Despre posibilități

Pe vremea mea, nu exista Internet. Nici măcar calculatoarele nu erau ce sunt azi. Pe vremea mea, nu căutam pe Google. O întrebam pe mama și, dacă nu știa, mă trimitea la bibliotecă, la dicționare, la profesori. Aveam aparat de fotografiat cu film, mă uitam la filme doar la televizor sau la cinematograf și aveam voie să mă joc în fața blocului. Pierdeam ore în șir pe afară, jucându-ne tot felul de prostii complet lipsite de tehnologie. Aveam telefon fix și nu puteam vorbi prea mult pentru că impulsurile erau scumpe. Muzică ascultam la radio sau la casetofon. Mă duceam singură la școală, stăteam singură acasă după școală și aveam voie să-mi încălzesc mâncarea.

Când mă plictiseam acasă, cotrobăiam prin dulapurile mamei, prin debarale, prin cutiile cu amintiri. Un fel de browsing. Inventariam biblioteca și îmi alegeam cărți pe care le citeam pe furiș, deși mama nu-mi interzicea să citesc nimic. Intuiam apariția controlulul parental. Îmi vizitam prietena acasă după ore sau în zilele libere, iar mai târziu, ieșeam să ne plimbăm prin parcuri, cu escale la cofetărie.

Pe la 17 ani m-am decis că vreau să fac imagine de film. Nu știu cum mi-a venit ideea asta, nu era ceva ce-mi doream din fragedă pruncie. M-am dus la mama și am întrebat-o ce trebuie să fac. Mi-a răspuns: Institutul de Teatru și Film. Cum Google încă nu era prin preajmă, m-am dus la biblioteca liceului și am căutat ceva despre institut. Am găsit o broșură cu lista facultăților din țară, unde erau trecute secțiile și materiile de admitere: optică, gramatică, istoria cinematografiei, decor și alte probe practice. Din liceul meu cu profil matematică-fizică aș fi ieșit onorabil doar la partea de optică. Pentru restul, m-am întors la mama. A ridicat din umeri și a privit într-o parte, apoi mi-a spus că pentru gramatică găsim meditator, dar pentru celelalte nu cunoaște pe nimeni care ar putea să ne dea o indicație. În anul în care dădeam eu admiterea erau 6 locuri la secția dorită. Și nu-mi permiteam o facultate cu plată.

Astăzi, există cursuri online, gratuite, despre istoria cinematografiei și despre orice altceva. Puști de 16-17 ani deja au portofolii cu filme semnate de ei, filmate cu camerele proprii, urcate pe YouTube și trimise la diferite concursuri. Toți știu să facă și să editeze o fotografie, un film, o secvență muzicală. Au toate posibilitățile la îndemână, dar nu-și mai iau bacalaureatul. Se simt nedreptățiți pentru că li se cer prea multe. Au laptop, tabletă, jocuri video, TV plat, acces la Internet oriunde și oricând, telefon deștept, camere digitale. Nu se mai joacă în fața blocului și, probabil, nu mai stau singuri acasă până la 14 ani. Fac meditații de când încep să meargă. Cred că la 30 de ani omul este bătrân, anost și terminat din toate punctele de vedere.

Unii dintre acești puști îmi sunt colegi la cursurile online dedicate cinematografiei scandinave. Da, fac așa ceva la vârsta pe care o am, pentru că acum a ajuns posibilitatea la mine. Nu cred că voi deveni peste noapte un regizor cunoscut, cu siguranță nu mai am șansele celor de 16 ani. Dar sunt datoare să fac asta pentru mine cea de atunci. Mă bucur poate mai mult ca ei de oportunitate și îmi fac timp cu entuziasm pentru cursuri. Prezentările lor încep cu "hello, am 16 ani și sunt din România". A mea a început cu "hello, mă bucur mult că pot face acest curs".. în sfârșit.

În timpul care a trecut așteptând să se inventeze posibilitățile, am făcut alte lucruri interesante, am trăit altfel. Eu pot recupera acum o parte din posibilitățile lor, dar ei nu vor înțelege niciodată gustul acela sănătos al zilelor de vară. Prea rar își dezlipesc ochii de ecrane, prea rar se bucură de o carte, prea rar își pun întrebări lor înșiși. Uneori nu e sănătos să ai prea multe posibilități de a primi răspunsuri.