Despre încăpățânare și uși închise

Cred că suferim crunt de lipsă de atenție. Suntem atât de ocupați să fim angajatul perfect, părintele perfect, partenerul perfect, încât nu mai acordăm (și în consecință nu mai primim) atenție. Doar bunuri și servicii. Sunt tot mai rare schimburile de amabilități inutile, de observații afectuoase, de jocuri. Oferim o casă curată, jucării, câte un telefon să ne interesăm de mersul lucrurilor și să ne văităm de ale noastre.

Și-atunci e firesc să suferim de lipsă de atenție. Și o tratăm calm, blocând ușa metroului sau a tramvaiului, pentru ca măcar pentru câteva secunde să fim în centrul atenției. O tratăm furtunos în ședințe, arătând cu degetul acuzator spre alții. O tratăm superior în magazine, înnebunind vânzătoarea cu 1000 de pretenții și sfârșind prin a nu cumpăra nimic. O tratăm făcând pe prințesa mofturoasă și găsind boabe de mazăre în toate. O tratăm greșit și reușim doar să adăugăm la simptome angoasă, frustrare, tristețe.