Romanul “Ţara zăpezilor” a apărut în 1948. Douăzeci de ani mai târziu, Kawabata va primi premiul Nobel pentru literatură, fiind primul scriitor japonez laureat al acestui premiu. Printre cărţile sale, traduse şi răspândite în întreaga lume, se numără nuvela de început “Dansatoarea din Izu” şi romanele “Maestrul de go”, “O mie de cocori”, “Vechiul oraş imperial”, “Frumuseţe şi întristare”.
Adept al tradiţionalismului japonez, Kawabata dezvăluie în “Ţara zăpezilor” o lume fascinantă şi îndepartatăa mie, ca timp şi spaţiu. Pentru cititorul european al secolului XXI, personajele cu ten de porţelan, albit de pudră, chimonoul, obi-ul colorat, sandalele de lemn purtate iarna pe zăpadă, ţesătoarele de chijimi, băile fierbinţi din staţiunile cu izvoare calde, chiar zăpezile de câţiva metri sunt lucruri poate ciudate. Pot fi privite de la distanţă, fără pic de implicare şi fără dorinţa de a le cuprinde. Dar, textul lui Kawabata nu te lasă nesimţitor la toate cele dragi lui. Stanca Cionca, în prefaţa romanului apărut în 1974 la editura Univers, spunea: “Strălucirile textului stau în vibraţia intensă a imaginilor”. Totul este imagine în Ţara zăpezilor. Este un album de peisaje, de portrete, de anotimpuri. Dar, mai întâi de toate, este o poveste de iubire.
Povestea de dragoste dintre personajele din hanul Ţării zăpezilor este poate o poveste veche. Ea este o tânără gheişă, el este un călător venit să-şi găsească liniştea pe cărările muntelui. Apoi el revine în fiecare an, pentru a admira culorile frunzelor de toamnă, pentru a redescoperi zăpezile, pentru a respira aerul proaspăt în veri cu arşiţă. Aşa iubesc japonezii poate: cerebral, tumultos, patimaş, distant, protocolar, pe ascuns, liber, fără prejudecăţi, supus tradiţiei.
Te farmecă descrierile şi faptul că toată acţiunea cărţii este provocată de dorinţa de contemplare. Filosofia de viaţă a personajelor, simpă şi crudă uneori, denotă doar o poftă de viaţă teribilă, o libertate de exprimare şi de gândire pe care nu o văd în jurul meu.
”Deasupra gulerului răsfrânt al chimonoului, ceafa ei albă dezgolită părea un evantai deschis. O ceafă rotundă, adânc decoltată în spate. Pielea pudrată răspândea o undă de însingurare. Îi era ceafa ca de lână moale..”
În “Ţara zăpezilor” este o alta lume, care ştie să admire şi să respecte tot ce este înăuntrul şi înafara ei. Te îmbie la meditaţie şi introspecţie, aduce linişte şi miresme plăcute de toamnă ruginie.
“Marea zbuciumată
Şi, până la insula Sado,
Calea laptelui.”
(Haiko de Matsuo Basho, sursa de inspiraţie a lui Kawabata în ultimul capitol din “Ţara zăpezilor”)
Arta libera
Acolo - Nichita Stănescu
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu