Pascal Quignard – Vila Amalia

foto: humanitas.ro

În cazul de față, povestea este mai complicată. A fost întâi expoziția, apoi filmul și la urmă cartea. Din interpretările acestei povești, m-am atașat de o idee a singurătății asumate, a hipersensibilității și percepției, a căutărilor și renunțărilor. Vila Amalia este un fel de poezie fără altă rimă decât repetiția fără capăt a vieții.

Ann își caută singurătatea, se desprinde de lume, își ascunde actele și se refugiază într-o casă construită în munte, pe o insulă italiană. Este un muzician cunoscut și apreciat de puțini, dar puținul public îi e fidel. Compune, reinterpretând compozițiile altora. Le retrăiește, le dă alt sens. Încojurată de oameni asemenea ei și fugind fără odihnă de cei diferiți, Ann își construiește o lume. Poate e curaj, poate e nebunie. Talent sau neputință. Romanul e infinit mai bun decât filmul, acesta din urmă fiind doar una dintre interpretările posibile. Dar mie mi-a plăcut alta. N-am vrut să găsesc un om care fuge de lume, ci unul care-și caută liniștea și fericirea. N-am vrut să văd un neînțeles, ci un om prea plin de sensuri. N-am vrut să cunosc distanța și am apreciat intimitatea.

Vila Amalia este un roman surprinzător de complex și de bogat în sensuri. Este scris ca o melodie și curge lin sau dramatic, ca viața.