Portret XXXII

Se întâmpla într-un tramvai, cu crâmpeie de oameni pentru perioade limitate de timp. O fată de 10-11 ani, cu patru frați acasă și mama bolnavă, fără tată și fără posibilități, își spunea povestea, îngenunchiată în zguduiturile sporadice. Crâmpeiele de oameni priveau pe fereastră cu gândul aiurea. Când fata și-a terminat povestea, unii i-au dat bani, ca răspuns la cine știe ce gând care i-a traversat. Fata a mulțumit, a scos dintr-o pungă o cutie cu bomboane de ciocolată și le-a oferit întâi celor de la care primise bani, apoi celorlalți. I-a rugat, a jurat că sunt curate și bune, că le-a cumpărat chiar ea, că vrea doar să ofere cuiva o bomboană de ziua ei. A încercat chiar să-i găsească pe cei care-și sărbătoreau numele în aceeași zi cu ea. Zadarnic. Nimeni nu a primit bomboanele ei.

Când nimeni nu primește ce ai de oferit, îți rămâne doar să cerșești. Să-ți întinzi mâna de la periferia vieții lor sperând că au să te vadă. Să accepți orice mărunțiș. Și să te bucuri de tot. Pentru că și viața ta trece la fel de repede.