Recomandare de toamnă

Dacă între două borcane de zacuscă, unul de murături şi două damigene de must, mai găsiţi ceva timp liber, vă propun câteva tomnatice de Bucureşti:

• Concert acustic Celelalte Cuvinte – vineri, 18 octombrie 2013, Cinema Patria
• Concert Queensryche – duminică, 20 octombrie 2013, Turbohalle
• Anim’est – 4 – 8 octombrie 2013, Cinema Patria, Cinema Studio, Club Control, Cinema Elvira Popescu

Steve Vai, din nou la București

Prima dată l-am văzut la Cerbul de Aur, în 2009. Am condus până la Brașov și înapoi, într-o singură zi, doar pentru a-l asculta 15 minute. A fost una din zilele bune. Apoi l-am regăsit într-un pseudo-concert organizat de TVR, în București. A cântat cam 40 de minute și a traversat o scurtă pană de curent. A urmat concertul din Munich, din această vară, G3-ul organizat de Joe Satriani unde l-am cunoscut și pe Steve Morse. Tot cam 45 de minute i-au revenit și aici.

Concertul de pe 1 noiembrie de la Sala Palatului a fost prima ocazie de a-l observa pe Steve Vai într-o ipostază personală. Alături doar de instrumentiștii săi, pentru mai bine de două ore și jumătate, Steve Vai a fost el însuși. A avut timp de melodii de pe ultimul album, de melodii consacrate, de improvizație, de joacă. A avut timp să schimbe trei ținute, care de care mai strălucitoare, până la cea de Războiul Stelelor cu beculețe și lasere. A fost aplaudat așa cum îi stă bine unui muzician de calibrul său. Sala a fost plină și niciunul dintre cei prezenți nu era acolo din întâmplare, ci dintr-o plăcere evidentă pentru muzica sa. Un concert complet, experimentat și bine pus la punct. Cu plăcere, oricând.

Prin muzică..

Acel fior electric care-mi pune toți mușchii în mișcare, acel vânt călduț sau răcoros care mă mângâie pe ceafă, acea aromă amăruie de fum și nebunie.Nu știu cum de apar sunete, game și acorduri. Nu înțeleg cum dintr-un fir se naște o coardă. Îmi amintesc prima melodie și senzația completă pe care mi-a oferit-o. La momentul potrivit, o exorcizare prin muzică face bine tuturor. Iar când se produce în grup și se distribuie cu energie, e și mai eficientă.

Post scriptum

Portret de festival

O jumătate de lună roșie se ridica timidă într-un colț de scenă. Muzica bubuia din prea multe boxe, amestecându-se într-un vuiet care răsuna până departe. Din câteva picioare mai neinspirat lăsate la îndemână, mușcau cu poftă țânțarii. Prin iarba tăiată scurt, țepoasă și răzvrătită, dormeau oameni întinși neglijent. Alții bântuiau de la o scenă la alta, de la un chioșc la altul, de la o stare la alta. Mișcau ritmic din cap, mâini și picioare, iar uneori izbucneau cu tot corpul, într-o eliberare completă. Exorcizare prin muzică. Libertate prin dans. Dragoste prin gest.

 

Impresii de concert

Concertele în aer liber, unde rock-ul cel mai bun își face apariția printre boxe, lumini și pahare de plastic, sunt unele dintre cele mai așteptate evenimente ale verii. De mine, cel puțin. Dincolo de muzică, unde gusturile și manifestările nu se discută, rămân mereu cu imaginea oamenilor pe care i-am întâlnit. Uneori îi recunosc de la concertele trecute și mi se pare că întâlnesc prieteni vechi, deși n-am vorbit niciodată cu ei. Mă surprinde mereu ușurința cu care vorbim cu oricine, degajarea și zâmbetul care se așează frumos pe chipurile tuturor până la sfarșitul serii. Uităm de birouri, de metrouri, de șefi, de problemele de acasă, de gropile de pe carosabil și de autobuzul care nu mai vine. Se discută despre concerte trecute și viitoare, despre sonorizare, despre vreun artist. Se râde incredibil de mult.

Îmi place să mă așez pe jos în perioadele de pauză și să privesc mulțimea. Număr câte femei însărcinate sunt prin preajmă, câți copii micuți, câți oameni în scaun cu rotile. Fac o statistică pe vârste, îmbibație alcoolică și situație socială, constat cât de plină este tribuna de VIP, analizez mărunt ce se mai poartă la concerte sezonul acesta. Cel mai mult îmi plac grupurile, construite uniform din oameni ce par membrii unei societăți secrete sau heterogene, amestecând familie, colegi, prieteni, cunoștiințe întâmplătoare. Cumva, până la mijlocul concertelor, devin cu toții un grup unit și uită că au venit separat și că până mai adineauri nici nu se cunoșteau. Dar și cuplurile au farmecul lor. Exuberanți, tineri, romantici, cu părul alb, cu cercei în buze sau rochii de vară adaptate pentru rock, cuplurile sunt un exemplu perfect de conviețuire frumoasă. Le sclipesc ochii, se mângâie abia bănuit sau dezlănțuit, se sărută între melodii sau în plină turbare artistică, se țin de mână sau se izbesc violent umăr în umăr. Sunt îmbrăcați aproape la fel, într-o simbioză vestimentară și artistică, poartă tricouri de la evenimentele pe unde au mai fost, ca o amintire dulce a unor zile de vacanță. Am văzut cupluri separate de distanță, dar unite de un telefon mobil prin care muzica ajungea la cel care nu putea fi de față. Am văzut cupluri cu părul alb, lung, strălucitor, împletindu-și degetele și bătând ușor ritmul din picioarele care au văzut și au auzit atâtea. Am văzut cupluri umbrite de liniște, cupluri înflăcărate de pasiune, cupluri care scot scântei.

Aseară, pe scena Tuborg Green Fest, solistul unei formații spunea că iubim cu toții muzica pentru că ne face să simțim în vremuri în care ne e din ce în ce mai dificil să ne auzim sentimentele. Muzica ne face să sărim, să plângem, să râdem, să iubim, să fim triști. Ne face să ne amintim, să ne dorim, să ne revoltăm. Ne face să fim vii și să luptăm să trăim. Fiecare notă, fie ea în Minor sau Major.

Almost Famous (2000)

Almost Famous este un film despre rockul anilor '70, despre trupe și muzică, despre fani, despre vise și dragoste, despre împliniri și dezamăgiri. Este un film de citit printre rânduri. Almost Famous nu trebuie privit, trebuie disecat și analizat într-o continuă încercare de extragere a esenței. La fel ca viața.

Povestea se învârte în jurul unei trupe de rock, semi-cunoscute, care se confruntă (ca toate grupurile de oameni) cu orgolii personale, dezamăgiri, persoane adiacente și un stil de viață deloc ușor de digerat. Turneul trupei aduce în poveste și drumul, contextul care mie mi se pare că scoate cel mai ascuns adevăr din fiecare dintre noi. Prezența adolescentului jurnalist oferă o perspectivă aparte, îmbogățită de inocența personajului și de nemulțumirile mamei sale. Pe scurt, este o poveste interesantă și bine spusă, cu posibilități variate de dezvoltare a personajelor.

Dintre actorii acestui film, nu o recunosc decât pe Kate Hudson, ceea ce uneori prinde tare bine. Un film cu fețe proaspete, necunoscute, te face să fi mai atent la conținut, la replici, la poveste.