Zelda Fitzgerald – Acordă-mi acest vals

Viaţa soţilor Fitzgerald a fost departe de a fi banală. Firi artistice, pierdute în tumultul petrecerilor şi rigorilor societăţii începutului de secol XX, Zelda şi Francis Scott Fitzgerald şi-au lăsat amprenta literară asupra lumii, prin romanele lor dedicate şi inspirate din propria viaţă. „Acordă-mi acest vals” este varianta autobiografică a Zeldei, ca răspuns la „Blândeţea nopţii” scrisă de soţul său.

Deşi considerată sub valoarea artistică a soţului său (unii chiar spun că romanul „Acordă-mi acest vals” a fost revizuit de Francis Scott Fitzgerald în perioada în care Zelda a fost internată la un sanatoriu), scriitura Zeldei poartă o puternică amprentă feminină. Viziunea ei este dramatică, onirică, încărcată de comparaţii şi metafore, tulbure. Viaţa din perspectiva Zeldei este mult mai lipsită de umor şi mai încărcată de emoţie. Supusă eşecurilor şi cu răni mai greu de vindecat. Zelda scrie contemplativ, poetic aproape prin cantitatea de forme stilistice, uneori fără subiect precis şi logică, dar mereu gânditor, filosofic.

Prinşi în valul propriei vieţi, Zelda şi Francis Scott Fitzgerald şi-au căutat refugii, oaze de linişte. Admiraţi pentru dragostea lor, pentru unitatea cuplului lor, ei şi-au trăit anii expuşi, analizându-şi fiecare gest şi fiind analizaţi de cei din jur. Nu poate fi uşor să duci o astfel de povară. Partea mai sumbră a vieţii lor răzbate mai bine din textul Zeldei, iar ea merită citită nu prin comparaţie, ci din altă perspectivă.

Francis Scott Fitzgerald – Povestiri cu Basil şi Josephine

Considerate a fi scurte introspecţiuni în propria biografie, „Povestiri cu Basil şi Josephine” este o culegere de amintiri, de instantanee scriitoriceşti din lumea începutului de secol XX. Povestirile încep de la vârsta anilor de şcoală şi se opresc aproape de vârsta adultă, aducând în prim plan o lume de experimente, de convenţii sociale şi revoluţii proprii, acea vârstă adolescentină atât de frumoasă şi chinuită.

Talentul de povestitor al lui Fitzgerald mă face să revin la romanele şi volumele sale de proză scurtă, de fiecare dată când vreau să citesc ceva frumos. E o reţetă a succesului pentru mine. Îmi plac umorul şi dezinvoltura poveştilor sale, complexitatea personajelor şi talentul fotografic, de observator al unor momente aparent banale, dar care sunt capabile să descrie o generaţie întreagă sau un punct deosebit al istoriei.

 „Povestiri cu Basil şi Josephine” aduce cumva cu amintirile lui Creangă, dacă vreţi şi dacă puteţi să-l teleportaţi pe Nică în America anilor 1900. Complet alt stil de viaţă şi alte preocupări decât pupăza, dar acelaşi umor, aceleaşi senzaţii transmise prin cuvinte, aceeaşi melancolie a anilor tinereţii.

Francis Scott Fitzgerald – Blândețea nopții

"Când ești singur, cu trup și suflet, constați că te scufunzi tot mai mult în singurătate, și singurătatea atrage după sine tot mai multă însingurare."

Blândețea nopții este o poveste de dragoste neobișnuită, între un pacient și medicul său. Este o poveste de viață clădită pe începutul complicat și fastuos al secolului XX, împletită cu personaje pline de romantism și exhuberanță. Fascinant ca o hipnoză, romanul este mai puțin despre doctorul Diver și nodurile vieții sale și mai mult despre legături umane create din absurd și imposibilitate. Despre boală, patimă, iubire, aspirații și multă întâmplare.

Descriptiv ca toate romanele lui Fitzgerald, Blândețea nopții vorbește despre societate, cultură și moștenire, despre bani și carieră. Stilurile de viață ale americanilor și europenilor se amestecă în căutarea și definirea bunului gust, a eleganței, a modei. Tabere adverse sau prietene, cu toții se confruntă cu aceleași probleme și sunt supuși acelorași defecte. Blândețea nopții este un peisaj mereu actual.

F. Scott Fitzgerald – Cei frumoși și blestemați

Îmi plac personajele lui Fitzgerald. Îmi place naturalețea cu care le descrie și firescul comportamentelor pe care le creează. Admir inteligența și rafinamentul cu care își dozează adjectivele și își construiește psihologia romanului. Cei frumoși și blestemați este povestea a doi tineri lipsiți de griji, binecuvântați cu frumusețe și dragoste. Relația lor, în contextul unei Americi în plină expansiune și a unui război mondial, este studiată în amănunt. Dacă este ea superficială sau imorală, dacă se fac ei vinovați de nepăsare, naivitate sau prefăcătorie, numai cititorul poate decide.

Bazele unui cuplu sunt ca nisipurile mișcătoare. Unii își găsesc rezistența în împărtășirea unor pasiuni comune, alții se bucură de diferențele care nu-i lasă pradă plictiselii. Unii luptă cot la cot pentru a-și asigura un trai mai bun, împletindu-se sufletește din instinct de supraviețuire. Alții se iubesc distrându-se, tratând viața cu frivolitate și fără a se simți responsabili decât pentru propriul amuzament. Este decizia fiecăruia dintre noi dacă dragostea înseamnă sacrificiu sau dezvoltare personală, dacă ne unim destinele pentru a oferi sau a primi, dacă ne alegem jumătatea pentru a ne completa sau pentru a ne satisface orgoliul. Ca de fiecare dată, romanele lui Fitzgerald strecoară întrebări sensibile în contexte istorice strălucitoare, fastuoase. Rămâne doar să citiți Cei frumoși și blestemați și să vă găsiți propriile răspunsuri.

Francis Scott Fitzgerald – Marele Gatsby

Am ocolit multă vreme ‘cel mai celebru’ roman al lui Francis Scott Fitzgerald. În parte pentru publicitatea care i s-a făcut, în parte pentru scurta descriere pe care o întâlneam mereu pe ultima pagină: „o radiografie a Americii începutului de secol XX”. Nu m-a interesat niciodată radiografia Americii, deşi anii 1920 sunt printre preferaţii mei ca emancipare socială a stilului de viaţă. Am cumpărat totuşi cartea atrasă de semnătura lui Fitzgerald, unul dintre preferaţii mei ca stil, poveste şi personaje.

Am descoperit că ‘Marele Gatsby’ este departe de a fi o simplă descriere a unei perioade din istorie. Sigur, poate fi interpretat şi aşa, dacă doriţi neapărat să vă iasă un film de succes cu tinere în rochii albe, cu bucle aurii şi mănuşi, cu poveşti de dragoste neîmplinite şi drame numai bune de marele ecran. Personal, cred că “Marele Gatsby” este un roman despre întâmplare, despre şansă, despre promisiuni şi speranţă. Cred că, americani sau nu, cu toţii urmărim acea luminiţă verde aflată dincolo de golf şi, fără să vrem, ne construim toată viaţa în slujba acesteia. Uneori luminiţa se dovedeşte a fi o fată Morgana, o Mecca pe care nu avem cum s-o atingem. Alteori, luminiţa ne ajută să trăim frumos, îmbătaţi de speranţă. Este alegerea noastră dacă trăim cu teama drobului de sare sau cu bucuria unui vis. Aici simt poate încărcătura formaţiei mele de inginer: nu văd nici partea plină a paharului, nici pe cea goală. Văd doar că se iroseşte jumătate de pahar.

‘Marele Gatsby’ nu putea fi altceva decât un roman-exemplu. Aşa sunt toate scrierile lui F.S. Fitzgerald. O radiografie de suflet, de timp, de viaţă. O sursă continuă de întrebări.

Francis Scott Fitzgerald - Strania poveste a lui Benjamin Button și alte întâmplări din epoca jazzului

Cartea lui Francis Scott Fitzgerald aduce în atenție un alt fel de proză scurtă. Este vorba despre proza cu acțiune, cu poveste, cu început, mijloc și final, cu personaje complexe, urmărite cu migală pe parcursul unei porțiuni importante a vieții. Fiecare povestire a lui Fitzgerald este un film bine structurat, construit cu suspans și culoare. Cu siguranță vă veți întreba ce a mai rezervat pentru următoarea povestire și veți fi uimiți de varietatea subiectelor, situațiilor și personajelor.

Am fost surprinsă, cum sunt adesea, de proza scurtă. Bogată, suculentă, accesibilă, scrisă cu umor și inteligență. Descopăr mereu noi și noi autori care dau ce au mai bun acestui gen, de parcă ar fi rezervat revelațiilor, celor mai intime gânduri și celor mai profunde adevăruri. Este un fel de entuziasm pe care nu l-am regăsit decât în acest gen. Un soi de excursie cu școala în care știi că ți se pot întâmpla multe, ceea ce urcă nivelul adrenalinei, ca la fnal să te readucă la viața banală. De scurtă durată, intensă și de neuitat. Așa e proza scurtă pentru mine și musai adaug pe listă și numele lui Fitzgerald (știți bine, deja că îi am acolo pe Cortazar, Borges, Onetti).