Despre versuri

Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte, 
Sufletul vietii mele. 
(Mihai Eminescu - Floare albastră)

Recunosc că nu sunt un fan al poeziei eminesciene. De fapt, singurele versuri care mi-au traversat straturile sufletului sunt cele de mai sus. Și asta pentru ca mi se par foarte reale, nu neapărat artistice.

Ne scufundăm. În fiecare zi, câte un pic. În muncă, în alergătură, în cotidian. Facem descoperiri științifice, organizăm campanii umanitare, mișcăm lumea din loc. Iar seara, când ne întoarcem acasă, privim cu milă duioasă la cel sau cea a cărui singură realizare a fost să ne aștepte. Să spere că n-o să uităm și o să ne întoarcem. Noi suntem cei care salvăm vieți în spitale, cei care construiesc case, cei care fac copii și au grijă de ei, cei cu meserii în care punem pasiune și energie. Ei sunt doar cei care așteaptă, cei care lasă tot pentru o clipă împreună, cei care ne țin scara să sărim gardul. Au și ei slujbe, șefi, alergătură, poate și merite și laude, dar nu obosesc niciodată să ne aștepte, să ne asculte, să ne coacă o prăjitură la ceas de seară.