Despre nemulțumire

foto: cmcforum.com

Uneori e vorba de grăsimea de pe burtă. Alteori, e doar o replică idioată care ți-a scăpat seara trecută, producând un moment de liniște deranjantă în locul unuia de haz isteric. În cazuri frecvente e vorba de eșec, la examene, la interviuri, în relații. În cele mai dureroase cazuri, se adună din orice faci, din orice încerci să faci. Uneori, pur și simplu nu-ți iese.

Devii închis, devii nervos, devii tăcut. De parcă toți ar ști lunga istorie a neputințelor tale. Ești prea încet, ești prea grăbit, poate doar neatent sau atât de îndârjit încât totul îți scapă. Nu ești bun la una sau alta, te împiedici mereu, ai spart ghinionul de prea multe ori. Te pierzi. Simți ochii tuturor asupra ta, așteptarea lor încremenită, îi vezi mirosind victoria și cuprins de entuziasm gafezi îngrozitor. Le citești dezamăgirea în ochii care nu demult îți așteptau succesul. Data viitoare, vor aștepta de la început să greșești, pentru că așa faci tu întotdeuna. Vor renunța să mai creadă în tine.

Te împarți în doi. Unul care dorește și unul care nu reușește. Simpatizezi cu cel doritor, desigur, și îl urmărești cu milă sau cu furie pe neputinciosul celălalt. Îl înveți de bine, îl bați la cap, dar, invariabil, greșește. În cele din urmă, renunți. Dorințele devin vise. Doritorul devine apatic. Neputinciosul nu mai încearcă, se resemnează și devine trist. Arbitrul nemulțumirilor tale a plecat demult. Nimeni, nici chiar tu, nu se mai așteaptă să reușești. Când renunți să mai încerci, ești pierdut.