La mulți ani!, România

1 decembrie 2010

1 decembrie 2010. O zi liberă în mijlocul săptămânii, prima zi de iarnă adevărată, cu temperaturi negative, lapoviță, întuneric. Ce altceva mai poate fi ziua de 1 decembrie? Patriotisme false combinate în emisiuni de televiziune cu iz românesc autentic. O paradă de paradă, primită de puțini cu entuziasm și de mulți cu sprâncene ridicate a nemulțumire: că prea se cheltuie, că de ce au blocat străzile, că uite-i cum se afișează când țara e la necaz. Sarmale, fasole și cârnați, țuică sau vin fiert după plac, prin locurile publice, din mila primăriei. Dezbateri lungi pe toate canalele media, pe bloguri, prin ziare, despre ce înseamnă să fi român, ce semnificație mai are ziua națională, reportaje lungi cu oameni realizați în străinătate care duc bunul renume al țării. Până la urmă ce semnificație mai are ziua națională a unei țări în care tot mai puțini doresc să rămână? Ce mai este o țară care nu reușește să ofere posibilități, care pică cele mai elementare examene de bun simț, care se lasă pe mâna oricui îi promite un viitor prețios? Sarmale, mici, afumătură și brânză în scoarță de brad? Câteva mânăstiri, o deltă unică în Europa, munți și 2 autostrăzi mediocre? Ce a mai rămas din gloria pe care istoricii au înghesuit-o cu spor în manuale? Cât a folosit participarea la niște războaie în care am fost doar pioni, fără absolut nici un drept de decizie? Cui îi mai pasă că pentru câteva clipe ne-am crezut independenți, integri și liberi? Mâine va fi o zi complet diferită, în care ne vom întoarce disprețuitori la „ce vrei, doar e România”, „așa-s românii.. „ și alte vorbe ascuțite, adevărate și dureroase. Ne vom împinge din nou prin autobuze, supărați că suntem prea mulți, ne vom înjura din nou pe la colțuri și ne vom scufunda din nou în cele mai imbecile și nerușinate ziare. Dar azi suntem români! Ne batem în piept cu pumni mândrii, urmași ai lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu și Alexandru Ioan Cuza. Azi suntem urmașii eroilor care au crezut că pot schimba ceva, ale celor fără noroc care au murit în decembrie '89 visând la libertate, suntem copiii țăranului care a iubit pământul sacru. Mâine scuipăm pământul, ne batem joc de libertate și uităm eroii scrijelind pe monumente numele nostru. Ce mai înseamnă o țară când oamenii ei sunt doar păpuși cu sfori? Ce mai înseamnă 1 decembrie 2010?

1 Decembrie

În dulapul mic din dormitor este un steag tricolor făcut de ea din trei bucăţi de materiale diferite. Nu ştiu de unde a luat băţul, dar este subţire şi lung, exact aşa cum ar trebui. În ciuda tuturor protestelor pe care le primeşte, bunica arborează tricolorul de 1 decembrie al fiecărui an.

La început m-am temut că vor râde vecinii de noi, fiind singurul apartament din bloc cu tricolorul arborat pe balcon. Ba chiar singurul din cartier. Vor zice că facem paradă, că suntem caraghioşi sau mai ştiu eu ce. Poate vor găsi un scop politic în asta, deşi nu pomenim vreun partid sau om politic. Una peste alta, am privit cu reticenţă cum bunica leagă cu grijă drapelul de antena veche de televizor de pe balcon.

Îl privi cu mândrie. Apoi îşi roti privirile peste întreg cartierul scufundat în anonimat şi lipsit de orice chef de sărbătoare. Copacii sunt dezfrunziţi, negri, uzi de la ploaia de azi-noapte. Blocuri gri, de 4, 8 sau 10 etaje, stau triste cu tencuiala alunecând inevitabil. Băncile sunt ude şi nu se încumetă nimeni să se aşeze. Bunica ofteză şi mă cheamă lângă dânsa.
- Uite, nu sărbătoreşte nimeni.
- Păi ce să sărbătorească?
- Cum, e ziua naţională! E adevărat că am avut mai multe zile de-a lungul timpului. A fost întâi ziua regelui - 10 mai - apoi 23 august şi acum 1 decembrie. Dar nu contează atât de mult motivul pentru care s-a ales o zi sau alta, contează că e ziua ţării tale şi ar trebui să te bucuri de ea.

Bunicul ne strigă să venim că a început parada de la Bucureşti la televizor. Intrăm amândouă şi urmărim parada comentând uniforme şi tancuri. Preferaţii mei sunt vânătorii de munte, pentru că bunicul a fost la un moment dat la o unitate de vânători de munte în război.

Parada se încheie repede. Ieşim toţi trei la plimbare, sperând ca măcar în centru să găsim un semn de sărbătoare. Câteva steaguri puse de primărie pe ici pe colo, vorba lui Pristanda: două la primărie, două la şcoala de fete... În rest linişte. Oamenii îşi văd de treburi ca în orice altă zi.
La întoarcere, steguleţul nostru ne zâmbeşte voios şi flutură puternic. O mică pată de culoare într-un ocean de griuri. La noi e sărbătoare de 1 decembrie, îmi spun cu mândrie, strângând complice mâna bunicii.