Răspunsul

Niciodată nu mi-a fost teamă că am să mă rătăcesc. Aveam încredere într-un simț nevăzut, în moștenirea primită de la înaintașii mei, în oamenii din jur, în mine. Mi-era imposibil să mă pierd, ba chiar sfidam necunoscutul încercând intenționat străzi noi, cartiere îndepărtate, orașe abia atinse. Nu m-am pierdut niciodată și-n rarele momente când pierdeam reperul îl regăseam zâmbind de departe. Îmi aduceam atunci aminte de povestea bunicului întors pe jos din Cehoslovacia când s-a sfârșit de războiul, de plimbarea mamei prin Boston, în anii '80, avidă de nou și orientându-se doar după zgârâie-nori și-mi ziceam: sigur, am cu cine semăna, cum o să mă pierd taman eu?!

Dar într-o zi m-am trezit fără noimă, într-o lume pe care nu o mai cunosc și nu o înțeleg, înconjurată de oameni care vorbesc altă limbă. Nu mai reușesc să găsesc repere familiare, nu mai știu să mă orientez și uneori, zău, am impresia că soarele răsare de la vest. M-am pierdut. Doar eu îmi pot răspunde la întrebări, iar eu nu mai sunt bună de nimic. Mângâi un mormânt acoperit de zăpadă și mă uit uimită la mâna roșie de frig care nu mai e a mea. Unde sunt? Cine sunt?


„I'm on my knees, looking for an answer.. „