Pozați-o, cât mai e în picioare

Așa a început discuția mea cu unul dintre vecinii Vilei Milovici. Mă zgâiam peste gard, încercând să prind un cadru mai bun, când omul s-a pornit să vorbească lângă mine. Mă oprisem special din drum, înarmată cu aparatul de fotografiat, ca să dau binețe vilei despre care am auzit atâtea. Nicolae Minovici mi-a câștigat respectul și m-am gândit că ar fi frumos să-i admir un pic moștenirea.

- Cine știe cât o să mai reziste.. Au făcut cerere de retrocedare, nu știți?
- Păi ce să retrocedeze, zic eu hotărâtă, că domnul Minovici a donat-o Primăriei Bucureștiului.
- Eh, așa credeți dumneavoastră, insistă omul apropiindu-se. S-a găsit un nepot de-al unui văr de nu știu ce grad, unul care stă prin străinătate. Și a făcut cerere de retrocedare.
- Mda, de parcă stră-unchisu' era nebun, nu? Și nu s-a gândit la bunăstarea odraslei rudelor sale. Dar poate nu i-o dă, îmi încerc eu norocul, încă decisă că vila Minovici este un muzeu al tuturor.
- Până se termină procesul, se dărâmă. Știți, trei ani s-au chinuit să găsească fonduri pentru renovare. Stă să cadă clădirea. Și uite că anul ăsta au reușit să adune banii. Dar pentru că e revendicată de un urmaș, nu au voie să se apuce de lucrări. Și stau cu banii degeaba, iar casa se dărâmă. Iar ăla la proces zice că o cere pentru că nu e întreținută..
- Dar totuși.. poate nu i-o dau.., mai încerc eu, deja cu rezistența slăbită.
- Vedeți clădirea aia de alături? E tot din complexul Minovici, vila medievală. Avea și ea grădină în jur. Ia vedeți acum, un bloc întreg au lipit de ea.. Când au interese, se rezolvă, cu sau fără drept.

M-am îndepărtat încet, privind cu ură clădirea de beton care înghesuia ostentativ domeniul Minovici. I-am privit balcoanele largi și m-am gândit la afacerea imobiliară care a avut de câștigat un teren ieftin într-o zonă atât de liniștită și de boemă. Am fotografiat vila Minovici cu tristețe, sperând că nu sunt ultimele fotografii pe care i le voi face. Am admirat dantelăria de lemn și albul varului, ferestrele rotunde și poarta autentic românească. Apoi am plecat, lăsându-i speranța mea că va trece cu bine și peste aceste vremuri.

Modele pentru români (VII)

foto: isciv.ro

Suntem în plină campanie electorală, străzile gem de afișe și steaguri, de șepcuțe colorate, bubuie muzica din mașini învelite în poze, la metrou se împart carnețele și pixuri, toate purtând culori și simboluri atrăgătoare de voturi. În 1934, Nicolae Minovici a fost ales fără să candideze primar al satului (pe atunci) Băneasa. Mai fusese înainte primar al sectorului 3 Albastru (zona Rahova, Grozăvești, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Șerban Vodă). Surprinzător, și la vremea aceea, Bucureștiul avea nevoie de trotuare, de parcuri, de curățenie.

Dar Nicolae Minovici are în CV realizări mai importante decât primele WC-uri subterane din București. Medic și doctor în medicină (cu lucrarea "Tatuajurile în România", unică în alegerea subiectului până astăzi), profesor universitar și colaborator al revistelor de medicină legală, Nicolae Minovici este întemeietorul unui lung șir de instituții medicale: Societatea de Salvare (1906), Spitalul de Urgență și Școala Samariteană (1936), Biroul pentru Asistența prin Muncă a Cerșetorilor din București, Institutul de Medicină Legală din Cluj. A militat pentru practicarea medicinei numai de către medici școliți, și nu de către moașe, vraci și alte forme de ajutor, a impus saloanelor de cosmetică să aibă personal specializat și a atras atenția asupra impostorilor de toate felurile care promiteau rezultate spectaculoase prin diferite forme de influențare a bolii.

Și dacă realizările sale din domeniul medical nu vă par suficiente, Nicolae Minovici s-a gândit să construiască un muzeu de artă populară pe care l-a donat Primăriei Bucureștiului în 1937. Muzeul se află în zona gării Băneasa și este încă deschis publicului. Clădirea muzeului datează din 1905 și este proiectată de arhitectul Cristofi Cerchez. Este considerată un monument de arhitectură, fiind construită ca o stilizare a unei vechi case românești.