Ce-i fericirea..

Dintr-o mașină oprită sub fereastră se auzea slab melodia aceasta. „Ce-i fericirea, dragul meu?” Probabil că atunci când afli ce te face cu adevărat fericit, nu mai este decât un pas până la a candida la titlul de cel mai fericit om din lume. Din păcate, uneori ne dăm seama de drumul bun abia după ce am trecut de el, zorind prea tare într-o direcție ușoară și aparent potrivită. De aceea, uneori aleg cărări înguste și pline de rădăcini, drumuri rupte și anevoioase sau chiar dealuri lipsite de drumuri. Poate autostrada nu a fost făcută pentru fericirea mea.

Zelda Fitzgerald – Acordă-mi acest vals

Viaţa soţilor Fitzgerald a fost departe de a fi banală. Firi artistice, pierdute în tumultul petrecerilor şi rigorilor societăţii începutului de secol XX, Zelda şi Francis Scott Fitzgerald şi-au lăsat amprenta literară asupra lumii, prin romanele lor dedicate şi inspirate din propria viaţă. „Acordă-mi acest vals” este varianta autobiografică a Zeldei, ca răspuns la „Blândeţea nopţii” scrisă de soţul său.

Deşi considerată sub valoarea artistică a soţului său (unii chiar spun că romanul „Acordă-mi acest vals” a fost revizuit de Francis Scott Fitzgerald în perioada în care Zelda a fost internată la un sanatoriu), scriitura Zeldei poartă o puternică amprentă feminină. Viziunea ei este dramatică, onirică, încărcată de comparaţii şi metafore, tulbure. Viaţa din perspectiva Zeldei este mult mai lipsită de umor şi mai încărcată de emoţie. Supusă eşecurilor şi cu răni mai greu de vindecat. Zelda scrie contemplativ, poetic aproape prin cantitatea de forme stilistice, uneori fără subiect precis şi logică, dar mereu gânditor, filosofic.

Prinşi în valul propriei vieţi, Zelda şi Francis Scott Fitzgerald şi-au căutat refugii, oaze de linişte. Admiraţi pentru dragostea lor, pentru unitatea cuplului lor, ei şi-au trăit anii expuşi, analizându-şi fiecare gest şi fiind analizaţi de cei din jur. Nu poate fi uşor să duci o astfel de povară. Partea mai sumbră a vieţii lor răzbate mai bine din textul Zeldei, iar ea merită citită nu prin comparaţie, ci din altă perspectivă.

Dans pe motocicletă

Francis Scott Fitzgerald – Povestiri cu Basil şi Josephine

Considerate a fi scurte introspecţiuni în propria biografie, „Povestiri cu Basil şi Josephine” este o culegere de amintiri, de instantanee scriitoriceşti din lumea începutului de secol XX. Povestirile încep de la vârsta anilor de şcoală şi se opresc aproape de vârsta adultă, aducând în prim plan o lume de experimente, de convenţii sociale şi revoluţii proprii, acea vârstă adolescentină atât de frumoasă şi chinuită.

Talentul de povestitor al lui Fitzgerald mă face să revin la romanele şi volumele sale de proză scurtă, de fiecare dată când vreau să citesc ceva frumos. E o reţetă a succesului pentru mine. Îmi plac umorul şi dezinvoltura poveştilor sale, complexitatea personajelor şi talentul fotografic, de observator al unor momente aparent banale, dar care sunt capabile să descrie o generaţie întreagă sau un punct deosebit al istoriei.

 „Povestiri cu Basil şi Josephine” aduce cumva cu amintirile lui Creangă, dacă vreţi şi dacă puteţi să-l teleportaţi pe Nică în America anilor 1900. Complet alt stil de viaţă şi alte preocupări decât pupăza, dar acelaşi umor, aceleaşi senzaţii transmise prin cuvinte, aceeaşi melancolie a anilor tinereţii.

Despre meserii

Daca as putea fabrica oameni, nu as face nici ingineri, nici medici. Nu m-as lasa convinsa nici sa asamblez filosofi sau judecatori, economisti sau profesori. Daca as putea fabrica oameni, as face artisti. As umple lumea de muzicieni, scriitori si pictori, de sculptori si fotografi, de poeti. De creatori de frumos si povesti. Poate asa am reusi sa vedem ce lume minunata este in jurul nostru..

Albastru baltic - by Tams

Marin Sorescu – Drumul

Gânditor și cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putință.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va ajunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Față de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă brutal
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în fața lui
Plin de gânduri
Și cu mâinile la spate.

Călător în țara mea

Cred că lumea este împărțită în așa fel încât fiecare țară are ceva frumos, ceva ce merită văzut și transformat în amintire, ceva despre care povestești cu plăcere și mândrie oricui. Așa-i și România, cu siguranță. Printre drumuri bune sau proaste, căci nu despre asfalt și zgârâie-nori e vorba, răsar locuri rupte din povești. Dealuri verzi, păduri aurite de soare, munți mai înalți sau mai joși, dar cu farmecul lor fiecare. Mi-e drag de fiecare peșteră, fiecare bolovan, fiecare lac. Și sunt frumoase, zău că sunt.

Zilele trecute citeam un articol despre cheltuielile nejustificate făcute pentru asfaltarea Transalpinei. Nu intru în argumente pro și contra asfaltării, dar unul dintre comentarii mi-a atras atenția. Un domn spunea că nu e nimic de văzut în Parâng, că dânsul a văzut Alpii și că România nu are nici pe departe așa ceva, deci nu are rost să cheltuim bani cu drumuri prin munți. L-aș ruga pe domnul respectiv să-și facă toate vacanțele în Alpi și să se ferească să vadă vreo fotografie din Himalaya pentru că apoi Alpii o să i se pară meschini. I-aș ruga de fapt pe toți cei care se întorc din vacanțele românești înjurând și vorbind de rău, să se ducă la străini de acum înainte. Să stea în stațiuni turistice cu multe stele, să privească piscina și hotelurile cu 10 etaje, să mănânce numai la restaurante cu stele Michelin. Să se ducă unde vor, dar să nu mai vorbească de rău ce nu știu să aprecieze și să înțeleagă.

Îmi rezerv mie drumurile proaste, locurile de înnoptat în cort, munții care nu-s ca Alpii, urcați agale cu piciorul. Păstrez pentru mine fiecare cot al Dunării, fiecare lac din Retezat și fiecare curbă a Parângului. Intru eu în peșteri neamenajate, îmi înmoi picioarele în râurile reci, iuți și nespectaculoase, iubesc eu dealurile păstorite și mărginimile Sibiului. Vă rog, duceți-vă la străini și lăsați-mi mie țara asta. O voi vorbi de bine la întoarcere, cu drag, mereu.

Despre locuri şi oraşe – Rostock, by Tams

I love New York

Femeia avea vreo 80 de ani și de vreo 10 mergea adunată de spate. Doctorii îi ziceau bătrânețe, dar ea făcea eforturi să se îndrepte, convinsă fiind că de vină era doar fotoliul vechi din fața televizorului. Nu era singură, deși divorțase de vreo câteva zeci de ani. Avea copii, împrăștiați prin Europa după '90 și nepoți care ajunseseră până în America. Îi vizitase o dată, pe când stăteau la Paris și aveau primul lor copil. Și mai veniseră și ei în vizită, iar nepoții își petrecuseră chiar vreo câteva veri cu ea, în București. De când cu America însă, nu prea îi mai văzuse. Știa de la televizor cât de mare și agitată e America și își imagina că nu prea au timp de vizite. Părinții lor erau ori în America, ori prea ocupați ca să vină acasă, iar ea nu putea zbura atâtea ore. Mă rog, ar fi zburat dacă o invitau. Strângea bani de bilet de ceva vreme și, deși nu știa cât costă, i se părea că a adunat destul. Mai punea bani deoparte și pentru cadouri, că nu era să meargă cu mâna goală. Se interesase și de viză. Cei de la ambasadă au râs de ea și i-au spus să aștepte invitația că viză primește abia după invitație. Deci, aștepta..

De Crăciun primea mereu telefon de la copii. Uneori și de la nepoți. Câte unul mai suna și de ziua ei. Mai suna și ea când îi dădea ghes dorul, dar nu-i ținea mult. Să nu le strice programul. Venea Crăciunul curând și deja aștepta telefonul. Într-o joi, pe la 3, cineva sună la ușă. Trezită din somnul de dupămasă, femeia nu se încumetă să deschidă ușa.

- Cine e?, întrebă ea.
- Ionuț, poștașul, tanti Ionescu.
- Azi nu e zi de pensie, băiete. Ce să cauți la mine?
- Tanti, ai un pachet. Deschide că trebuie să semnezi pentru el.
- Tu ești Ionuț? Ce pachet dragule?!
- Hai tanti, deschide. Un pachet. De unde să știu eu mai mult?!

Tanti Ionescu deschise ușa precaută, dar un zâmbet larg i se lipi de față când îl recunoscu pe poștașul de aproape 2 metri care îi aducea lunar pensia.

- Ce băiat drăguț, măi Ionuțule, să vii tu până la mine cu pachetul.

- Păi tanti, oricum veneam în cartier și să nu mai bați mata drumul.

- Ia zi, de la cine e?

Ionuț ridică pachetul la înălțimea becului și citi:

- Pentru Ecaterina Ionescu, strada Republicii, bloc 20, apartament 12. De la Tudor și Maria Ionescu, 32, 17th street, New York, USA.
- Vai Ionuțule, vai dragă, e de la nepoți!, strigă tanti Ionescu, iar poștașul se întinse s-o prindă de braț.
- Tanti, să nu leșini că n-am terminat tura.
- Nu, nu, dragule, nu leșin. Ce mi-or fi trimis? Mănânci o dulceață cu mine, cât îl deschid?
- Nu, tanti, azi nu pot. E târziu. Vorbim pe 15, la pensie. Sărbători fericite!
- Și ție, dragule, și ție, zâmbi tanti Ionescu și îi strecură un borcan cu dulceață în geantă. Pentru acasă, mustăci ea, făcându-i cu ochiul.

Rămasă singură cu pachetul, tanti Ionescu se apucă să-și caute ochelarii. Se înarmă cu o foarfecă și tăie cu atenție ambalajul, apoi îl împachetă frumos și se așeză la masa din bucătărie cu pachetul în brațe. De atâta bucurie, nu-i venea să-l deschidă. Poate sunt fotografii, gândi ea, emoționându-se la propriu gând. Deschise atent cutia de carton și dinăuntru răsări un material turcoaz. Îl trase afară și întinse pe masă un tricou mărime universală, turcoaz, pe burta căruia trona un I, o inimioară și textul New York.

- Îmi trimit dragostea lor tocmai de la New York, dragii mamei.. zâmbi tanti Ionescu și o podidiră lacrimile înainte de a-și termina gândul. 

Strânse tricoul la piept și printre lacrimi căută în cutie fotografiile. Mai găsi un breloc cu o clădire și o vedere cu niște zgârie-nori pe care desluși mesajul 'Crăciun fericit' și semnăturile celor doi nepoți. Fotografii nu erau. Poate uitaseră să pună. Tanti Ionescu își îmbrăcă tricoul turcoaz peste capot și începu să caute un loc de suficientă cinste pentru vedere și breloc. Se hotărî la vitrina mare din sufragerie, pe care o putea vedea și când se uita la televizor.

Toată iarna și primăvara, tanti Ionescu arătă vecinelor, poștașului, inginerului care citea contoarele, femeii de serviciu și chiar și unui vânzător ambulat, tricoul cu dragostea nepoților. Pentru doritori, îl și îmbrăca. Când a venit vara, tanti Ionescu s-a hotărât să poarte tricoul și pe afară. Îi era cam larg, dar nu s-a îndurat să-l îndese în vreo fustă, de teamă să nu strice inima. Îl purta așa, pe post de jachetă, călcat cu multă atenție și spălat numai de mână să nu se strice. Lumea se uita uneori strâmb la ea și unii chiar râdeau de ea, dar tanti Ionescu știa că sunt doar invidioși. Pentru cei amabili, se învoia să le spună povestea tricoului și cum îi trimiseseră nepoții de Crăciun dragostea lor, tocmai din America.

Îmbarcați și gata de drum

Dor de vacanţă

Mă uit cum plouă şi-mi amintesc de ploile care m-au prins în vacanţă, de cele care mi-au udat aparatul de fotografiat, de cele care m-au făcut să mă înghesui într-o salopetă impermeabilă, dar n-au reuşit să ne oprească din drum. Aşa îmi pare mai de înţeles ploaia. Când priveşti dintr-un balcon ce miroase a lemn ud, înfăşurat într-o pătură, şi cea mai puternică ploaie îţi pare un miracol frumos, o bucurie.

Mă uit cum plouă şi mă gândesc pe unde o să mă mai prindă. Dacă va fi să se descarce norii peste un cort sau o motocicletă, dacă mă va fugări până la vreun refugiu din vârf de munte sau mă va alunga de pe o plajă. Poate mă va bucura cu un curcubeu sau cu verdele crud al pădurii. Mă uit cum plouă şi mă întreb dacă merită timpul pierdut aici sau ar trebui să fug şi să-mi construiesc alte amintiri cu ploaie.