Francis Scott Fitzgerald – Marele Gatsby

Am ocolit multă vreme ‘cel mai celebru’ roman al lui Francis Scott Fitzgerald. În parte pentru publicitatea care i s-a făcut, în parte pentru scurta descriere pe care o întâlneam mereu pe ultima pagină: „o radiografie a Americii începutului de secol XX”. Nu m-a interesat niciodată radiografia Americii, deşi anii 1920 sunt printre preferaţii mei ca emancipare socială a stilului de viaţă. Am cumpărat totuşi cartea atrasă de semnătura lui Fitzgerald, unul dintre preferaţii mei ca stil, poveste şi personaje.

Am descoperit că ‘Marele Gatsby’ este departe de a fi o simplă descriere a unei perioade din istorie. Sigur, poate fi interpretat şi aşa, dacă doriţi neapărat să vă iasă un film de succes cu tinere în rochii albe, cu bucle aurii şi mănuşi, cu poveşti de dragoste neîmplinite şi drame numai bune de marele ecran. Personal, cred că “Marele Gatsby” este un roman despre întâmplare, despre şansă, despre promisiuni şi speranţă. Cred că, americani sau nu, cu toţii urmărim acea luminiţă verde aflată dincolo de golf şi, fără să vrem, ne construim toată viaţa în slujba acesteia. Uneori luminiţa se dovedeşte a fi o fată Morgana, o Mecca pe care nu avem cum s-o atingem. Alteori, luminiţa ne ajută să trăim frumos, îmbătaţi de speranţă. Este alegerea noastră dacă trăim cu teama drobului de sare sau cu bucuria unui vis. Aici simt poate încărcătura formaţiei mele de inginer: nu văd nici partea plină a paharului, nici pe cea goală. Văd doar că se iroseşte jumătate de pahar.

‘Marele Gatsby’ nu putea fi altceva decât un roman-exemplu. Aşa sunt toate scrierile lui F.S. Fitzgerald. O radiografie de suflet, de timp, de viaţă. O sursă continuă de întrebări.

Despre viitor

Mi-e drobul de sare greu. Cred cu tărie în întâmplare, în ciocniri inevitabile ale norilor și în bătăile de aripi ale fluturilor. Mă uit la mine, necunoscut și apropiat, sânge și vise și știu sigur că rezultatul proiectat în oglindă nu-mi aparține așa de mult cum credeam odată. Sunt o sumă, o integrală, o arie. Sunt un ocean de întâmplări, de alegeri, de oameni.

Fac pace cu trecutul ușor, iar cu prezentul sunt prieten. Nu am regrete și știu că mai am multe de făcut, de visat, de descoperit. Viitorul însă mă sperie. Nu-mi fac planuri și stau cu inima strânsă așteptând dimineața. O simt mai acut ca niciodată, simt imprevizibilul cum mă pândește după fiecare zi. Nu mă ajută nici horoscoape, nici stele, nici ghicitoare. Nu mă pot ajuta decât eu și pare mai absurd ca niciodată. De ce tocmai eu, de ce tocmai acum? Fericirea își înfige colții de îndoială în carnea mea moale și fără apărare. Nu, nu mi-e teamă de bătrânețe, de singurătate, de inutil.

N-aș vrea să se mai termine azi. Simt timpul cum fuge și l-aș lega de urechi, să nu-i mai atingă picioarele pământul. Gonește și șuieră ca vântul înaintea furtunii. Pierdut în confuzia zilnică, sunt ca un gândac care așteaptă iarna. Fie aroma prăjiturilor de Crăciun, fie înghețul. Am ajuns într-un punct de echilibru. Furtuna se aude din ce în ce mai aproape. O simt și îmi ascund fericirea în adâncul sufletului hotărât să trăiesc și ultima firmitură. Am mușcat din cel mai dulce fruct. Nu știu ce va aduce mâine, dar știu că ieri va fi amintirea gustului și a parfumului său unic. Pentru totdeauna.

Povești cu atitudine - Superscrieri

Nu mă bucur niciodată pentru mine, cât mă bucur pentru textele mele, pentru simplul motiv că le-a citit cineva și le-a bătut prietenește pe umăr. În lumea anormală în care trăiesc eu, paginile de text ieșite din mișcarea nervoasă și organizată a mâinilor mele pe tastatură îmi sunt dragi. Sigur, dincolo de cuvinte este o lume întreagă cu oameni, drumuri și copaci care îmi sunt la fel de dragi.

Ei bine, unul dintre textele mele a primit un premiu trei la prima ediție a concursului Superscrieri organizat de fundația Friends for Friends. Am înscris Despre bătrânețe la categoria Eseu și Veteran de război la categoria Portret, iar cel de la eseuri s-a întors cu un premiu trei. Sunt cu atât mai mândră de textul meu cu cât acest concurs a fost dedicat non-ficțiunii, poveștilor reale, jurnalismului narativ (al cărui admirator sunt). Printre câștigători veți găsi texte din Evenimentul zilei, Jurnalul Național, DoR și Liternet.

Astfel de competiții fac bine oricărui sportiv. Pentru că înainte de glorie, cel mai important este antrenamentul. Iar înainte de medalii, contează prezența publicului în tribune.

Nunta lui Figaro

De fiecare dată când merg la teatru plec cu gustul amar de a nu fi ales o profesie legată de teatru. Mă zvârcolesc cu ciudă că nu sunt actor, scenograf, regizor sau măcar inginer de lumini sau costumier. Îmi doresc un rol, cât de mic, în mașinăria care construiește povești și le înfățișează ritmic în fața reflectoarelor. Nu trebuie să mai spun că sufăr de aceeași fascinație pentru reflectoare pe care o are și o molie, apropierea mi-ar fi fatală. Dar dorința revine de fiecare dată când mă ridic în picioare să aplaud niște oameni zâmbitori, transpirați și fericiți. Și nu aplaud prestația, aplaud drumul ales, talentul și bucuria cu care își petrec fiecare zi de muncă.

Am asistat aseară, pentru prima dată, la un examen de absolvire al unei clase de actorie. 'Nunta lui Figaro' a fost pentru câțiva absolvenți prima ieșire la rampă și, firesc, primul succes. Au plâns și-au râs la final, consumați până la os de actul artistic, de emoții și de aplauzele nesfârșite pe care sunt convins că le vor mai auzi. I-am apreciat și i-am invidiat deopotrivă. Au început aseară un drum pe care îl doresc frumos, bogat și ofertant, un drum pe care-l au puțini și pe care și mai puțini știu să pășească grațios. Am râs și am oftat alături de ei și le-am dorit curaj și forță. Le-am dorit să rămână pe drumul pe care l-au ales. Pentru ei a fost un moment important, iar pentru noi o parte de fericire pentru care trebuie să le mulțumim. Cu aplauze.

La sfârșitul reprezentației actorii au coborât în sală aducând cu ei un șuvoi de energie și emoții. Și-au îmbrățișat familia și prietenii și au redevenit absolvenții bucuroși de nota bună obținută la ultimul examen. I-am privit cu sfială cum rup ițele irealului, smulg fața personajelor și devin oameni obișnuiți. Aproape îi puteam atinge. Am realizat că viața lor va fi plină de întâmplări, de amintiri, de povești, iar viața mea va fi plină de povești despre ei și despre astfel de momente. Cumva primim cu toții, cu aceeași măsură.

Menționez și distribuția, cu speranța că voi mai vorbi despre ei curând:

Contele Almaviva – Ciprian Niculae
Contesa Almaviva – Cornelia Cacu
Figaro – Daniel Marcu
Suzanne – Alexandra Mirescu
Cherubino – Alexandru Stama
Marcelline – Brandușa Drăghici
Dr. Bartholo – George Pupăză
Bazile – Radu Barbu
Antoine – Romeo Ivașcu
Fanchette – Diana Predescu
Brid’Oison – Florin Dobre
Regia: Cornel Todea & Anca Zamfirescu

Raiul

M-am hotărât. Vreau un Rai verde. Mă gândesc serios la un cer albastru, câţiva nori albi şi pufoşi şi nesfârşite dealuri verzi. Apoi mai vreau nişte munţi spectaculoşi, răsărind brusc dintre păduri, evident tot verzi. Şi cu siguranţă mai vreau şi cerul albastru închis de iarnă, din care să cearnă zăpadă cu fulgi mari şi complicaţi, ori de câte ori are chef. Prin iarba verde (ne-am înţeles, da?) să fie margarete. Musai! Şi flori de câmp şi fluturi şi alte bâzâitoare inofensive. Să fie râuri de munte, iuţi şi reci, să fie pietre şlefuite, uscate de soare, pentru că da, trebuie să fie soare. Să fie lacuri nemişcate, cu caiac legat la mal (să zicem galben?) şi curcubee apărând din senin.

Să fie licurici, pentru că, normal, îmi doresc şi noapte. Cu stele, foc de tabără, miros de brad şi ceai fierbinte. Să fie felinarele străzii şi ferestrele luminate, dar şi întunericul pădurii, murmurul mării şi valurile negre spărgându-se de ţărm. Pentru că sigur va fi şi mare, cu pescăruşi, albatroşi, nisip fierbinte, corturi şi cafea. Să fie lanuri galbene, cu maci şi măgăruşi încărcaţi cu poveri uşoare, să fie caişi înfloriţi, vişine coapte şi mere aurii. Să fie struguri de toate culorile, pisici întinse la soare şi rândunele în formaţie de zbor. Să fie case albe, grădini pline de flori, leagăn în fiecare curte şi absolut nici un gard.

Da, m-am hotărât. Vreau toate astea şi nu cred că trebuie să aştept vreun Rai special pentru a le avea. Nu?

1 decembrie 2010

1 decembrie 2010. O zi liberă în mijlocul săptămânii, prima zi de iarnă adevărată, cu temperaturi negative, lapoviță, întuneric. Ce altceva mai poate fi ziua de 1 decembrie? Patriotisme false combinate în emisiuni de televiziune cu iz românesc autentic. O paradă de paradă, primită de puțini cu entuziasm și de mulți cu sprâncene ridicate a nemulțumire: că prea se cheltuie, că de ce au blocat străzile, că uite-i cum se afișează când țara e la necaz. Sarmale, fasole și cârnați, țuică sau vin fiert după plac, prin locurile publice, din mila primăriei. Dezbateri lungi pe toate canalele media, pe bloguri, prin ziare, despre ce înseamnă să fi român, ce semnificație mai are ziua națională, reportaje lungi cu oameni realizați în străinătate care duc bunul renume al țării. Până la urmă ce semnificație mai are ziua națională a unei țări în care tot mai puțini doresc să rămână? Ce mai este o țară care nu reușește să ofere posibilități, care pică cele mai elementare examene de bun simț, care se lasă pe mâna oricui îi promite un viitor prețios? Sarmale, mici, afumătură și brânză în scoarță de brad? Câteva mânăstiri, o deltă unică în Europa, munți și 2 autostrăzi mediocre? Ce a mai rămas din gloria pe care istoricii au înghesuit-o cu spor în manuale? Cât a folosit participarea la niște războaie în care am fost doar pioni, fără absolut nici un drept de decizie? Cui îi mai pasă că pentru câteva clipe ne-am crezut independenți, integri și liberi? Mâine va fi o zi complet diferită, în care ne vom întoarce disprețuitori la „ce vrei, doar e România”, „așa-s românii.. „ și alte vorbe ascuțite, adevărate și dureroase. Ne vom împinge din nou prin autobuze, supărați că suntem prea mulți, ne vom înjura din nou pe la colțuri și ne vom scufunda din nou în cele mai imbecile și nerușinate ziare. Dar azi suntem români! Ne batem în piept cu pumni mândrii, urmași ai lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu și Alexandru Ioan Cuza. Azi suntem urmașii eroilor care au crezut că pot schimba ceva, ale celor fără noroc care au murit în decembrie '89 visând la libertate, suntem copiii țăranului care a iubit pământul sacru. Mâine scuipăm pământul, ne batem joc de libertate și uităm eroii scrijelind pe monumente numele nostru. Ce mai înseamnă o țară când oamenii ei sunt doar păpuși cu sfori? Ce mai înseamnă 1 decembrie 2010?

La mulți ani

Nu pot să-ți spun 'La mulți ani!' pentru că de ceva vreme anii nu mai înseamnă nimic pentru tine. Nu pot să te sun la 7 dimineața pentru că nu mai locuiești la acel capăt al firului. Nu pot decât să-mi vântur amintirile, frânturile de viață care ne-au ținut aproape. Nu pot decât să-ți privesc chipul cu ochii minții (și să mă bucur că trăsăturile lui sunt încă vii în amintirea mea, dar oare până când? Mi s-a spus că o să uit tot, că n-o să-ți mai simt mângâierea dulce pe obraz, că n-o să-ți mai știu mirosul!) Nici el nu ne mai aduce garoafe (ție roșii, mie albe), nici lumea nu ne mai urează.

Vorbim atât de des și totuși azi nu știu ce să-ți spun. Aș vrea să-mi pun capul în poala ta și să te rog să mă mângâi pe păr, măcar încă o dată, măcar încă de un milion de ori și să nu numere nimeni. Aș vrea să glumim toți trei, să ieșim pe stradă râzând, să îmbrățișăm lumea. Dar care lume? Nu mai știu. De când nu mai răspunzi la acel număr nimeni nu mai știe de sărbătoarea noastră. Nu, nu te teme, nu te-au uitat, doar că fără tine nu e sărbătoare, e doar un nume tipărit pe buletin. Nu suntem noi. Și nimeni nu știe ce să-ți spună. Nimeni nu știe ce să-mi spună. Așa că nu-mi spun nimic.

Tot ce-mi vine în cap începe cu "Ți-aduci aminte când..". Știu că n-ai uitat că te iubesc. Mă gândesc că dincolo de toate lumile și dincolo de timp, dragostea mea tot ajunge la tine. Și asta nu se uită, nu se rătăcește. Așa că azi, în zi de sărbătoare, nu-ți urez nimic, nu-ți fac nici un cadou. Îți spun doar că te iubește copilu' mult, că mi-e dor de tine și de el, că vă aștept în orice clipă și că nu voi trăi niciodată fără voi. Cred că ți-ar plăcea să asculți melodia asta, nu?

Ais și Ilika

Ais era obosit. Avusese o zi lungă, începută cum se putea mai rău cu şedinţa lunară de repartizare. Ca de fiecare dată primise acelaşi colţ de lume, plin de tristeţe şi praf, de unde nu se zărea nici mare nici munte şi unde toţi oamenii erau obosiţi şi nervoşi. Era o întreagă aventură să-i înţelegi pe toţi, să-i urmăreşti zi de zi şi să le rezolvi problemele. Nu erau nicicum mulţumiţi şi uitau instantaneu că au fost ajutaţi.

Avea câteva cazuri rămase de luna trecută şi azi le urmărise îndeaproape, strecurându-le mici bucurii în cale, dar oamenii refuzaseră să se trezească din amorţeala obişnuită. Erau extrem de îndărădnici, n-ar fi recunoscut o bucurie nici dacă le-o plezneai peste ochi. Ba mai mult, unul dintre ei începuse să se gândească la sinucidere.

Uşa se închise în urma lui şi o mână răcoroasă îi aranjă o şuviţă rebelă.
 - Ai venit, îngerul meu.
Ais zâmbi şi-şi întinse aripile să se dezmorţească. Ilika îi suflă în ceafă râzând şi toate necazurile lui dispărură. O cuprinse în braţe şi o sărută.
 - Cum le ştii tu pe toate!
 - Păi oricine ar observa cât eşti de pleoştit. Iar ai ieşit prost la repartiţie?
 - Mda, acelaşi loc, aceiaşi oameni. Tu?
 - Eu am o grădiniţă nouă. Tare simpatici puştii ăştia, mă fac să râd toată ziua.
 - E posibil să am un sinucigaş.
 - Doamne.. poţi să-l ajuţi?
 - Nu ştiu, insistă cam mult. Mi-e teamă să nu-l pierd.
 - Ai grijă, se încruntă Ilika. Ce putem face?
 - Încă nu ştiu.

Mâncară împreună pe o felie de nor, privind apusul şi povestindu-şi activităţile de peste zi. Se sfătuiau în privinţa cazurilor mai mereu, dar o sinucidere era ceva foarte grav şi nici unul nu ştia cum s-o rezolve.

Ais se întoarse abătut toată săptămâna. Ajunsese să-i neglijeze pe alţii ca să se poată ocupa mai mult de cel cu gânduri de sinucidere şi problemele se amplificaseră. Risca să scape de sub control toată zona. Reacţiona speriat când omul se apuca să-şi scrie biletul de adio şi genera conflicte între ceilalţi. Singura lui mângâiere era faptul că reuşise să-l împiedice timp de o săptămână să scrie nenorocitul ăla de bilet.
- Nu mai ştiu ce să fac, îi zicea el Ilikăi. Poate chiar trebuie să se întâmple.
- Nu, nu vorbi prostii. O să fie bine, îl minţea Ilika la fel de preocupată ca şi el.

În a treia săptămână Ais era la un pas de haos. Primise mustrări, dar nu avea inima să-l lase pe om singur şi să se întoarcă la ceilalţi. Ilika îşi luă liber de la grădiniţă şi se apucă să-i mai rezolve din cazuri ca el să poată sta cu cel pierdut. Ais era obosit. Aripile lui se făcuseră gri, ochii nu-i mai străluceau, nu putea să doarmă şi începea să-şi piardă puterile. Îngrijorată, Ilika se hotărî să facă ceva, orice, aşa că se transformă în pasăre şi se apropie de om.
 - De ce faci asta?
Omul se sperie, dar Ilika nu-i dădu pace până când nu-l forţă să răspundă.
- De ce faci asta te-am întrebat. Ştii că soţul meu se străduie de câteva săptămâni să te ajute să depăşeşti momentul ăsta greu şi să redevii un om fericit ? Ştii că şi-a pierdut propria linişte ca să o găsească pe a ta? Crede-mă, îngerii nu-şi pierd uşor liniştea.
- Cine eşti? Ce vrei?, bângui omul speriat.
- Nevasta îngerului tău.
- Ce glumă-i asta?! Încetează!
- Ah, mă enervezi. Copiii de la grădiniţă sunt mai înţelegători ca tine. Vreau doar să uiţi de sinucidere şi de alte prostii. Crezi că poţi să mă ajuţi?
- Lasă-mă, pleacă!

Ilika se dădu bătută şi plecă. Lui Ais nu-i spuse nimic, era prea necăjit ca să-l mai supere şi ea cu încăpăţânarea omului. Íi sufla în ceafă, îi mângâia aripile, dar nimic nu-l mai înveselea. Ais dormea puţin şi agitat, vorbea în somn şi nu-şi mai găsea liniştea nici măcar privind apusul.

În zilele următoare omul încercă de câteva ori să scrie biletul de adio. Nu se ştie de ce nu se pot omorî fără să treacă peste acest pas. Prima dată Ais opri curentul în tot cartierul, a doua oară uscă pasta în toate pixurile din casă. Apoi trimise omului un curier insistent la uşă, sparse o ţeavă la vecinii de deasupra, îi trimise prietenii pe cap, îi strică tastatura. Omul se înfuria şi se văita că doar lui i se întâmplă, că este blestemat. Părea din ce în ce mai hotărât să termine cu lumea aceasta. Ais avea nevoie de timp de gândire şi, mai ales, de timp pentru celelalte probleme ale zonei sale. Constrâns de împrejurări, îl băgă pe om în spital ca să fie supravegheat de alţii şi el să-şi vadă de ale lui. Omul ajunse trist şi revoltat în spital. Nu putea să scrie bilete, nu avea calculatorul cu el, nu era singur deloc. Având atâta timp liber se apucă să-şi aranjeze gândurile, amintirile şi dintr-un colţ ascuns al minţii îi răsună glasul unei femei “Nevasta îngerului tău”. Îl umflă râsul până la lacrimi, ceea ce atrase atenţia asistentelor şi se simţi obligat să le povestească. Femeile se amuzară şi îl felicitară pentru prietenii săi atât de îngrijoraţi pentru el şi atât de plini de umor.

Ais se împăcase deja cu ideea că omul era pierdut. Nu-l mai putea împiedica să facă ce doreşte şi nu mai avea putere să alerge atât pe lângă el. Îl văzu ieşind din spital vesel, luându-şi la revedere de la asistente de parcă fusese în tabără. Îl urmări până acasă şi fu uimit de cantitatea de provizii pe care le cumpără pe drum. Fu şi mai surprins când îl văzu gătind şi mâncând cu poftă. Părea că-şi revenise şi că nu mai avea nici un fel de gând. Seara omul primi musafiri şi povesti tot felul de anecdote şi glume. Ais se pregătea să plece când îl auzi spunând povestea cu nevasta îngerului lui. Oamenii râdeau, dar el ştia că nu fusese o glumă şi se întoarse acasă într-un gând.
 - Ai venit, îngerul meu?
 - Da, răspunse Ais întinzându-şi aripile şi primind binecuvântata suflare pe ceafă.
Apoi o luă în braţe şi o sărută.
- Cum le ştii tu pe toate..

Primul episod din viața lui Ais îl găsiți aici.

Despre alegeri, mecanisme, paradox

Te-am ales pe tine. Dintre toate femeile lumii (reduse la numărul celor pe care le cunosc şi care îndeplinesc criteriile de eligibilitate) te-am ales pe tine. Ce onoare, nu? Este o onoare uşor de transformat în oroare pentru că nu te-am întrebat dacă vrei să te aleg, nici măcar nu ştiu dacă ai licitat în acest scop. Dar eu te-am ales şi asta e cel mai important.

Acum păzesc telefonul. Sigur vei suna, doar eu te-am ales să-ţi dăruiesc inima mea numai ţie, pentru totdeauna. Cum? N-o vrei? Dar cine ţi-a cerut draga mea aşa ceva, eu m-am oferit pentru sacrificiu, mi-am înfipt în inimă dragostea asta pentru vecie şi dacă o voi smulge de acolo voi sângera până la moarte. Sigur că ştiu că eşti liberă să alegi pe cine vrei, dar nu mă pot opri să sper că voi fi eu acela. Din când în când mă uiţi şi trebuie să-ţi aduc aminte de mine şi dragostea mea. Mă alungi cu un gest sau o vorbă, te chinui uneori în regrete întrebându-te dacă vei fi pedepsită pentru lipsa ta de dragoste. Sigur că vei fi, şi eu sunt.

Sună. Mă reped ameţit de dorinţă să răspund înainte ca sunetul să-mi fi atins urechile. Nu eşti tu. Mi se citeşte dezamăgirea în glas, iar femeia de la celălalt capăt al firului o simte. Oftează şi-mi aminteşte de ea reţinându-şi lacrimile. Aproape am uitat cine este. Îşi spune numele de 2-3 ori până când trezit la realitatea camerei mele goale îmi amintesc. O simt tresărind de bucurie că totuşi nu-i închid deranjat de apelul ei. Mi-amintesc tot. Ea m-a ales pe mine. Dar n-am rugat-o eu aşa că să mă scutească de scenele astea lacrimogene demne de orice telenovelă de succes. Da, m-a ales dintre toţi bărbaţii lumii ei, cu bune şi rele, pentru totdeauna. Mă iubeşte deşi nu mă prea vede şi ar muta vreo câţiva munţi să fim împreună. Ce mai fac? Dau drumul la televizor şi caut febril un post gălăgios, cu muzică şi oameni care petrec. Uite asta fac, prin cluburi cu prietenii, mint eu jucându-mă cu o cutie de bere pe canapeaua din sufragerie. Nu, nu ne putem vedea, suntem în plină petrecere. Oftează, zâmbeşte şi îmi urează să fiu fericit, apoi închide ca să-şi înghită lacrimile departe de urechile mele sensibile. Aranjez telefonul iritat de întrerupere. Dacă ai sunat ?

N-ai sunat. Aflu acest amănunt destul de repede pentru că ros de nelinişte te sun în clipa în care am închis telefonul. Îmi răspunzi acru, aruncând un deranjat « a, tu erai » care nu prevesteşte nimic bun. Încerc să fiu nonşalant, să lansez o conversaţie interesantă, dar îmi retezi avântul brutal scuzându-te că aştepţi un telefon important. Da, sigur, nu te mai deranjez, sună-mă când poţi, bângui grăbit şi închizi înainte de a apuca să-ţi urez o dupămasă frumoasă.

Suntem mecanisme programabile care funcţionează într-o simbioză ciudată dictată de măreţul ceasornicar al lumii. Din când în când ni se înfige o şurubelniţă mică şi ascuţită direct în suflet, doar în scop ştiinţific. Se analizează răspunsul la stimuli, şocul emoţional şi reacţiile adverse. Devenim dependeţi de şurubelniţă şi nu mai putem trăi decât în prezenţa ei. Altfel suntem lăsaţi să decidem singuri de ce mecanism ne alăturăm roţile zimţate. Noi ne prindem de alţii, alţii se prind de noi, într-un nesfârşit dans al scaieţilor, al o rotiţelor şi şuruburilor. Ne desprindem greu, lingându-ne rugina. Căpătăm uzuri ce nu se mai repară niciodată. Ne mângâie doar speranţa că într-o zi vom fi aleşi pentru experimentul sublim, împunşi cu şurubelniţa fără să ne dăm seama şi implicaţi pe viaţă în simbioza dictată de maestru.

August Rush (2007)

Apreciem un film pentru subiect, prestația actorilor, efectele speciale, umorul replicilor, dramatismul situațiilor. Dar uneori îmi place un film deși n-ar fi obținut note foarte bune la aceste capitole. Îmi place ideea. August Rush este un astfel de film. Diferit, fidel unei idei noi, senzoriale, cu o muzicalitate incredibilă.

Sunt filme în care imaginea spune totul și filme care n-ar supraviețui fără textul vorbit de actori. August Rush este un film în care sunetul spune tot. Surprinzător, te face să asculți atent orice sunet din jurul tău, catalogat mult prea ușor drept zgomot .

Despre realizări

Ne dorim atât de multe încât zăpăcim universul. Încercăm disperat să-l convingem să investească niscaiva energie în noi. Ce e mai rău e că ne răzgândim și ne dorim altceva negând furios că vreodată am fi avut alte gânduri. Probabil de aceea ne surprind propriile realizări, pentru că niciodată nu știm sigur ce vrem.

M-am înscris la un master complet diferit de studiile pe care le am. Mi-am dorit mult să fac acest master și înainte de admitere m-am socotit cam ce notă mi-aș dori. Am ales 9 pentru că m-am gândit că nu e nici prea mică, nici exagerat de mare și am sperat că-mi va fi suficientă pentru admitere. N-a fost. Da, am luat nota dorită și a fost prima notă sub linia care separa admișii pe locurile fără taxă de cei de pe locurile cu taxă. Evident că am bodogănit universul și ideea creață care m-a făcut să-mi investesc energia într-o notă insuficientă. Că nu puteam să vreau și eu 10, ca toată lumea. Până la urmă universul s-a îndurat de mine, a convins câțiva dintre cei admiși mai bine ca mine să se retragă și am avansat și eu. Apropo, mulțumesc.

Uneori muncim din greu pentru ceea ce ne dorim și realizările întârzie sau, și mai rău, nu mai vin deloc. Nemulțumiți, uităm că întotdeauna universul ajunge la echilibru și că mai devreme sau mai târziu vom fi răsplătiți. Anul trecut am participat la un concurs literar la care nu am câștigat nimic. Ca să ies din starea de dezamăgire mi-au făcut tot felul de gânduri și până la urmă am reușit să depășesc momentul. Apoi a venit prima revistă în care organizatorii concursului îmi publicau o poveste. Apoi a doua, iar ieri a treia, plus invitația de a participa și anul acesta la concurs. Deja știu că orice neplăcere e dublată de o bucurie și că dorința adevărată nu are termen de garanție. Așa că scriu și cândva, cineva va publica poveștile mele.

Obișnuim să ne calculăm media realizărilor și neglijăm astfel acele momente unice în care gustul lor ne este proaspăt, în care țopăim de bucurie și revărsăm priviri drăgăstoase asupra oricărui flecușteț. În medie, am publicat mai puțin de o poveste pe an, în reviste de care nu știe nimeni. Momentul în care găsesc astfel de reviste la cutia poștală e neprețuit. Aștept să câștig și bani din scris, nu pentru că mi-aș dori banii, ci pentru că ar fi într-adevăr o dovadă că textele mele merită. Vă asigur că voi țopăi și atunci, pentru cea mai neînsemnată sumă. Intenția contează, nu?

Realizări. Bucurie spontană sau așteptată îndelung, muncă sau noroc chior, pricepere sau anturaj potrivit. Dar cel mai important, dorința și convingerea într-un univers echitabil. Succes și încredere.

O nuntă despre speranță

Şi eu vă voi arăta o cale şi mai minunată. Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic... Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea. (Scrisorea întâi a apostolului Paul către Corinteni, 13,1-2.13)

O tânără pereche și-a ales acest fragment pentru a fi citit în timpul slujbei de căsătorie. Preotul l-a citit, l-a explicat și slujba a continuat apoi ca pentru toate celelalte perechi. Mulți dintre cei din biserică probabil nici n-au observat, dar apostolul Pavel se referă în text la trei lucruri importante: credința, speranța și iubirea. E simplu să înțelegi ce caută iubirea într-o căsnicie și ce caută credința într-o biserică. Speranța însă mi-a atras atenția pentru că nu-i un lucru ușor, nu vine de la sine, nu o primești de la altcineva. Speranța este atât de personală încât într-o viață în doi ar putea părea meschină. Dar, de cele mai multe ori, speranța este medicamentul miraculos care ne scoate din necazuri, care ne întețește iubirea și ne întărește credința, este liantul universului, balanța dreptății și senzația zborului.

În fața altarului cei doi tineri își priveau viitorul cu credință, speranță și dragoste. În fiecare din cei prezenți se găsea o fărâmă din aceste trei ingrediente, în amestecul propriu, așa cum viața reușește mereu să ne surprindă cu noi și noi amestecuri. Poate că după slujbă au plecat cu proporțiile schimbate, cu planuri de viitor mai îndrăznețe, cu mai mult drag pentru cel de lângă ei sau cu sufletul încărcat de credință și recunoștiință.

Speranța a fost mereu aliatul meu, promisiunea unui viitor pe care nu-l cunosc. Mi s-a spus că după orice noapte răsare o zi, că orice sfârșit este urmat de un început și știu că lucrurile nu stau mereu așa. Uneori drumurile se termină. Dar speranța este mereu acolo, mereu vie. Uneori fără scop și motiv, mă las pe mâna ei, cu credință în Dumnezeu și cu toată dragostea împărțită între cei dragi. Speranța nu m-a dezamăgit niciodată.