Blestemul

Undeva am greșit, gândi Miruna, mijindu-și ochii printre ramurile copacilor în încercarea de a zări soarele. Undeva am luat-o greșit, fir-ar de cărare, dar unde?! 300 m înainte, la stânga după școală, apoi drept până la Universitate și mai multe serpentine după ea. Unde oi fi greșit?

Timpul se scurgea cu repeziciune și noaptea se apropia, dar Miruna nu vroia să renunțe. Asta e, o să mă prindă noaptea pe drum, se plânse ea și fără să vrea se gândi la toți cei care vor fi dezamăgiți și vor suferi de pe urma eșecului ei. Nu se poate, trebuie să găsesc o soluție. Cărările se împăienjeneau, frunzele ascundeau soarele, iarba ascundea pașii celor dinainte. Miruna se apucă să citească din cărți, să întrebe puținii trecători care-i păreau prieteni, să urmeze cursuri. A poposit în sate pe care nu le știa și s-a scufundat iar cu încredere în pădure. A încercat să găsească îndrumare la înțelepți, la biserică, la stele. Într-un efort disperat, a citit și horoscoape. Nimic.

Oamenii se fereau de nebuna bătrână care bântuia prin pădure căutându-și fericirea. Se îndoiau că mai poate găsi ceva. Miruna însă, cu părul alb și despletit, cu picioarele umflate de mers, cu ochii aproape orbi, nemâncată și nedormită de zeci de ani, își căuta încă drumul. Făcuse hărți, învățase fiarele pădurii, era atentă la fiecare rază de soare, la fiecare adiere de vânt. Singurul lucru care-i scăpa era semnul alb pe care-l ducea cu ea de când era copilă. O pasăre albă, cu aripile întinse, îi acoperea umărul stâng. Blestemul.