Portret (XIX)

Obrazul ei alb, ca al unei statui grecești, nu se clintea sub rugămințile lui. Scund, negricios, cu părul dat cu prea mult gel, cu ochii arzând de dorință, o implora mut, jucându-se nervos cu un șervet. Îl privi o clipă cu dispreț și îi făcu semn înspre bar. El se ridică repede, își mototoli și mai mult părul și dispăru în mulțimea pestriță care înconjura barul. Se întoarse aproape imediat, cu o cafea cu spumă albă de lapte, perfect asortată cu obrazul ei. Nu-i zâmbi, nu-i mulțumi, aproape că nici nu privi dincolo de buza ceștii de cafea. Avea trăsături drepte, un pic aspre, dar elegante și voluntare. În mâinile albe, cu degete lungi și oase împungând prin piele, ceașca de cafea avea un aer familiar, de acasă. Nu rostiră nici un cuvânt până când ultima picătură de lichid dispăru din ceașcă. Apoi ea se ridică, își netezi fusta strâmtă cu palma și își aruncă geanta sub braț. Porni spre ușă în timp ce el, nedezmeticit încă, abia se ridica de pe scaun. De la ușă se întoarse scurt, cât să-i arunce un 'Adio' care-l prăbuși înapoi pe scaun, zdrobindu-i orice speranță și voință de a o urma. În urma ei, ușa se închise fără zgomot.