Despre dor

Niciodată n-am știut să fac față dorului. Mi se umpleau ochii de lacrimi la cea mai mică formă de amintire, sunam la șapte dimineața doar ca să spun că mi-e dor, mă uitam în oglinda retrovizoare până mă dureau ochii, stăteam cu nasul lipit de geam sau cățărată pe gard așteptându-i. N-am putut niciodată, Zoe, să fiu bărbată când a venit vorba de dor. E în stare să mă năruie pe stradă, privind cu ochi goi în asfalt murdar, sau pe vârf de munte în fața unei priveliști frumoase. Mă dibuie la concerte în cea mai mare aglomerație, nu mă lasă să dorm și simt că încetul cu încetul îmi face găuri în stomac. Orice obiect cât de neînsemnat e prețuit ca o icoană. Nu sunt în stare să mă lupt cu dorul. Micul meu secret e că nici n-am încercat. Îl las să mă copleșească, să-și facă meandrele, să mă sfărâme dacă așa poftește. Mi-e teamă că nu-i o lecție prea frumoasă, dar azi e una din acele zile în care aerul nu-mi ajunge la plămâni, în care toate canalele de comunicare sunt blocate, în care mă înec.. de dor.