The Descendants (2011)

foto: imdb.com

Un film cu pretenţii de Oscar. Apreciat, judecat, vizionat, plătit bine, cu un nume sonor în distribuţie, ispititor. O dramă, actuală, posibilă, întâmplătoare. Povestea unui bărbat de vârstă mijlocie, aflat pe punctul de a deveni văduv. O poveste tristă, cu un final previzibil şi deloc încurajator.

Şi totuşi mi-am făcut nişte curaj şi m-am înduplecat să mă uit. Am înţeles partea cu tristeţea, dar nu am înţeles tărăgănarea, lipsa dialogurilor, încetineala cu care se schimbau cadrele, tăcerile mult prea lungi dintre personaje. Întreg filmul a avut doar câteva scene în care totuşi s-a întâmplat ceva. Altfel, a părut o lungă (aproape două ore) înşiruire de imagini, nu tocmai relevante. Muzica din Hawai creează atmosferă, însă pentru altceva. Filmul te face să pleci din sală de câteva ori, după floricele, suc şi orice altceva ar mai putea face timpul să treacă. Oricum, ai foarte puţine şanse să pierzi ceva din subiect.

Am observat fără să vreau acelaşi tipar lacrimogen folosit în mai toate creaţiile secolului XXI: boală, divorţ, droguri, copii cu probleme, alcool, singurătate, grupuri etnice. The Descendants le are pe toate. Lipsesc sexul şi homosexualitatea, fiind totuşi un film dedicat familiei. Nu ştiu de ce succesul are mereu aceeaşi reţetă, dar mi-e dor de Hitchcock şi de creaţiile lui, mereu inedite.