George Topârceanu - Noiembrie

Plouă stupid...
Cerul îşi scutură
Ca dintr-o ciutură
Frigul lichid.

Cârduri de ciori -
Neagră pecingine,
Flori de funingine
Zboară sub nori...

Plouă perfid.
Şi-n doză minimă
Picură-n inimă
Neant acid.

Plouă de sus...
Toamna ironică
Îmi scrie-o cronică
Cât un Larousse.

(O Halim?, -
Pentru că nu cere
Nici introducere,
Nici "va urma"...)

Plouă placid:
A...e...i...o...u...ă...
Dacă continuă,
Mă sinucid!

George Topârceanu - Balada călătorului

                        O, e-atât de bine când pe drumuri ninse                 
                        Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
                        Un ogeac din care se ridică fum,
                        Când te prinde noaptea călător la drum!

                        Sania coboară clinul de pădure.
                        Fug în urma noastră luminişuri sure
                        Şi-n singurătatea care ne petrece,
                        Peste vârf de arbori, asfinţitul rece
                        Străbătând podoaba crengilor subţiri
                        Luminează-n aer bolţi de trandafiri.

                        Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
                        Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.
                        Se ivesc departe măguri de hotar,
                        Într-un loc se face drum pustiu de car,
                        Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării
                        Pare că sporeşte liniştea-nserării...

                        Drum de vis! E clipa mutei agonii
                        Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii,
                        Când singurătatea umbrele-şi arată
                        Şi departe-n şesuri Ziua alungată
                        Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă,
                        Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
                        Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit
                        Peste sâni de gheaţă părul despletit.

                        Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.
                        Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis...
                        Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
                        Umbre solitare şi necunoscute,
                        Treci ducând o parte din tristeţea lor,
                        Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
                        Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
                        Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă,
                        Singur cu povara cugetului tău
                        Te cuprind deodată lungi păreri de rău
                        După-o fericire care întârzie,
                        După câte n-au fost, dar puteau să fie,
                        După cele duse pentru totdeauna...

                        Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna
                        Luminează somnul unei lumi din basme,
                        Iar omătul umple noaptea de fantasme.

                        O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
                        Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
                        Un ogeac din care se ridică fum,
                        Când te prinde noaptea călător la drum!