Despre tăcere

Să ne fie clar de la început, pentru că nu vreau să mă credeţi ipocrită: urăsc tăcerea. Urăsc timpul care trece nevorbit, nesorbit, netrăit. Şi ne-tăcere poate însemna vorbit, citit, desenat, scris, alergat pe munte, coborât prin pădure cu placa, ţinut de mână pe stradă, orice formă de comunicare, prin orice simţ şi-ar face cunoscută prezenţa. Nu, cuvintele nu sunt totul, dar existenţa unei legături este.

Uneori cei dragi au nevoie de linişte. Fără explicaţii, fără excepţii. Au nevoie să dispari, să taci, să nu-i mângâi. Şi asta doare, doare atât de mult încât îţi înfigi unghiile în carne ca să nu ţipi, ca să nu strici liniştea celuilalt. Voi fi sinceră din nou: nu-mi iese mereu. Dar uneori, tot ce poţi face pentru celălalt e să fii acolo. Tăcut. Iar eu trebuie să învăţ tăcerea.