Concurs ciclistic

Traseul

Dovezile

Trofeul

Despre oameni

Putem fi mai buni. Doar că nu ne preocupăm sau nu ni se pare că merită efortul. Abia când numărăm pierderile, ne pare rău că nu ne-am străduit mai mult. Suntem egoiști, dornici de putere, orgolioși. Judecăm pe oricine înafară de noi. Nu ne-au îndreptat mii de ani de istorie, nici minunile tehnologiei. Nu ne-au ajutat nici filosofii, nici înțelepciunea populară, nici romanele pline de subînțelesuri. N-am învățat nimic din zilele în care nu ne-a fost bine. Poate doar cum să ne răzbunăm mai crud.

Am fost sâmbătă la un tur ciclistic organizat în scopuri caritabile. N-a durat mai mult de jumătate de oră și a reușit să adune peste 500 de bicicliști. Pentru că ne-a păsat. Dar pentru cele câteva minute de așteptare în plus la un semafor, am fost claxonați cu furie, înjurați și noi și polițiștii care opreau circulația pentru coloana de bicicliști. Cei câțiva șoferi din traficul lejer de sâmbătă dupămasă așa au înțeles să se manifeste în fața a sute de bicicliști dintr-un eveniment organizat și anunțat. Pentru că pot, pentru că așa li se pare corect, să arunce cu vorbe grele și să-și revendice șoselele doar pentru ei.

Nu e prima dată când sunt claxonată și înjurată în trafic. Poate am meritat uneori, poate doar nu am dispărut suficient de repede din fața celor mai grăbiți alteori. Am întâlnit șoferi care ocupă intenționat tot spațiul dintre șirurile de mașini ca nu cumva să treacă un motociclist. Probabil aceiași care se înghesuie în ei dacă îndrăznesc să ocupe o bandă cu motocicleta. Am auzit de șoferi care au împins intenționat bicicliști înafara drumului, doar ca să se distreze. Și de șoferi care nu se asigură când schimbă direcția de mers decât față de mașini, pe motiv că restul n-au decât să stea acasă. Cunosc oameni care au lovit scuteriști sau bicicliști și nu au considerat că au vreo vină.

Putem fi mai buni. Dar, din păcate, nu ne dorim asta.

Juliet Merida

Prima Juliet cu care am făcut cunoştiinţă mi-a fost împrumutată de nişte prieteni. Cea de-a doua am închiriat-o şi nu-mi pare rău că am plătit pentru serviciile ei. Juliet II mi-a făcut o demonstraţie de forţă de primă clasă şi nu vorbesc de forţa ei, ci de a mea.

Întâi am pornit la vale, cu frânele scârţâind şi părul nărăvindu-se sub casca mov, venită la pachet cu Juliet. Părea uşor, ziceai că te duce vântul şi ai putea chiar să dai drumul ghidonului (nu am încercat totuşi..). Apoi drumul şi-a schimbat brusc dispoziţia şi ne-am trezit pe fundul unei căldări străjuite de pădure. Să fie pădure, ne-am zis, şi ne-am abătut pe o cărare de exploatare forestieră care s-a pierdut adânc în pădure. Şi dă-i şi urcă, şi dă-i şi urcă, cu Juliet ba împinsă, ba trasă până când urcuşul s-a transformat în vale, sângele bubuia în urechi şi o respiraţie fierbinte îmi ardea plămânii. Gâfâiam şi eu şi ea, dar cu fiecare pas făcut ştiam că mai pot unul, şi de-o fi ultimul mai vedem. Au fost momente când Juliet m-a sprijinit, momente când m-a lovit peste picioare şi momente când ne-am agăţat una de alta fără nici o politeţe. Ne-am adunat de pe jos, ne-am zgâriat, dar am mers mai departe, spre razele de soare care ieşeau dintre copaci. Cumva, am putut mai mult, din ce în ce mai mult.

După mai bine de o oră de urcuş, am încercat să ne bucurăm de coborâre. Aproape mai chinuitoare decât urcuşul, cu Juliet panicată lipindu-se de mine, coborârea ne-a încercat mai mult curajul şi coordonarea. Şi toată oboseala ne-a dispărut când am ajuns la râu şi ne-am clătit picioarele urzicate şi anvelopele pline de noroi. De aici drumul a fost o plăcere de Heidi fetiţa munţilor, ea cu roţile bălăcindu-se prin apă, eu sărind din piatră-n piatră. Iar râul ne-a dus la drumul asfaltat pe care-l părăsisem cu două ceasuri în urmă, aproxim 100 m mai departe de locul unde intrasem în pădure.. Dar, uneori, destinaţia e mult mai puţin importantă decât drumul. Iar eu şi Juliet ne vom aminti cu siguranţă de orele petrecute împreună, de cât de mult putem depăşi limitele, de frumuseţe şi entuziasm.

Plimbare de primăvară

Plimbare de vară

Notă: Ghiciţi pe unde?

Târg de sezon

Eu și Julliet

N-am învățat niciodată să merg pe bicicletă. De la prima construcție albastră, cu trei roți albe cu buline roșii, șa de plastic și înălțime de la sol de 50 de centimetri, nu am mai avut în proprietate nici o bicicletă. Prin școala generală, a trecut temporar o bicicletă abandonată de un văr, un Pegas legendar, și recunosc cinstit că a plimbat-o mai mult mama, pentru că după ce am luat la rând toate tufișurile, bordurile, gropile, gardurile și zidurile din jurul blocului am ajuns la înțeleapta concluzie că două perechi de pantaloni, doi genunchi și 50% din pielea mea sunt o pierdere suficient de mare pentru a înceta operațiunile. Și m-am oprit.

După aproape douăzeci de ani, democrația a ajuns la concluzia că ar fi bine să facem mai multă mișcare în aer liber și, într-un elan patriotic, au înființat prin parcurile bucureștene centre de închiriere gratuită a bicicletelor. Văzându-mi handicapul ridicat la rang de sport orășenesc, acțiune civică și distracție generală, m-am încumetat să-mi încerc norocul. Nu degeaba se spune că anumite lucruri nu se uită, ca mersul pe bicicletă. Nici eu nu uitasem lista lungă de umilințe și nici talentul de a mă înfige ca o săgetă în ce mi se părea mai grunjuros, contondent și cu țepi. Am abordat însă cu tact și cu pantaloni scurți problema, m-am înarmat cu curaj și am reușit să merg ca o doamnă, ocolind toți copiii imprudenți, încasând doar vreo două căzături discrete și julindu-mă delicat pe glezne. Odată catharsisul realizat, am abandonat din nou misiunea, convinsă că sunt capabilă mai departe de lungul nasului.

Întâmplarea a făcut ca zilele trecute s-o întâlnesc pe Julliet. Înaltă, solidă, cu vopseaua albă și piele alb cu negru pe șa, posesoare de foi și pinioane, Julliet mi-a zâmbit superior de pe portbagajul unei mașini. Era o doamnă, un fel de Musette gingașă și hotărâtă, dar nu și-a putut reține o privire suspicioasă la adresa mea. Probabil membrele mele subțiri nu au impresionat-o deloc, iar căutătura ușor speriată nu i-a dat de înțeles că aș fi vreun talent. Totuși, Julliet m-a lăsat să mă urc și m-a sprijinit în eforturile mele de a ține calea dreaptă. Am petrecut cu ea două zile extraordinare, pe asfalt, pietriș, pământ și iarbă. Mi-a iertat greșelile, m-a învățat să am încredere în ea și m-a pedepsit azvârlindu-mă în pădure atunci când orgoliul meu a luat-o înaintea aptitudinilor. M-a julit pe picioare când i-am lovit lanțul și m-a pleznit furioasă în umăr când am culcat-o pe partea nepotrivită. Dar m-a ajutat cu foile și pinioanele ei fermecate atunci când panta era mai abruptă și m-a ferit cu frânele ei puternice atunci când eram gata să zbor printre pietrele drumului. Am râs fericită cu Julliet atunci când am reușit să merg în picioare și sunt sigură că a ocolit ea singură pietrele pentru că eu eram mult prea încântată ca să mai fiu atentă. Am sărbătorit cu niște apă și, la final, i-am redat prospețimea cu o baie în râu. Ne-am despărțit de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Julliet a reușit în două zile să-mi construiască încrederea în biciclete, încredere pe care în câteva zeci de ani nici nu sperasem că o voi avea.

Uneori întâmplarea face mai mult decât orice profesor. Dorința de a fi cu cei dragi, câte un sfat bine plasat, multă voie bună și un strop de curaj sunt ingredientele succesului chiar și la vârste nepotrivit de avansate. Am auzit prea des că "dacă n-ai învățat până la vârsta asta, nici n-o s-o mai faci". Oameni dragi, Julliet, niște drumuri de munte nebătute m-au învățat însă că poți face orice, oricând atâta vreme cât ești cu inima deschisă, cu mândria lăsată acasă și cu un zâmbet răvășit pe față.