele de șofer și propitar, am descoperit că roțile mele primesc apelative diferite în funcție de situație. Cele patru se numesc de regulă Frigiderul, iar cele două Bubu (ruză), dar în situații limită uit cu desăvârșire cărui gen îi aparțin motoarele.

„Hai fetiță, știu că poți. Mai cu forță, mai cu curaj.” , „Bravo băiatu', așa te vreau.”, „Of fetiță, nu mă lăsa acum, încă un pic, mai străduie-te.”, Eh, nu mă lasă băiatul la greu, bun băiat Frigiderul ăsta.”, „Vai tu fată ce murdară ești, musai să-ți fac o baie.”, „Uite ce gigea e băiatul acum după baie.”

Sper că ați observat din scurtele încurajări de mai sus că mă fac vinovată de un misoginism exemplar, deși susțin egalitatea între sexe din fragedă copilărie. Ei bine, când vine vorba de greu mă bazez întotdeauna pe un motor de gen feminin. Simt nevoia să îl încurajez, să-l conving să dea tot ce poate. Ca la final, să complimentez un motor de gen masculin. Nu-mi explic încă secretele acestui comportament, dar am o vagă bănuială că este o preluare socială. Să vă explic. De-a lungul ultimelor câteva sute de ani femeile s-au depășit pe ele însele și au luptat continuu cu acea condiție mizeră de femeie. S-au emancipat, au învățat să-și depășească forțele fizice și limitările sociale, au luptat pentru drepturi și s-au lăsat exploatate din ce în ce mai puțin. Sunt încă sexul slab și categorie defavorizată, dar dovedesc în fiecare zi că pot să facă orice. Ba mai mult, au început să fie hulite că-și pierd feminitatea adoptând metehne bărbătești și permițându-și libertăți ale celuilalt sex. Singura bubă pe care femeile nu au reușit s-o vindece este propria conștiință.

Creștem ca 'fetițe cuminți și frumoase' și ne promitem că nu vom umple capul copiilor cu aceleași povești. Ei cresc ca 'băieți curajoși și independenți' și își promit să nu-și lase niciodată călcat în picioare acest statut. Ajungem femei în toată firea, ne îndrăgostim de ei și ne gândim doar cum să le purtăm de grijă. Apoi avem copii și constatăm că ne dorim 'fetițe cuminți și frumoase' și 'băieți curajoși și independenți' ca ei. Ne învățăm prea puțin fetele să se bizuie pe ele însele, să nu aibă teamă și să nu se sperie de necunoscut și nefăcute. Le umplem capul cu 'ai grijă', 'nu-i stă bine unei fete', 'n-o să te placă nimeni' și, involuntar, le insuflăm faptul că o femeie trebuie să muncească mai mult, să învețe mai mult, să se păzească mai mult și să nu cumva să-i treacă prin cap să-și dorească mai mult. Plângem cu ele insuccesele sentimentale și le căinăm că așa e viața, pentru fete e mai greu. Și uite-așa, fără să vrem, dăm naștere altor generații de frustrări, resentimente, temeri.

Știu că fetele trebuie să lupte și că în ciuda acestui fapt, băieții reușesc. Sunt mai buni la jocuri, la mecanică, au mai multă forță și mai mult curaj. De bețiile lor lumea se amuză, de ale femeilor se scârbește. Libertatea lor sentimentală vine din independență, a femeilor din imoralitate. 'Așa-s băieții' concurează în fiecare zi cu 'Așa-s fetele', dar au conotații complet diferite. Când roțile mele dau de greu, trebuie să lupte femeiește, cu îndârjire și fără drept de văicăreală. Când mă duc ca un vis acolo unde-mi doresc, cu siguranță genul masculin triumfă. Îmi tot propun să fie altfel, dar mă trădez singură de fiecare dată.

Portret dublu

Își pusese căciula roz deși în mașina lui era mereu cald. Aproape sufocant vara, dar acum, în prag de decembrie era numai bine. Nu lăsase acasă nici mănușile, tot roz, ca să se asorteze mai bine. Mașina o intimida de fiecare dată. Așa mare și albă și elegantă.. Mergeau încet și se lăsau admirați de toată lumea. Unii chiar claxonau când îi vedeau, iar cei mai mulți le făceau loc să treacă. Nu-și permitea plimbarea decât duminica, în rest era prea ocupată, iar traficul oricum era prea mare pentru o așa mașină.

Spre deosebire de alte plimbări, azi Iuri adusese cafea. Termosul răspândea un miros plăcut și Miru nu se putea abține să nu soarbă câte o gură la fiecare intersecție. Bea cu atenție, câte puțin, să-i lase lui mai multă. Iuri conducea atent și avea mai puțin timp liber. Scaunele tapițate erau ferite cu grijă. Miru se ștersese bine pe picioare când se urcase și avea mare grijă și cu termosul. Nu putea strica așa mașină frumoasă. De la înălțimea geamului, Miru vedea șirurile de mașini colorate înșirate ca mărgelele. Cerul îi părea mai albatru prin parbrizul colorat pentru soare. Clar lumea era mai mare privită de aici, de sus.

Se strânse în Iuri, iar el o luă de mână. Își zâmbiră și merseră fără cuvinte o vreme. Apoi el opri, deschise ușa și își luă mănușile groase de pâslă. Miru coborî grăbită în urma lui, trăgându-și mănușile roz.

„Nu dulceață, nu-i de tine. Murdărești bunătate de mănuși.”
 „Lasă tu, că se spală. Apoi iar te doare spatele.”

Miru apucă hotărâtă de un sac. Iuri îi sări în ajutor și amândoi încărcară în mașină sacii cu hârtie, apoi pe cei cu plastic. Mașina albă și mare se îndepărtă apoi cu un uruit molcom. Inscripția „Colectare deșeuri reciclabile” mai luci pentru câteva clipe în soarele de decembrie.

Despre modă și obiceiuri

Pentru că tot v-am povestit de aventurile mele blogosferice într-ale modei, vă propun o colecție toamnă-iarnă 2011-2012. Valentino.

Nu știu alții cum sunt, dar eu visez de multă vreme la un exemplar din Vogue, ediția britanică. Așa cum singurul suvenir pe care mi l-am luat din Paris a fost un număr al revistei Marie Claire de care mă leagă o istorie lungă (cam din 1939 de când datau revistele pe care bunica le-a plimbat prin vreo cinci orașe în ultimii 50 de ani), tot așa dacă voi ajunge vreodată în Marea Britanie voi achiziționa un Vogue. Dar până atunci mă bucur de varianta digitală, impersonală și fără miros de hârtie lucioasă și vopseluri colorate.

Nu am designeri preferați, nici bani să le cumpăr creațiile, dar ideile nu strică niciodată sau măcar o clătire reușită a privirilor. Admir hainele și accesoriile extravagante, îmi imaginez atingerea celor cu materiale prețioase, mă bucur de culori și forme. Apoi revin cu picioarele pe pământ și cu mâinile în buzunare și critic aspru colecțiile bucureștene (mă rog, cu greu numite colecții, de fapt sunt hainele din magazine la momentul t, uneori aceleași cu hainele care s-au aflat în aceleași magazine la momente anterioare).

Și pentru că la noi firmele își vând uneori doar prețurile mari și vitrinele curate, am și eu o curiozitate. Pentru că mi s-a întâmplat să găsesc aceleași produse în magazine diferite, purtând eticheta magazinelor respective. Am văzut produse de acum un an, doi promovate ca noi apariții. Am văzut produse dispărând din magazine înainte de reduceri și apărând ulterior la noua colecție. Aveți încredere în firmele de îmbrăcăminte de pe piața românească? În care anume?

Urcuşul

Uneori zilele mă duc mai aproape, alteori mă aruncă fără milă în zone aride şi nepromiţătoare. Ca valurile mării, mă împing în direcţia bună sau îşi bat joc furându-mi nisipul de sub picioare. M-am înfipt adânc în călcâie şi cu ochii fugind în toate direcţiile caut bărci, catarge, valuri bune. Mirosul sărat mă ţine în alertă. Nu poate fi departe. Din mare şi valuri albe va ieşi un munte, aspru, cu pietre ascuţite şi creastă nevăzută. Ştiu că umbrele lui întunecate îmi vor acoperi pentru totdeauna privirea şi nu voi mai reuşi să scap de senzaţia urâtă de frig şi vânt. Nu am decât o singură şansă: urcuşul. Nu sunt nici pe departe un căţărător experimentat, aşa că să mă ierţi dacă îmi va lua prea mult. Şi să mă aştepţi. Te voi striga din vârf, orbit din nou de soare. Te voi striga cu lacrimi şi cu furie, cu pumnii strânşi a ameninţare şi cu inima franjuri. Sper să mă auzi. Iar după ce ne vom întâlni pentru o clipă, voi alerga alţi munţi şi alte mări ca să ne mai găsim şi altădată. Aceiaşi noi, uitaţi de timp cu degetele încrucişate a îmbrăţişare. Pe curând.

O zi bermudiană

Prima casă de bilete RATB închisă. Era 8:05. Metrou. Piaţa Unirii. Casă de bilete deschisă, biciclist furios. De ce mă trimiteţi aiurea dacă nu ştiţi să mă ajutaţi?. Vă rog, 4 bilete. Cât costă un bilet? Câte bilete vreţi? 4! 5.20. Daţi-mi 20. Mulţumesc. Am făcut 2 paşi cu biletele în mână şi m-am întors. Biciclistul nu mai era nicăieri, iar casa de bilete era ferecată cu obloane mari.

Autobuz cu lume nu prea multă, suficientă cât să nu văd drumul. Mă dau jos, deja e seara. Cunosc locul, merg la sigur. E devreme. Traversez cu o urmă de zâmbet neclar, nici eu nu ştiu de ce. Zăresc chioşcul de unde mi-am luat data trecută biscuiţi. Ocolesc blocul şi.. o imagine necunoscută mă izbeşte violent. Mă întorc, verific, număr, recunosc şi pornesc sigură pe aceeaşi alee. Nimic. O altă lume, o amestecătură de alei şi blocuri, oameni care mişună în penumbră, feţe necunoscute. Întreb. Nimeni nu ştie strada, nimeni nu ştie locul, nimeni nu mă cunoaşte. Mă întorc din nou, traversând printre razele de lumină ale farurilor, e aproape noapte. Alerg, mă împiedic, inventariez decorul, recunosc tot, dar când să intru pe aleea ştiută mă pierd într-un necunoscut perfect.

Ştiu unde sunt. Nu m-am rătăcit şi sentimentul că acolo trebuia să fiu nu mă lasă să caut altă soluţie. Întreb un om, doi, zece. Nimeni nu ştie nimic, sunt doar trecători, mă sfătuiesc aiurea să traversez sau să intru într-o cafenea să întreb. Se uită la mine amuzaţi şi puţin convinşi de argumentele şi reperele mele. De câteva minute mă plimb aiurită în jurul unui bloc. Te sun, nu mai rezist. Te rog. Unde sunt? Departe. Întoarce-te. Alerg un autobuz care pleacă de acolo şi nu mă uit în urmă. Imaginile cunoscute mă urmăresc încă multă vreme şi amintirea altora noi s-a estompat. Totul mi-e străin, rece şi e atât de întuneric. Cobor. Alerg. Suni. Unde eşti? Nu ştiu, nu reuşesc să mint. Mă împiedic. Îţi zic multe, dar nimic din ce-mi doresc cu adevărat. Mă cerţi, mă îndrumi. Cum de-ai uitat de chioşcul de pe colţ? Era acolo, jur. Nu văd pe unde merg, nu recunosc nimic, dar te aud respirând prin antene şi e suficient. Încă un colţ, încă o alee. Am ajuns. Fără să ştiu unde. Dar cu tine.

Despre schimbare

De zeci de ani mă văd în oglindă. Mă privesc cu atenție și îmi cercetez porii cu lupa. Mă cunosc de atâta timp, dar n-aș putea să-mi reconstitui chipul din memorie. Lumea mă privește atent, scotocind în mine o urmă de adevăr. Ei văd doar chipul meu, iar eu nu reușesc să-l țin minte. În ochii lor mă văd schimonosită, obosită, bătrână, îi văd plictisindu-se, întorcând capul cu silă și mi-aș dori toate oglinzile lumii ca să înțeleg, ca să mă schimb.

Nu sunt nici obosită, nici bătrână, dar nu reușesc să trec dincolo de chipul ăsta pe care lumea îl știe și nu mai e dornică să-l vadă. Înțeleg dureros operațiile estetice, machiajul, frustrările legate de vârstă și aspect. Sunt același chip de zeci de ani și lumea s-a plictisit de mine, de nasul meu, de gura mea, de ochii mei ce nu reușesc să fie transparenți, de pielea mea opacă și surdă, de neclintit sub bătăile disperate ale inimii mele. Nimic nu mă ajută, poate doar un transplant de chip, o grefă de suflet. Sunt eu și nimic mai mult. Un eu care-și numără ridurile și firele albe și urlă mut că nu e bătrân, că nu e obosit.

Caut o schimbare. Una majoră care să alunge plictiseala din ochii celor ce mă privesc. Vreau să ies din spatele chipului ăstuia strâmt și recalcitrant, care se opune oricărei schimbări dorite de mine. Mă uit la prospețimea unei iubiri la colț de facultate și mă cuprinde nostalgia, dar chipul meu rămâne cu cearcăne și riduri. În spatele lui, e cu totul altă lume, dar nu mai știu s-o văd.

Filmele sărbătorilor

Sunt în vacanță. Cea mai lungă vacanță a anului 2010. Mă strădui să avansez cu proiectul ReUseMe și printre sarmale și bomboane de pom se strecoară inevitabil timp pentru filme. Nu, nu producțiile televizate gen Singur acasă X și altele similare. Mă delectez cu domnul Alfred Hichcock , cu producțiile englezești gen Meet the neighbours cu Jeremy Clarkson și, mai nou, cu seriile de Survivor.

Fiecare dintre aceste producții îmi stârnește întrebări. Este singurul lucru pe care îl au în comun. Întrebări despre imaginația limitată a scenariștilor din ultimii 50 de ani, despre șansele de a face un film, de a te bucura de fiecare clipă, de a descoperi lucruri senzaționale și a le împărtăși în cel mai firesc mod cu putință. Despre oameni, natura umană în sine, reacțiile astea imprevizibile care ne conduc viață. Despre divertisment, natură, istorie. Despre supraviețuire.

Mi-e teama să intru în 2011, recunosc. Horoscopul (unul dintre ele) pentru 2010 îmi anunța unul dintre cei mai buni ani ai vieții. Nu pot clasifica în cel mai bun și cel mai prost, dar știu că 2010 a fost un an al încercărilor, a fost un an de curaj, de independență, de revoltă. A fost un an în care am îndrăznit (cu multă trudă) să pun umărul și să muncesc pentru ceea ce-mi doresc. Dar 2010 nu a fost destul. A spart gheața și m-a lăsat plutind pe banchize. Am nevoie de un 2011 care să cultive ceea ce am obținut, să fructifice. E un an cu multă trudă și am nevoie de noroc. Învăț de la cei din jurul meu, învăț din seriale, din cărți. Mă agăț de orice și sper. Nu-mi doresc decât să fiu bun, să am curaj și să rezist furtunilor.

Visul

N-am să știu niciodată cine ești. Am să scriu rândurile astea cuiva necunoscut și mâine când am să le citesc din nou nu voi mai ști nici eu cine sunt. Am să mă pierd în noapte și în gânduri, în vise și în umbre. Deci, tu.

Mă uit la tine în sus. Mi se pare că duci mereu în spate cerul și că ai putea obosi și-atunci tot cerul s-ar prăbuși peste noi. Încerc să te sprijin, dar mă împingi trufaș și trufia ta mi-e semn de înălțare, de putere, de cucernicie. Eu nu sunt trufaș și te las să mă calci cum știi tu mai bine, încercând de-acolo de sub talpa ta să zăresc cerul și să știu că încă îl sprijini. Avem o legătură aparte și prost înțeleasă. M-au sfătuit guri curate și chiar gura ta era printre ele. M-au sfătuit să te las, dar mie mi-e teamă că vei scăpa cerul și-atunci voi înceta să exist. Mi-e teamă mereu de timpul care ne desparte, de orele care se scurg fără să mai vină, de toanele cerului care uneori ne udă până la piele și alteori ne arde fără milă. Cum aș putea să plec? Cum aș putea să te las?

Nu-ți spun niciodată nimic din toate astea. Mi se par puțin demne de atenția ta. Cum aș putea să-ți spun tot ce-mi murmură buzele cuprinse de sete? Ce-ar însemna să te împovărez cu niște cuvinte arse de dor când tu duci cerul și eu nu pot decât să-ți pun niște proptele uscate ce mai mult te încurcă. Nu știu cine ești și tot așa nu știu să mă port cu tine. Mă uit la tine-n sus și mă pleznește o amețeală drept între ochi. Mă înjunghie inima nemilos. Mi se fac picioarele când aripi de fluturi, când pietre de râu și mă perturb într-o sinusoidă fără de capăt. Mă agăț de tine uitând pentru o clipă de cerul pe care-l duci pe umeri și mă trezesc lac de sudoare să nu cumva să te dărâm. Tocmai eu.. Dacă vei scăpa cerul mă voi arunca să-l prind, deși îmi va fi fatal. O simt și nu mă tem. E poate singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, pentru că propteala asta nu pare să meargă. Dar e ușor, pentru că știu că nu-l vei scăpa. Mă rog să n-o faci.

Nu te cunosc, nu mă mai știi. Ne regăsim în fiecare zi. Ne rătăcim apoi pentru amar de timp și ne uităm din nou în cer, iar amândoi. Nu te cunosc, iar când îmi voi citi mâine cuvintele de noapte, am să oftez și-am să mă-nchin, cu gândul să te am aproape.

Început de toamnă

E toamnă. O recunosc în ceața de dimineață, în aerul rece care mă mușcă de mâini, în privirile obosite și iritate ale colegilor de metrou. E întuneric mai mereu în timpul liber pe care-l mai am. Și totuși..

Printre frunzele colorate și foșnitoare care îmbracă asfaltul, ocolind cu grijă petele de noroi, visând la un cer senin și un soare cu dinți rotunjiți, își face loc un nou început. Se mișcă încet, e nesigur, îi bubuie inima în urechi și îi transpiră mâinile la fiecare metru parcurs. Mi-e imposibil să conturez ziua de mâine. Sângele aleargă grăbit în vene care nu-l așteaptă, doar e toamnă și toamna viața încetinește, se pierde într-un relanti de câteva luni. Magazinele zornăie de produse de Crăciun deja și eu tânjesc după încă o rază de soare, după încă un sfârșit de săptămână cu vreme bună. Începe, în sfârșit începe și mă întreb dacă am ales bine toamna, dacă nu trebuia să mai aștept până la primăvară când toate se trezesc și totul începe. Dar nu, a vrut să vină acum. A ales.

Mă întreb uneori dacă toamna mai se cade să înceapă ceva. Cum ar fi o nuntă în noiembrie, printre frunze zburătoare, zâmbind indiferent unui vânt răutăcios? Și oare s-ar putea un nou început în toamna vieții, o nouă slujbă, o nouă preocupare? Sunt permise visele închegate cu brumă, într-o dimineață de toamnă târzie? Descurajările au curs, uimirea a umbrit chipurile obișnuite cu zilele mohorâte. Nemulțumirea se întinde ca noaptea, dar totuși dovada îmi mângâie palma și nu pot tăgădui că de data asta toamna a venit cu un nou început. Să fie o excepție sau blestemul deprimării aruncat bietului anotimp să fie doar părere?

Despre limite

Sunt momente în care mă întreb până unde pot ajunge, unde îmi voi găsi limitele şi mă voi sprijini de ele ca de un gard înalt peste care nu pot trece. Dincolo de ştiinţele exacte, ne stabilim limite în funcţie de teamă. Da, probabil cel mai mult contează spaima, trupele nesfârşite de furnici interne care-şi declanşează atacul emoţional la auzul gândurilor îndrăzneţe. Sunt sigură că ne subapreciem constant. Ne împiedicăm în propria teamă încă dinainte de a încerca, de a ne socoti şansele corect, de a ne documenta asupra posibilităţilor existente. Ne oprim şi, privind crispat în noapte, ne decidem să nu mai facem nici un pas în plus, iar dacă totuşi îl facem găsim alt întuneric şi avem de luat altă decizie. Încă unul?

Uneori nici măcar nu pornesc la drum, urmărită de gânduri şi spaime închipuite, de sfaturi prudente şi poveşti cu sfârşit tragic. Alteori, îmi muşc buza de jos până la sânge, îmi interzic să plâng şi să mă întorc din drum şi dau înainte ignorând orice pericol. Imaginaţia mă face să mă văd căzând în prăpastie, dar o alung cu sprâncenele strânse şi mâinile încleştate în volan. Nu sunt un om curajos. Deloc. Dar aleg mereu răul mai mic sau mai îndepărtat. Fac la fel şi cu bolovanii de pe drum, deşi nu iau mereu cele mai bune decizii. Îmi depăşesc limitele stabilite cu migală şi etichetate deja frumos, cu litere rotunde, de cei din jur. Îmi zâmbesc înţelegători pentru că ştiu că nu pot trece mai departe şi e şi firesc să n-o fac. Totuşi uneori trec ceea ce mă face să cred că mi-am ales limitele greşit. Dar cum s-o fac mai bine?

Dincolo de dorinţa de a ajunge undeva se află mereu dorinţa de a fi cu cineva sau plăcerea de a face ceva. Am petrecut nopţi de veghe în spital şi am crezut că voi fi urmărită de coşmaruri grele. Nu-mi amintesc nici măcar pe unde se intră, ce culoare aveau pereţii sau cât timp am stat pe acolo. N-am reţinut niciuna din dramele din jurul meu. Nu ştiu cum am reuşit, dar ştiu că limitele mele au trecut dincolo de groaza de spital. Cumva, pentru cineva. Am mers pe drumuri necunoscute, cu urcuş şi pante, la ceas de noapte. N-am nici experienţa necesară, nici maşina potrivită, dar am făcut-o pentru că mi-a plăcut şi fiecare pas mă ducea mai aproape de cineva. Doar atât a contat, plăcerea şi apropierea. Am fost îndrumată de oameni buni, care mi-au ghicit slăbiciunile şi asta mi-a dat curaj. Nu mi-au spus “poţi s-o faci”, ci “te aşteaptă” şi “o să-ţi placă”. A fost de ajuns.

Aş vrea să ştiu o formulă magică de calculat limite: cu cât este egal limită când t tinde la infinit din viaţa mea de x? Cunosc oameni care le calculează experimental încercând şi testând în fiecare zi. Nu am curaj să provoc temerile, doar le ignor când îmi doresc ce este dincolo de ele, ceea ce mă face să nu pot calcula exact. Aşadar, până unde?

Ais și Ilika

Ais era obosit. Avusese o zi lungă, începută cum se putea mai rău cu şedinţa lunară de repartizare. Ca de fiecare dată primise acelaşi colţ de lume, plin de tristeţe şi praf, de unde nu se zărea nici mare nici munte şi unde toţi oamenii erau obosiţi şi nervoşi. Era o întreagă aventură să-i înţelegi pe toţi, să-i urmăreşti zi de zi şi să le rezolvi problemele. Nu erau nicicum mulţumiţi şi uitau instantaneu că au fost ajutaţi.

Avea câteva cazuri rămase de luna trecută şi azi le urmărise îndeaproape, strecurându-le mici bucurii în cale, dar oamenii refuzaseră să se trezească din amorţeala obişnuită. Erau extrem de îndărădnici, n-ar fi recunoscut o bucurie nici dacă le-o plezneai peste ochi. Ba mai mult, unul dintre ei începuse să se gândească la sinucidere.

Uşa se închise în urma lui şi o mână răcoroasă îi aranjă o şuviţă rebelă.
 - Ai venit, îngerul meu.
Ais zâmbi şi-şi întinse aripile să se dezmorţească. Ilika îi suflă în ceafă râzând şi toate necazurile lui dispărură. O cuprinse în braţe şi o sărută.
 - Cum le ştii tu pe toate!
 - Păi oricine ar observa cât eşti de pleoştit. Iar ai ieşit prost la repartiţie?
 - Mda, acelaşi loc, aceiaşi oameni. Tu?
 - Eu am o grădiniţă nouă. Tare simpatici puştii ăştia, mă fac să râd toată ziua.
 - E posibil să am un sinucigaş.
 - Doamne.. poţi să-l ajuţi?
 - Nu ştiu, insistă cam mult. Mi-e teamă să nu-l pierd.
 - Ai grijă, se încruntă Ilika. Ce putem face?
 - Încă nu ştiu.

Mâncară împreună pe o felie de nor, privind apusul şi povestindu-şi activităţile de peste zi. Se sfătuiau în privinţa cazurilor mai mereu, dar o sinucidere era ceva foarte grav şi nici unul nu ştia cum s-o rezolve.

Ais se întoarse abătut toată săptămâna. Ajunsese să-i neglijeze pe alţii ca să se poată ocupa mai mult de cel cu gânduri de sinucidere şi problemele se amplificaseră. Risca să scape de sub control toată zona. Reacţiona speriat când omul se apuca să-şi scrie biletul de adio şi genera conflicte între ceilalţi. Singura lui mângâiere era faptul că reuşise să-l împiedice timp de o săptămână să scrie nenorocitul ăla de bilet.
- Nu mai ştiu ce să fac, îi zicea el Ilikăi. Poate chiar trebuie să se întâmple.
- Nu, nu vorbi prostii. O să fie bine, îl minţea Ilika la fel de preocupată ca şi el.

În a treia săptămână Ais era la un pas de haos. Primise mustrări, dar nu avea inima să-l lase pe om singur şi să se întoarcă la ceilalţi. Ilika îşi luă liber de la grădiniţă şi se apucă să-i mai rezolve din cazuri ca el să poată sta cu cel pierdut. Ais era obosit. Aripile lui se făcuseră gri, ochii nu-i mai străluceau, nu putea să doarmă şi începea să-şi piardă puterile. Îngrijorată, Ilika se hotărî să facă ceva, orice, aşa că se transformă în pasăre şi se apropie de om.
 - De ce faci asta?
Omul se sperie, dar Ilika nu-i dădu pace până când nu-l forţă să răspundă.
- De ce faci asta te-am întrebat. Ştii că soţul meu se străduie de câteva săptămâni să te ajute să depăşeşti momentul ăsta greu şi să redevii un om fericit ? Ştii că şi-a pierdut propria linişte ca să o găsească pe a ta? Crede-mă, îngerii nu-şi pierd uşor liniştea.
- Cine eşti? Ce vrei?, bângui omul speriat.
- Nevasta îngerului tău.
- Ce glumă-i asta?! Încetează!
- Ah, mă enervezi. Copiii de la grădiniţă sunt mai înţelegători ca tine. Vreau doar să uiţi de sinucidere şi de alte prostii. Crezi că poţi să mă ajuţi?
- Lasă-mă, pleacă!

Ilika se dădu bătută şi plecă. Lui Ais nu-i spuse nimic, era prea necăjit ca să-l mai supere şi ea cu încăpăţânarea omului. Íi sufla în ceafă, îi mângâia aripile, dar nimic nu-l mai înveselea. Ais dormea puţin şi agitat, vorbea în somn şi nu-şi mai găsea liniştea nici măcar privind apusul.

În zilele următoare omul încercă de câteva ori să scrie biletul de adio. Nu se ştie de ce nu se pot omorî fără să treacă peste acest pas. Prima dată Ais opri curentul în tot cartierul, a doua oară uscă pasta în toate pixurile din casă. Apoi trimise omului un curier insistent la uşă, sparse o ţeavă la vecinii de deasupra, îi trimise prietenii pe cap, îi strică tastatura. Omul se înfuria şi se văita că doar lui i se întâmplă, că este blestemat. Părea din ce în ce mai hotărât să termine cu lumea aceasta. Ais avea nevoie de timp de gândire şi, mai ales, de timp pentru celelalte probleme ale zonei sale. Constrâns de împrejurări, îl băgă pe om în spital ca să fie supravegheat de alţii şi el să-şi vadă de ale lui. Omul ajunse trist şi revoltat în spital. Nu putea să scrie bilete, nu avea calculatorul cu el, nu era singur deloc. Având atâta timp liber se apucă să-şi aranjeze gândurile, amintirile şi dintr-un colţ ascuns al minţii îi răsună glasul unei femei “Nevasta îngerului tău”. Îl umflă râsul până la lacrimi, ceea ce atrase atenţia asistentelor şi se simţi obligat să le povestească. Femeile se amuzară şi îl felicitară pentru prietenii săi atât de îngrijoraţi pentru el şi atât de plini de umor.

Ais se împăcase deja cu ideea că omul era pierdut. Nu-l mai putea împiedica să facă ce doreşte şi nu mai avea putere să alerge atât pe lângă el. Îl văzu ieşind din spital vesel, luându-şi la revedere de la asistente de parcă fusese în tabără. Îl urmări până acasă şi fu uimit de cantitatea de provizii pe care le cumpără pe drum. Fu şi mai surprins când îl văzu gătind şi mâncând cu poftă. Părea că-şi revenise şi că nu mai avea nici un fel de gând. Seara omul primi musafiri şi povesti tot felul de anecdote şi glume. Ais se pregătea să plece când îl auzi spunând povestea cu nevasta îngerului lui. Oamenii râdeau, dar el ştia că nu fusese o glumă şi se întoarse acasă într-un gând.
 - Ai venit, îngerul meu?
 - Da, răspunse Ais întinzându-şi aripile şi primind binecuvântata suflare pe ceafă.
Apoi o luă în braţe şi o sărută.
- Cum le ştii tu pe toate..

Primul episod din viața lui Ais îl găsiți aici.

Ghinda

Nu făceam nimic. Aşteptam cuminte să-şi cumpere ceilalţi de mâncare şi să ne aşezăm undeva pentru prânz. Stăteam pe o bordură înaltă de piatră, încălzită puternic de cele 35 de grade pe care mi le oferea soarele de august.

Nu ştiu de unde a apărut. Mi-a atras atenţia fusta foarte scurtă, de un albastru puternic şi picioarele slabe şi albe. Înainte de a apuca să alcătuiesc un gând, era lângă mine.

 -  Îţi dau ţie asta, mi-a zis şi mi-a întins ceva pe care-l frământase mult între degete. Şi degetele erau asemenea picioarelor, albe şi slabe şi cumva pline de riduri deşi fata nu avea mai mult de 17 ani.
 -  Nu, am zis din reflex.
 -  Ia-o!, a insistat pe un ton care m-a făcut să întind mâna automat şi să primesc obiectul.
 -  Şi ce să fac eu cu ea?, am continuat să protestez fără să mă uit ce primisem. Era un gen de împotrivire pe care-l practic cu toţi străinii, uneori fără să vreau.
 -  Nu ştiu.. e norocoasă.

Am plecat pentru o clipă ochii să văd ce mi-a dat. Era o ghindă mare și rotundă, cu tot cu capac. Era răcoroasă și plăcută la atingere. Mi-a scăpat un zâmbet și am vrut să-l împărtășesc cu fata cea darnică, dar când mi-am ridicat privirea de la ghindă ea nu mai era acolo.
 -  Mulțumesc!, am strigat destul de tare sperând că mă aude și se întoarce.

Nu s-a mai întors. Am rămas cu ghinda și cu amintirea degetelor ei subținiri și albe, capabile să ofere răcoare în plin soare. Mă întreb dacă ne vom mai întâlni și dacă ne vom recunoaște. Nu mă întreb însă dacă ghinda chiar este norocoasă. Știu sigur că este.

Sursă foto aici

Drumurile mele toate

Nu, nu m-am născut pe drumuri, deși ar fi fost foarte posibil pentru că m-am trezit să vin pe lume într-o zi de miting în care toate străzile erau blocate. Cu toate acestea, drumurile au fost mereu mediul meu preferat. Îmi plăcea să merg la grădiniță, nu să stau acolo. Mă încântau plimbările lungi în compania bunicilor, pe străzi și pe coclauri, iubeam mersul cu trenul și deși mi se făcea ocazional rău în mașină eram mereu primul de plecare. Am zburat cu avionul și mi-aș fi dorit să meargă ca funia-n sac pentru că mie mi-au plăcut curbele. Am petrecut o săptămână în autocar, făcând 1000 km pe zi, dar nu m-aș mai fi dat dus acasă. Petrec zilnic cel puțin 2 ore pe drum spre și dinspre servici și de cele mai multe ori mă întorc acasă pe drumuri ocolite ca să dureze mai mult. Drumul nu mă obosește, nu mă plictisește, nu mă pierde.

Drumurile sunt un drog. Odată ce le-ai prins gustul nu mai poți scăpa de ispita lor. Te cheamă din cel mai dulce somn, te alungă de lângă cel drag, te împing la disperare și te trag de mână când ți-e lumea mai frumoasă, pe furtună și zăpadă. Îți cheltuie toate economiile, căci trebuie să recunoaștem că un drum vrea benzină sau bilete de tren, cazare, mâncare, apă caldă, haine curate, aparat de fotografiat, telefon și câte și mai câte. Devii sclav fără să-ți dai seama și nu există nici un medicament sau manual care să te ajute să scapi de obsesie.

Am plecat pe drumuri asfaltate și pe drumuri trasate doar de călători. Le-am împărțit cu cei pe care-i iubesc, ca semn al iubirii ce le-o port. Le-am dăruit o felie din drumurile mele ca și cum le-aș dărui un giuvaier prețios, un gram de cer. Am privit indicatoarele rutiere cu emoția cu care privești un tablou de Van Gogh într-un muzeu parizian. Mi-am urmărit umbra întipărită pe asfalt și i-am mulțumit că mă însoțește așa cum mulțumești unui înger păzitor că nu te lasă singur. Am gonit pe drumuri cunoscute și am pășit tiptil pe drumuri nedescoperite mie, am așteptat și m-am rugat. Cred că cel mai mult m-am rugat pe drumuri: să iasă soarele, să găsesc totul bine la destinație, să-mi apere dragostea de ploi și furtuni, să șteargă necazul de care fug, să mă ajute la examenul care mă așteaptă, să mă țină benzina până la pompă, să fie în viață, să mă aștepte, să mă iubească, să întâlnesc berze, să mă întorc curând. Am devorat drumul și el m-a devorat pe mine. Nu, nu pot să scap de beteșugul ăsta și nici n-o cer.

Cel mai frumos drum? Cel pe care-l aștept să vină, să-i văđ punctul în care se termină și să mă scufund în el până când ajungem un singur punct, un singur om. Un drum însoțit de umbră, în care să țin în brațe omul drag, să vedem cu un singur ochi de ciclop și să simțim cu două inimi. Un drum prin munți, prin timp, cu respirația întretăiată de efort, cu glasul pierit de frumusețe, plin de praf, un drum prin pădure, spre apus.

Cel mai urât drum? Acela din noaptea de Înviere în care cerul s-a prăbușit în mine, un drum prin noapte, cu urcuș greu și speranțe deșarte, în care totul era stabilit și eu nu puteam decât să alerg cu o viteză minusculă pe un asfalt transformat în smoală fierbinte. Aș face oricând acel drum înzecit dacă aș găsi la destinație ce-mi doream să găsesc. Dar se zice că dacă nu găsești la destinație ceea ce căutai înseamnă că nu ai ajuns la destinație. Așa că toate drumurile mele sunt de fapt un singur drum segmentat care duce spre acel ceva pe care-l caut, spre singurul punct cu care mă pot confunda, un drum pe care voi avea mereu alături umbra. Mi se vor perinda prin suflet case și copaci, nori și mări, apus și răsărit, oameni și fluturi, dar nu mă pot opri decât atunci când drumul se termină.