Portret (X)

Îl văd aproape în fiecare zi. Negru, pașnic, cu una dintre cele mai blânde priviri pe care le cunosc. Uneori, însoțește un prieten, dar de cele mai mult ori merge singur, cu capul plecat și gândurile aiurea. Se uită la trecători cu o privire uimită, fără să-i recunoască. Ochii lui negri caută mereu, nelăsând nici un chip necercetat. Nu știu pe cine a pierdut și dacă se vor mai regăsi vreodată. Îl văd trist, dar semeț.

Labradorul negru, cu zgadă roșie, îmi iese în drum aproape în fiecare zi. Ne privim, ne zâmbim și ne vedem de drum. Nu se îndepărtează prea mult de blocul lui, blocul în care probabil a locuit cândva și care a devenit prea neîncăpător pentru el. Din povestea lui a rămas doar un nume scris pe un os de metal: Fics.

Pascal Quignard – Vila Amalia

foto: humanitas.ro

În cazul de față, povestea este mai complicată. A fost întâi expoziția, apoi filmul și la urmă cartea. Din interpretările acestei povești, m-am atașat de o idee a singurătății asumate, a hipersensibilității și percepției, a căutărilor și renunțărilor. Vila Amalia este un fel de poezie fără altă rimă decât repetiția fără capăt a vieții.

Ann își caută singurătatea, se desprinde de lume, își ascunde actele și se refugiază într-o casă construită în munte, pe o insulă italiană. Este un muzician cunoscut și apreciat de puțini, dar puținul public îi e fidel. Compune, reinterpretând compozițiile altora. Le retrăiește, le dă alt sens. Încojurată de oameni asemenea ei și fugind fără odihnă de cei diferiți, Ann își construiește o lume. Poate e curaj, poate e nebunie. Talent sau neputință. Romanul e infinit mai bun decât filmul, acesta din urmă fiind doar una dintre interpretările posibile. Dar mie mi-a plăcut alta. N-am vrut să găsesc un om care fuge de lume, ci unul care-și caută liniștea și fericirea. N-am vrut să văd un neînțeles, ci un om prea plin de sensuri. N-am vrut să cunosc distanța și am apreciat intimitatea.

Vila Amalia este un roman surprinzător de complex și de bogat în sensuri. Este scris ca o melodie și curge lin sau dramatic, ca viața.

Ce te faci când rămâi doar cu tine?

Se-ntâmplă uneori să rămâi singur cu tine. Parcurgi selectiv lista de persoane care te-ar putea scoate din solitudine și, ca într-o vrajă urâtă, nu găsești pe nimeni disponibil. Analizezi apoi oferta de evenimente, treburi, comisioane, facturi, cărți, drumuri. Nimic. Ca printr-un făcut, dispui de timp doar pentru tine. Unii s-ar bucura, menționând că în vârtejul zilelor este greu de găsit timp doar pentru tine. Alții te-ar îndemna să faci tot ce-ți trece prin cap și n-ai mai apucat de mult timp să faci. Dar cei mai mulți ar recunoaște că cea mai proastă relație o avem cu noi înșine și este extrem de dificil să ne petrecem câteva ore în această companie neprietenoasă. Am căutat soluții, să zicem pentru o zi de sâmbătă când este mai ușor de omorât niște timp:

1. Ai toată gama de magazine la dispoziție, dar nu-ți trebuie nici șosete, nici cuie, aproape că nici pâine. Îți displace să te plimbi gură-cască prin magazine și-ți amintești că poate o mașină nouă de găurit ar merita căutată. Te plimbi expert printr-un imens centru comercial dedicat uneltelor, cumperi un robinet (că nu se știe niciodată) și vorbești cu o fată pistruiată de la casă explicându-i avantajele robinetelor de altădată.

2. Ai toată gama de muzee la dispoziție, dar cel mai lung tur ar dura 20 de minute. Ori sunt în renovare, ori sunt aglomerate, ori sunt de-a dreptul pustii și de exponate și de clienți. La cele mai multe ai mai fost, dar nu strică o aducere aminte. Te înarmezi cu răbdare, te deplasezi pe jos indiferent de vreme și reușești să transformi cele 20 de minute în 3 ore. Te uiți absent la niște obiecte. Alternativ, îți poți lua notițe ca să pari interesat.

3. Parcul este cea mai tristă variantă și nu o recomand decât posesorilor și amatorilor de biciclete, role, skateboard, etc. De îndată ce ai pus piciorul în parc, mii de gânduri ascunse și parșive te atacă nemilos, ajutate de privirile insistente sau scârbite ale trecătorilor.

4. Există întotdeauna metoda cărți, filme, TV cu marele dezavantaj că nu te scoate din casă. Amatorii de aer nu prea rezistă acestei metode, decât dacă posedă casă cu grădină, caz în care nu au voie să se plângă.

5. O metodă cel puțin interesantă o constituie plimbările tematice. Un obiectiv pseudo-turistic, un loc nedescoperit încă, o clădire interesantă. Din nou ajută să găsești un scop: fotografii, detalii istorice, o locație utilă pe viitor.

6. Dacă nici una dintre metodele de mai sus nu a funcționat, poți oricând să faci treburi casnice, să speli mașina, să dezgheți frigiderul, să cauți o cizmărie. Atenție, fii riguros altfel gândurile vor găsi o cale de dialog și va trebui din nou să dai nas în nas cu dușmanul: propria persoană.

Cum lista mea de soluții se încheie aici, vă invit să împărtășiți din secretele voastre de a negocia amiabil cu propria persoană în zilele în care rămâneți în doi.

O zi bermudiană

Prima casă de bilete RATB închisă. Era 8:05. Metrou. Piaţa Unirii. Casă de bilete deschisă, biciclist furios. De ce mă trimiteţi aiurea dacă nu ştiţi să mă ajutaţi?. Vă rog, 4 bilete. Cât costă un bilet? Câte bilete vreţi? 4! 5.20. Daţi-mi 20. Mulţumesc. Am făcut 2 paşi cu biletele în mână şi m-am întors. Biciclistul nu mai era nicăieri, iar casa de bilete era ferecată cu obloane mari.

Autobuz cu lume nu prea multă, suficientă cât să nu văd drumul. Mă dau jos, deja e seara. Cunosc locul, merg la sigur. E devreme. Traversez cu o urmă de zâmbet neclar, nici eu nu ştiu de ce. Zăresc chioşcul de unde mi-am luat data trecută biscuiţi. Ocolesc blocul şi.. o imagine necunoscută mă izbeşte violent. Mă întorc, verific, număr, recunosc şi pornesc sigură pe aceeaşi alee. Nimic. O altă lume, o amestecătură de alei şi blocuri, oameni care mişună în penumbră, feţe necunoscute. Întreb. Nimeni nu ştie strada, nimeni nu ştie locul, nimeni nu mă cunoaşte. Mă întorc din nou, traversând printre razele de lumină ale farurilor, e aproape noapte. Alerg, mă împiedic, inventariez decorul, recunosc tot, dar când să intru pe aleea ştiută mă pierd într-un necunoscut perfect.

Ştiu unde sunt. Nu m-am rătăcit şi sentimentul că acolo trebuia să fiu nu mă lasă să caut altă soluţie. Întreb un om, doi, zece. Nimeni nu ştie nimic, sunt doar trecători, mă sfătuiesc aiurea să traversez sau să intru într-o cafenea să întreb. Se uită la mine amuzaţi şi puţin convinşi de argumentele şi reperele mele. De câteva minute mă plimb aiurită în jurul unui bloc. Te sun, nu mai rezist. Te rog. Unde sunt? Departe. Întoarce-te. Alerg un autobuz care pleacă de acolo şi nu mă uit în urmă. Imaginile cunoscute mă urmăresc încă multă vreme şi amintirea altora noi s-a estompat. Totul mi-e străin, rece şi e atât de întuneric. Cobor. Alerg. Suni. Unde eşti? Nu ştiu, nu reuşesc să mint. Mă împiedic. Îţi zic multe, dar nimic din ce-mi doresc cu adevărat. Mă cerţi, mă îndrumi. Cum de-ai uitat de chioşcul de pe colţ? Era acolo, jur. Nu văd pe unde merg, nu recunosc nimic, dar te aud respirând prin antene şi e suficient. Încă un colţ, încă o alee. Am ajuns. Fără să ştiu unde. Dar cu tine.

Răspunsul

Niciodată nu mi-a fost teamă că am să mă rătăcesc. Aveam încredere într-un simț nevăzut, în moștenirea primită de la înaintașii mei, în oamenii din jur, în mine. Mi-era imposibil să mă pierd, ba chiar sfidam necunoscutul încercând intenționat străzi noi, cartiere îndepărtate, orașe abia atinse. Nu m-am pierdut niciodată și-n rarele momente când pierdeam reperul îl regăseam zâmbind de departe. Îmi aduceam atunci aminte de povestea bunicului întors pe jos din Cehoslovacia când s-a sfârșit de războiul, de plimbarea mamei prin Boston, în anii '80, avidă de nou și orientându-se doar după zgârâie-nori și-mi ziceam: sigur, am cu cine semăna, cum o să mă pierd taman eu?!

Dar într-o zi m-am trezit fără noimă, într-o lume pe care nu o mai cunosc și nu o înțeleg, înconjurată de oameni care vorbesc altă limbă. Nu mai reușesc să găsesc repere familiare, nu mai știu să mă orientez și uneori, zău, am impresia că soarele răsare de la vest. M-am pierdut. Doar eu îmi pot răspunde la întrebări, iar eu nu mai sunt bună de nimic. Mângâi un mormânt acoperit de zăpadă și mă uit uimită la mâna roșie de frig care nu mai e a mea. Unde sunt? Cine sunt?


„I'm on my knees, looking for an answer.. „

Despre alegeri, mecanisme, paradox

Te-am ales pe tine. Dintre toate femeile lumii (reduse la numărul celor pe care le cunosc şi care îndeplinesc criteriile de eligibilitate) te-am ales pe tine. Ce onoare, nu? Este o onoare uşor de transformat în oroare pentru că nu te-am întrebat dacă vrei să te aleg, nici măcar nu ştiu dacă ai licitat în acest scop. Dar eu te-am ales şi asta e cel mai important.

Acum păzesc telefonul. Sigur vei suna, doar eu te-am ales să-ţi dăruiesc inima mea numai ţie, pentru totdeauna. Cum? N-o vrei? Dar cine ţi-a cerut draga mea aşa ceva, eu m-am oferit pentru sacrificiu, mi-am înfipt în inimă dragostea asta pentru vecie şi dacă o voi smulge de acolo voi sângera până la moarte. Sigur că ştiu că eşti liberă să alegi pe cine vrei, dar nu mă pot opri să sper că voi fi eu acela. Din când în când mă uiţi şi trebuie să-ţi aduc aminte de mine şi dragostea mea. Mă alungi cu un gest sau o vorbă, te chinui uneori în regrete întrebându-te dacă vei fi pedepsită pentru lipsa ta de dragoste. Sigur că vei fi, şi eu sunt.

Sună. Mă reped ameţit de dorinţă să răspund înainte ca sunetul să-mi fi atins urechile. Nu eşti tu. Mi se citeşte dezamăgirea în glas, iar femeia de la celălalt capăt al firului o simte. Oftează şi-mi aminteşte de ea reţinându-şi lacrimile. Aproape am uitat cine este. Îşi spune numele de 2-3 ori până când trezit la realitatea camerei mele goale îmi amintesc. O simt tresărind de bucurie că totuşi nu-i închid deranjat de apelul ei. Mi-amintesc tot. Ea m-a ales pe mine. Dar n-am rugat-o eu aşa că să mă scutească de scenele astea lacrimogene demne de orice telenovelă de succes. Da, m-a ales dintre toţi bărbaţii lumii ei, cu bune şi rele, pentru totdeauna. Mă iubeşte deşi nu mă prea vede şi ar muta vreo câţiva munţi să fim împreună. Ce mai fac? Dau drumul la televizor şi caut febril un post gălăgios, cu muzică şi oameni care petrec. Uite asta fac, prin cluburi cu prietenii, mint eu jucându-mă cu o cutie de bere pe canapeaua din sufragerie. Nu, nu ne putem vedea, suntem în plină petrecere. Oftează, zâmbeşte şi îmi urează să fiu fericit, apoi închide ca să-şi înghită lacrimile departe de urechile mele sensibile. Aranjez telefonul iritat de întrerupere. Dacă ai sunat ?

N-ai sunat. Aflu acest amănunt destul de repede pentru că ros de nelinişte te sun în clipa în care am închis telefonul. Îmi răspunzi acru, aruncând un deranjat « a, tu erai » care nu prevesteşte nimic bun. Încerc să fiu nonşalant, să lansez o conversaţie interesantă, dar îmi retezi avântul brutal scuzându-te că aştepţi un telefon important. Da, sigur, nu te mai deranjez, sună-mă când poţi, bângui grăbit şi închizi înainte de a apuca să-ţi urez o dupămasă frumoasă.

Suntem mecanisme programabile care funcţionează într-o simbioză ciudată dictată de măreţul ceasornicar al lumii. Din când în când ni se înfige o şurubelniţă mică şi ascuţită direct în suflet, doar în scop ştiinţific. Se analizează răspunsul la stimuli, şocul emoţional şi reacţiile adverse. Devenim dependeţi de şurubelniţă şi nu mai putem trăi decât în prezenţa ei. Altfel suntem lăsaţi să decidem singuri de ce mecanism ne alăturăm roţile zimţate. Noi ne prindem de alţii, alţii se prind de noi, într-un nesfârşit dans al scaieţilor, al o rotiţelor şi şuruburilor. Ne desprindem greu, lingându-ne rugina. Căpătăm uzuri ce nu se mai repară niciodată. Ne mângâie doar speranţa că într-o zi vom fi aleşi pentru experimentul sublim, împunşi cu şurubelniţa fără să ne dăm seama şi implicaţi pe viaţă în simbioza dictată de maestru.

O fată singură-n parc

Când ești una dintre acele tinere femei care nu posedă verighetă și soț agățat prin verigheta pereche de fustele tale – cum s-ar zice necăsătorită, celibatară, fată mare sau femeie singură -, ziua de sâmbătă este dedicată unui răsfăț personal. Nu tu călcat, nu tu spălat, nu tu gătit, nu tu piață sau centru comercial. Când ești una din aceste persoane, nu te plimbă nimeni în mall ca să mănânci și tu măcar în weekend la fast-food și să vezi un film. Nu. Tu bați librăriile îmbrăcată ca o vedetă de cinema incognito (pantaloni largi, pantofi fără toc, tricouri și mai largi și ochelari de soare), înarmată cu o cafea cu lapte și cu o poftă nebună de o carte nouă. Stai în librărie până se termină cafeaua, alegând și răsfoind, și de cele mai multe ori achiziționezi o carte fără de care chiar nu mai putea pleca de acolo. Pentru situațiile în care nu găsești, ai o carte în geantă.

Te îndrepți apoi agale spre un loc însorit și îți alegi tacticos o bancă și un suc. Inspiri adânc, scoți ochelarii de soare și deschizi cartea. Departe răsună ușor ritmul muzicii populare autohtone, vreun ansamblu, vreo sărbătoare. Preț de 3 pagini citești liniștită, fascinată de albeața paginilor în care bate soarele și amețită de licuricii strălucitori care încep să-ți joace prin fața ochilor. Încălzită de soarele binevoitor, te scurgi ca o pisică lăsând să-ți cadă sandaua dreaptă.

Primul care te întrerupe din reverie, lectură și pace este un bărbat de vreo 70 de ani care se oprește admirativ lângă bancă și zice "Se vede că sunteți o duduie cu mult bun simț, de aceea sunteți atât de slabă." Zâmbești politicos și-ti bagi nasul adânc în carte, poate domnul observă și pleacă. Dar gândurile îți sunt deja tulburate și nu te mai poți concentra la citit. Realizezi că puțin îți pasă de complimentul lui și că ai fi preferat să-ți zică ceva de genul "nu m-am putut opri să nu admir o femeie atât de frumoasă și cu gust ca dumneavoastră. Bluza aceasta decoltată vă definește perfect bustul amplu și.." Termină cu prostiile, nici un bărbat nu cunoaște expresia "bust amplu". Colac peste pupăză sau inteligență peste bun-simț, nenea adaugă convins că ești cu siguranță o persoană și inteligentă și cu bun simț. Îți vine să-i zici că nici un bărbat aflat în prima jumătate a centenarului vieții sale nu dă doi bani pe inteligență, dar in loc zâmbești strâmb, mulțumești și îi urezi o zi bună.

Apuci să mai citești două pagini până când un tânăr vânzător ambulant se oprește mult prea aproape de tine. Cam între ochii tăi și cartea pe care o ții în mână. Vinde busuioc proaspăt, din ăla ce aduce noroc în dragoste și măritiș rapid. Când să refuzi politicos și ferm cineva se împiedică de butonul de volum al boxelor ansamblului folcloric și muzica răsună puternic. Tu refuzi, omul insistă, totul pe muțește aparent deși amândoi urlați din toți rărunchii. Începi să te enervezi pe norocul și busuiocul lui și când țipi mai tare "Nu vreau domnule să mă mărit, lasă-mă-n pace!" un bun samaritean se împiedică iarăși de butonul cu pricina și muzica tace brusc. Parcul răsună de vocea ta isterică. Mamele își strâng copiii la piept, iubiții își iau protector iubitele de după umeri, bătrânii se închină. Zâmbești candid, roșie ca o pătlăgică, dar măcar ai avut succes, pentru că vânzătorul se îndepărtează grăbit de teama jandarmilor.

Mai citești o pagină. Un grup destul de numeros trece prin fața ta. Îi auzi fără să vrei:
- Uită-te la asta săraca. Stă și citește în parc. N-are și ea pe unu s-o scoată la aer în weekend.
- Mai știi tu? O fi de-aia cu ifose.
- Mda, nici nu pare așa tânără. Trebuia să aibă copii de mult.
- S-ar potrivi cu văru' Mișu, că și ăla e holtei bătrân.

Ai ridicat de mult ochii din carte și fixezi grupul ca din întâmplare. Ei continuă să vorbească despre tine, uitându-se fără jenă și ignorând simțurile tale normal dezvoltate. Apoi la fiecare pagină citită trece câte un grup. Te uiți la ceas nervos, să ții minte ora aia la care e musai să nu mai calci în parc vreodată. Închizi cartea, că poate ea era de vină. Acum ești doar un om care admiră parcul într-o zi frumoasă de vară. Grupurile continuă să treacă și să comenteze. Ești pe rând fată sărmană, divorțată, ieșită la agățat, nebună de-aia de umblă prin parcuri și fură copii (cum s-a dovedit în nu știu ce telenovelă). Categoric ești întâi de toate surdă și oarbă, ceea ce te face să te întrebi de ce-și mai pun alte întrebări.

Îți aduni lucrurile și pleci. Te scufunzi în aglomerația străzilor centrale care funcționează ca un camuflaj. Mergi repede și hotărât ca să nu dai de bănuit. E deja dupămasă și ziua de răsfăț se apropie de final. Cumperi covrigi și niște mere și termini de citit în fotoliul preferat, cu ultimele raze de soare pătrunzând pe fereastră.

Villa Amalia (2009)

Nu a fost greu să găsesc un film cu Isabelle Huppert și am găsit chiar unul recent, Villa Amalia. Nu mi-a fost greu nici s-o recunosc pe femeia din portrete, o femeie pe care nu o cunosc și nu o înțeleg. Filmul este despre ea, femeia, înșelată, mândră, răzbunătoare, sensibilă, temătoare, mereu în căutarea unei liniști care nu va veni niciodată.

Ea este Ann. Pianistă apreciată, soție de 15 ani, un om împlinit. Și totul se termină sau începe cu trădare, iar când spun totul vorbesc serios pentru că Ann fuge de lume, de oameni, își vinde sau distruge orice urmă de trecut, de amintire. Își caută liniștea.

Villa Amalia este o expoziție de imagini în mișcare, o colecție de portrete și peisaje. Cuvinte puține, imagini copleșitor de multe, îmbinate brutal, cu salturi în cadru și mult întuneric. Îți dă o senzație de respirație întretăiată a unui om care a urcat în grabă un munte. Din când în când mai scoate un cuvânt, dar în majoritatea timpului respiră greu și se uită nesătul în jur să vadă unde a ajuns. Călătoria Annei în căutarea sinelui trece prin Belgia, Germania, Austria și se termină (cel puțin în film) în Italia. Peisajele văzute prin ochii ei sau încadrând-o sunt o reprezentare a esenței acelei țări. Nu știu dacă va rămâne în Italia, în mica vilă Amalia de pe țărmul mării (atât de simplă și construită cu atâta drag), dar cred că într-adevăr iubește locul acela. Filmul nu-ți dă nici un indiciu, este doar o căutare, un amestec de gânduri, sentimente și dorințe adunate cu multă singurătate și tristețe.

Ann își permite să plece, să dispară. Are posibilitățile materiale și este lipsită de orice obligații. Dar eu nu cred că un loc, oricât de frumos ar fi, poate înlocui oameni. Nu cred că singurătatea se vindecă prin admirație sau contemplație. Nu cred că un om fericit în singurătatea lui este la fel de fericit ca unul înconjurat de oameni dragi. Așa că nu am fost de acord cu substratul acestui film, deși mi-au plăcut interpretarea și stilul de realizare. De data asta nu pot face o recomandare, Villa Amalia este alegerea fiecaruia.

Peisaj citadin

Aseară am ajuns acasă ca de obicei. Am deschis geamurile larg şi am lăsat soarele după-amiezii să intre unde vrea el şi motanul să iasă unde vrea el. Nu era nimeni altcineva şi m-am bucurat în sinea mea pentru că aveam să-mi desfac în linişte jucăria. De câteva ore eram proprietara unui aparat de fotografiat o frumuseţe şi abia aşteptam să-l pipăi şi să-l încerc. 

Mi-am făcut o salată şi am pus de un grătar pe aragaz (boierie de locatar la bloc). În cele câteva minute rămase, asezonate de sfârâiala grătarului, am deschis cutia, am scotocit prin toate cotloanele ei, am scos tot şi am deschis ghidul la pagina 1: “Ataşaţi cureaua”. Zic, asta am timp să fac acum, unde e cureaua?! Am căutat cu înfrigurare peste tot, cureaua mea lipsa. Mi-am amintit că plecând de la servici m-am oprit într-o staţie de tramvai şi am arătat unei colege jucaria nouă şi sclipitoare. Atunci observasem cureaua şi mă bucurasem că nu trebuie să caut să cumpăr eu separat. Probabil că-mi căzuse pe jos sau o uitasem pe bancă. Am oprit focul la grătar, m-am îmbrăcat şi am ieşit pe uşă în 3 minute. 

Nu puteam concepe să rămân fără cureaua aceea. Am alergat preţ de 2 tramvaie aglomerate, transpirate şi încete (mult prea încete pentru timpul meu) până în staţia cu pricina. Era pustie şi scăldată în soare. Pe banca prăfuită, de metal, nu se vedeau decât urmele a două persoane. Sub bancă, mă aştepta cuminte şi speriată cureaua mea nou-nouţă. Am strâns-o cu ambele mâini de parcă mi-ar fi lipsit ani de zile. Bătută de soare şi de un vânt cu miros de mare (zău, pe Trafic Greu în Bucureşti aseară mirosea a mare!) am plâns. 

Singură într-o staţie de tramvai în care nu venea nimeni, ţinând strâns cureaua în mâini, mi-am plâns norocul de a-mi găsi cureau, dar nu şi drumul. Norocul că staţia m-a aşteptat şi cureaua a vrut să fie numai a mea, iar el fuge şi mă alungă. Norocul că urmele mele pe banca prăfuită au dăinuit, iar umbrele mele prin viaţă se sting când am întors spatele. Norocul că am avut curajul să mă întorc după o curea, dar nu mă mişc doi paşi pe un drum mai bun. Am plâns cu resemnare, cu linişte, cu neputinţă. Am plâns că tramvaiul vieţii mele, menit să-mi arate minunile lumii, are staţii necunoscute mie şi parcă îmi tot închide uşile în nas, oricât m-aş strădui. Am plâns pentru că am rătăcit drumul şi zac într-o staţie pustie cu o curea în mână. N-am putut să-mi amintesc, n-am putut să visez şi neputinţa a durut crunt.

M-am întors acasă, la salata, friptura rece şi motanul meu. Eram atât de obosită şi atât de îndrăgostită.. Dar cum zice Simone de Beauvoir: « A  trăi înseamnă a îmbătrâni, nimic mai mult »;  în casa mea încă mirosea a friptură proaspată, iar salata de roşii era mai gustoasă ca niciodată. Soarele apunea liniştit în balcon, motanul moţăia pe undeva, iar eu îmbătrâneam sub numărătoarea neiertătoare a ceasului din bucătărie. Aparatul de fotografiat reîntregit mă aştepta cuminte să-mi reiau entuziasmată descoperirea, dar aventurile avute îmi schimbaseră un pic starea de spirit. Ce să fac acum? Secundele ticăiau înainte grăbite şi eu le pierdeam pe fiecare. Sau poate nu... poate viaţa se trăieşte ca însemnările unui seismograf, într-un ritm frânt cu excese locale şi rupturi majore. Chiar simplul fapt că acum gândesc aceste lucruri poate însemna că sunt vie şi trăiesc cu intensitate maximă acest moment. Şi totuşi aş fi putut face mai mult de atât.

Mai aveam încă aproape o oră de lumină şi un aparat de testat. M-am îmbrăcat de stradă pentru a 2-a oară, am montat cureaua recuperată şi înarmată de drum am ieşit la agăţat instantanee. Vecinii de bloc întorcându-se de la muncă, pisicile şi câinii cartierului, maşinile înghesuite la semafor, cei câţiva copaci întâlniţi, toate au devenit brusc obiective turistice. Nişte poze triste, amărâte şi prăfuite. Încercam să găsesc un motiv de a crea şi stoca o imagine, de a-mi alunga amintirile despre locurile pe care le vedeam zilnic, încercam să descopar ineditul în jurul meu. La început mi-a fost greu. Mă repezeam să fixez o imagine fără să-mi acord timp de contemplare, fără să observ întregul context şi să-i dau posibilitatea de a evolua. Apoi, am căpătat răbdare şi în a privi şi în a apăsa pe declanşator. I-am dat şansa doamnei ieşite cu nepotelul la plimbare să-l priveasca duios cum râde arătându-şi gingiile. Am lăsat copacii să danseze în adierea serii până când roşeaţa apusului le-a cuprins frunzele. Am mărit frunţile încruntate până când cutele care le brăzdau au devenit munţi. Am lăsat soarele să scalde maşinile din trafic până când au părut că se îndreaptă spre mare, într-o vacanţă colectivă şi veselă. Încetul cu încetul am zâmbit lumii şi lumea mi-a zâmbit. M-am trezit pe tărâmuri necunoscute, cu ascunzişuri în care soarele nu răzbate, cu îndrăgostiţi pe care nu-i cunoşteam, cu bebeluşi pe care nu-i văzusem crescând. Obosită de emoţie mi-am căutat drumul spre casă.

 Duceam în memoria aparatului o nouă lume, aflată la câţiva paşi de mine, dinainte de a exista eu, dar cu totul necunoscută mie. Motanul mă aştepta încă somnoros. Soarele apusese de mult, lăsându-mi curiozitatea unui nou răsărit.

(publicat în numărul din decembrie 2009 al revistei literare Fereastra)

Noaptea Sfântului Andrei

Încet, fără grabă, mă-nghite zăpada.
Întunericu-mi intră în ochii speriaţi
Lumea-i străină, iele şi draci.



Nu mai am sâni, nici trup, nici grosime
Sunt suflet acum, o parte din tine.
Cu braţele-mi strâng genunchii la piept
Să nu-mi fie frig, să nu pot să plec.

Îmi curge-ntuneric în minte, pe mâini.
Dispar în nefiinţă, în somn şi în ieri
Amintire, te rog să nu pieri!

Să redefinim termenii din dicționar (II)

SINGURĂTÁTE, (2) singurătăţi, s.f. 1. Faptul de a fi singur (1); starea celui care trăieşte singuratic (1); spec. izolare morală. 2. Loc retras pe unde oamenii nu umblă deloc sau trec foarte rar; loc pustiu, lipsit de oameni (şi de animale); pustietate; p. ext. izolare. – Singur + suf. -ătate.

Studiu de caz: cauzele singurătății

Se spune că băieții își fac mai ușor prieteni pentru că sunt mai puțin predispuși la melodramă, mai puțin statornici în decizii și joacă de plăcere în echipă. Fetele, pe de altă parte, tind să se supere din nimic și să nu uite pățania multă vreme. Le ajută și memoria și capacitatea de a desface firele în optișpe. Sunt adepte practicante ale psihologiei aplicate și comparate. De asemenea, studiile spun că prieteniile se leagă cu precădere în etapa de școlarizare. Cum am terminat aproape toate tipurile de școli posibile, iar la restul am renunțat deocamdată, îmi permit să analizez, punctual, faptele care au adus fenomenul singurătății atât de frecvent în zilele mele.

Nu mi-am dorit niciodatӑ singurӑtate. N-am fost un copil timid şi neînţeles. Pӑrinţii m-au iubit și mi-au acordat toată atenția lor. Totuși, de-a lungul și diagonala timpului, am rămas singur în situații neașteptat de dese și nepotrivite. Magneți umani răspândiți în jurul meu au captat toată energia și au respins încercările mele, poate stângace, de a mă alătura lor.

Primul lucru care trebuie spus este că nu știu să semnez tratate de alianță. Dacă nu las de la mine, sunt catalogat ca înfumurat și îndârjit. Dacă ofer compromisuri la masa tratativelor, nu sunt demn de luat în seamă, om fara principii și demnitate ce sunt. La mine funcționează alianța la prima vedere, orice peticiri ulterioare fiind complet lipsite de rezultat.

Nu sunt fotogenic. Cu alte cuvinte, ies prost la prima impresie, iar în puținele cazuri în care aceasta îmi reușește, impresiile developate în timp aduc retragerea posibilor aliați și încetarea tratativelor. Aici întervine și acea lege a lui Murphy: "cu cât te strădui mai mult, cu atât iese mai prost" (Să-mi fie cu iertare dacă Murphy nu a zis așa ceva. În acest caz, ar fi trebuit să zică.)

Se pare că nu am găsit soluția potrivită pentru relații interumane normale și adaptare socială. Poate ar trebui sa-mi asum egoismul de a mă apuca de fumat. Așa aș evita momentele penibile în care stau lângă un grup de fumători carismatici încercând să mă integrez și reușind doar să tușesc bolnăvicios spre lehamitea adunării. Și aici intervine paradoxul: dacă mă îndepărtez cu vreun pretext oarecare se vorbește că mă cred mai bun și sunt distant; dacă rămân, fumătorii amabili îmi întorc spatele pentru a mă proteja de fumul nociv.

Eu unul n-am soluție încă. Nu disper și încerc acea miraculoasă cale de mijloc și toate glumițele din dotare. Ar prinde grozav de bine niște sfaturi pe care să nu le urmez, dar care să-mi justifice niște acțiuni. Voi reveni cu detalii și puncte nevralgice de îndată ce nivelul de autocompătimire va atinge pragul maxim acceptabil.