Portret (XXIV)

Fetița se opri brusc din vorbit și, deși continua să meargă, privirea îi rămase fixată într-un punct. Mama se opri nedumerită, urmărind privirea fetiței, dar aceasta se smulse din mâna ei și se apropie de una din băncile de pe marginea drumului, înainte ca mama să poată protesta. Se opri la jumătate de metru de bătrânul ocupant al băncii și îl privi fără să spună nimic. Mama se încruntă un pic. Omul era singur, nu foarte curat și figura lui apatică putea fi un semn de beție. Purta un trenci dubios și pălărie, în plină zi de vară. Poate era vreun cerșetor, vreun bătrân fără casă..
- Ce faci tu, fetiță?, întrebă bătrânul.
- Bine, răspunse serios fetița, fără a schița vreun zâmbet.
- Câți ani ai tu?, insistă bătrânul.
- Patru și două luni.
- Bravo! Și cum te cheamă, fetiță de patru ani și două luni?
- Ania, răspunse fetița, neclintită în privirea ei albastră.
- Cuminte ești tu fetiță, zâmbi bătrânul și o mângâie pe unul dintre obraji.
Mângâierea, sau poate aprecierea, îi smulse Aniei un zâmbet larg care aprinse privirea (tot albastră) a bătrânului. Abia atunci mama se relaxă și îndrăzni s-o cheme. Ania plecă, strigând un 'La revedere' ca sunetul unui râu de munte, iar bătrânul se gândi că ar fi bine să vină și mâine pe aceeași bancă. Poate mai trece fetița.