Jurnal de toamnă

La fiecare început de an înșir rezoluții strălucitoare și fierb vise mărețe. La fiecare început de toamnă, ocolesc frunzele galbene împrăștiate pe trotuar, sperând să mai lungesc un pic vara. Când începe toamna, începe sfârșitul. Ca atunci când ai termen până mâine și asta îți strică toată ziua de azi. Îmi vine să fac ore suplimentare la îndeplinit rezoluții și orice realizare mă face să pufnesc împotriva propriei întârzieri. Când vine toamna mă tem, număr, socotesc, refac măsurători și vise. Când vine toamna intru în criză de timp, privesc cerul mai mult, nu mai port ochelari de soare și mi-aș da cu toate cremele din lume să mai păstrez un pic urmele bronzului. Când vine toamna mi-e ciudă că am ajuns prea puțin la munte și mai deloc la mare, că n-am transpirat destul, că n-am purtat destul alb și nu m-am bucurat destul de drumuri. Când vine toamna, mă umplu de energie ca borcanele de gogoșari și, sub presiune, alerg după dorințe, după zile de vacanță, după drumeții. Când vine toamna mi se face umbra mai mică și pasul mai iute. Un sfârșit. Un început