Cumva ultimul tău sclav a murit?

Replica asta mi-a rămas în minte dintr-un banc legat de turismul în Australia. Un potențial turist întreba cum se poate ajunge din Anglia în Australia, fără a implica avioane, și orarul exact al rutelor de autobuze și trenuri existente. Operatorul australian al agenției de turism răspundea „Cumva ultimul tău sclav a murit?” Un fel de radio Erevan în variantă australiană.

În ultima vreme, replica îmi ajunge insistent pe limbă. Constat, fără să vreau, că deschid ușa clădirii în care lucrez pentru un lung șir de oameni care nu au răbdare să ies și se bucură de un ușier neplătit. Schimb becuri pe casa scării, curăț mese prin cafenele, închid ușa de la lift rămasă deschisă cine știe de când, aranjez hainele probate înapoi în rafturi. Dar poate sunt doar întâmplări obișnuite, iar eu mai cârcotașă ca de obicei.

Îmi place să cred în egalitate, chiar și în defavoarea cavalerismului. Dar nici să adun resturile tuturor parcă nu îmi vine. Aplic aceeași egalitate în viața de zi cu zi, la servici și în familie. Când colegii îmi solicită ajutorul, nu dau bir cu fugiții. Când se așteaptă să fac eu treaba aia nesuferită și monotonă pentru ca dânșii să aibă liber la creație, parcă nu mai sunt așa drăguță. Cât timp fișa postului e aceeași pentru toți, fiecare își vede de rufele lui murdare. Principiul meu nu ține cont nici de vârstă sau statut social. Dacă nu te cunosc, fie că ai 20 de ani, fie că mi-ai putea fi bunic, fie că ești vânzător în piață sau director de bancă, în fața mea ești un „dumneavoastră” care merită aceeași atenție. Nu mă aștept să am în permanență un gunoier pe urme care să adune lucrurile de care m-am despărțit pe stradă. Dar nici să-ți țin în poală sticlele de plastic pentru că scaunul de metrou e prea neîncăpător pentru toate lucrurile tale.

Avem o mulține de proverbe legate de echilibru: „Ce dai, aia primești”, „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”, „Cine sapă groapa altuia, singur va cădea în ea”, și multe altele. Totuși, observ că traversăm o epocă a egoismului și tot mai puțini își pun problema reversului medaliei.

1 mai pentru ceilalți

Un comentariu primit fără legătură la acest material m-a făcut să mă gândesc și să socotesc ce fac eu pentru cei din jurul meu și pentru locul care mă rabdă. Acasă pentru mine e în București, România. Așadar, pornesc o leapșă către toți cei care găsesc sau doresc 10 fapte bune, neaducătoare decât de satisfacții și nu de profit, sau pur și simplu, 10 lucruri pe care consideră că le merită oamenii și locurile din jurul lor. Iată-le pe ale mele:

1. Nu am lovit niciodată pe nimeni, indiferent cât de urâtă sau nedreaptă i-aș fi considerat purtarea. Și nici n-am blestemat în gând dorindu-i rău.

2. Nu las gunoaie în urma mea, în jurul meu, nu le arunc pe geamul casei sau al mașinii, nu le las în pădure, nu le dau râurilor sau mării.

3. Nu arunc ulei în chiuvetă, baterii la gunoiul menajer și în general colectez selectiv tot ce se poate recicla.

4. Nu rup flori, crenguțe înflorite sau nu, nu fac focul neasigurat la munte, nu rup copaci verzi pentru focul respectiv, nu spăl mașina în râu.

5. Am adunat și gunoiul altora atunci când mi-a ieșit în cale pe cărări de munte, prin păduri și poienițe. Doar o singură dată am fost voluntar la o acțiune de adunat gunoaie din pădurile din preajma capitalei.

6. Hainele vechi care se mai pot purta le împachetez și le duc la o biserică din apropiere care se ocupă cu distribuirea lor unor familii.

7. Respect regulile de circulație, nu mă sui în autobuz fără bilet, stau pe partea dreaptă a scării rulante și merg pe cea stângă, nu stau jos în mijloace de transport în comun dacă sunt alții care au mai multă nevoie de acel loc.

8. Votez. Cum pot, cum știu, cum cred că e mai bine.

9. Nu mă bag în față la cozi, nu mă sui în autobuz dacă e prea plin și nu se vor mai închide ușile, nu mă lipesc de ușă dacă nu cobor la prima, știu că întâi se iese și apoi se intră, întâi se coboară și apoi se urcă.

10. Sting lumina când nu-mi trebuie, închid robinetul de apă când am terminat de spălat, închid aragazul când
nu-l folosesc. Avem becuri economice în casă și instalații care funcționează corect.

Fac atât de puține încât, recunosc, mi s-a făcut rușine alcătuind lista aceasta. Dar cu cât ne cuprinde această rușine mai devreme, cu atât avem mai multe șanse să schimbăm ceva. Vă aștept pe toți cei care doriți să răspundeți acestei mici provocări de 1 mai. Lotusull , Alma , Sophie , CARMEN știu sigur că voi faceți mult mai multe.

Ora pământului – 26 martie 2011, ora 20:30

A trecut un an de la ultima clipă pe care am dedicat-o pământului . În 2010, 128 de ţări au stins lumina preţ de o oră încercând să mai salveze ceva, să atragă atenţia prin întuneric, să înveţe să trăiască şi altfel. Bucureştiul şi alte oraşe ale României s-au alăturat demersului. Mii de români au trăit o oră fără electricitate, mulţumind naturii pentru ea. Pare curios cum în prag de primăvară, când ne dorim doar soare şi verdeaţă, plimbări şi aer curat, găsim totuşi dificil să spunem ‘Mulţumesc’ în modul cel mai simplu : oferind o clipă de linişte. E surprinzător cum imense clădiri de birouri nu reuşesc să utilizeze un sistem sănătos de gestiune a electricităţii, cum aceleaşi clădiri nu sunt în stare să-şi selecteze deşeurile, cum suntem prinşi într-un carusel dezgustător al ambalajelor, pungilor de plastic, cutiilor de bere.

Voluntarii asociaţiilor ecologiste adună gunoaie, plantează copaci, militează, protestează, invită, adună semnături, discută. Noi, ceilalţi, îi privim suspicioşi întrebându-ne cu ce sumă sunt plătiţi pentru a face toate aceste lucruri. Tragem cu ochiul să vedem în ce maşină se urcă, ce telefon au şi ce firmă e tricoul inscripţionat pe care-l poartă. Nu reciclăm hârtie sau plastic pentru că nici vecinul n-o face, pentru că am numărat prea puţine containere speciale în oraş, pentru că oricum firma de salubritate le adună la comun. Nu stingem lumina pentru că avem bani să plătim factura. Nu închidem apa pentru că suntem oameni civilizaţi şi ştim că robinetele sunt surse de microbi. Dacă am fi mai puţin cârcotaşi şi mai mult voluntari poate am vedea mai des soarele şi mai rar perdelele de praf şi poluare.

Se-ncepe cu un pas, cu o oră.

Isaac Asimov - Ce-şi face omul cu mâna lui (o traducere delicată a titlului original “Silly asses”)

Publicată în 1958, povestirea lui Isaac Asimov , “Silly asses”, sintetizează toată munca asociaţiilor de protecţie a mediului: industrializarea neglijentă, indiferenţa faţă de spaţiul care ne găzduieşte, obţinerea rezultatelor cu un minim de efort şi iresponsabilitatea totală faţă de urmările faptelor noastre. Ne facem groapă de gunoi în propria curte şi nu suntem deloc preocupaţi de soarta noastră şi a generaţiilor următoare. Au trecut mai bine de 50 de ani de la publicarea acestei povestiri şi este trist că lucrurile nu s-au schimbat absolut deloc, ba dimpotrivă, am descoperit noi metode de a ne distruge pământul de sub picioare. Iată textul, integral, preluat de aici.



Naron, din străvechea stirpe a Rigelienilor, era al patrulea din ginta sa care ţinea cadastrul galactic; avea un registru mare, în care erau scrise nenumăratele specii ajunse la inteligenţă, din toate galaxiile. Mai avea unul, mic şi subţire, în care trecea cu deosebită satisfacţie numai acele neamuri care, pe deplin maturizate, erau demne de a intra în Federaţia Galactică.

Din registrul mare fuseseră şterse de-a lungul vremurilor, multe nume ale dispăruţilor, defecţiuni biochimice, dezechilibrări ecologice sau sociale, ori pur şi simplu ghinionul, îşi luaseră tristul obol. Din registrul mic, în schimb, nu fusese anulată nicio intrare.

Naron, uriaş şi incredibil de bătrân, privi pe sub sprâncenele-i stufoase curierul care tocmai se apropia cu plecăciuni adânci.

- Naron, Unic şi Imens…
- Lasă, lasă salamalecurile şi spune-mi ce e nou.
- Ah, Slăvitule, o altă aglomerare de făpturi a ajuns la maturitate.
- Ia te uită! Aproape în fiecare ciclu primim câte un nou mebru. Ne înmulţim, tinere, ne înmulţim! şi… cine sunt cei noi?

Mesagerul îi comunică numărul de cod al galaxiei şi coordonatele planetei, iar Naron, cu frumoasa lui caligrafie, făcu trimiterea de cuviinţă în registrul mare şi trecu în registrul mic, după tipic, denumirea planetei, aşa cum apărea ea în limbajul băştinaşilor.

- T E R R A, silabisi el, ridicând a mirare privirea către curierul care aştepta curios sfârşitul ritualului. Creaturile acestea deţin un adevărat record. Nu ştiu alţii care să fi trecut atât de repede de la simpla inteligenţă la deplina maturitate. Hm, hm, sper să nu fie vreo eroare, ai?
- Se poate, luminate?! protestă mesagerul.
- Au descoperit energia termonucleară?
- Desigur, Preamărite.
- Ei bine, atunci e în regulă; doar acesta este principalul criteriu de selecţie. Am să-i contactez chiar eu pe vreuna dintre staţiunile lor extraplanetare.
- Aaaa, să vezi, Preaînălţate, se grăbi să precizeze tânărul, până acum nu au nicio staţiune extraplanetară. Observatorii menţionează însă că terranii au trimis staţii automate spre alte plantete şi că au o sumedenie de sateliţi artificiali, minusculi, ce-i drept, în jurul planetei lor.

Naron se încruntă, perplex.

- Doar atâta? Bine, dar experimentele, exploziile nucleare, care le-au permis studierea frânării şi controlorii reacţiilor de fisiune, toate astea unde le-au făcut?
- Păi… chiar pe Terra, Luminate!
- PE PROPRIA LOR PLANETĂ? tună Naron, ridicându-se în deplinătatea celor peste şapte metri ai săi.
- Chiar aşa, confirmă mesagerul, pierit.

Lăsându-se înapoi, în jilţ, încet, cu o tristeţe care parcă îi frigea umerii sub covârşitoarea ei povară, Naron taie cu o linie groasă numele proaspăt trecut în registrul cel subţire. Era, desigur, un act fără precedent, dar Naron era tare, tare bătrân şi foarte, foarte înţelept, astfel că era în măsură să prevadă inevitabilul, chiar mai bine decât oricine altcineva în univers.

- Inconştienţi, sărmanii… şi când te gândeşti ce frumos începuseră…

Despre gunoi

Nu tot ce aruncaţi la coşul de gunoi chiar este gunoi. Multe dintre ambalajele sau lucrurile care nu vă mai sunt de folos pot fi reciclate şi utilizate sub altă formă. Asta înseamnă că vom consuma mai puţine resurse naturale şi vom distruge mai puţin din pământul fără de care nu putem supravieţui. E simplu şi logic, nu înţeleg de ce este nevoie de convingere sau de constrângere pentru ca lumea să priceapă. Aşa cum nu ne dărâmăm casele şi nu ne otrăvim mâncarea (exceptând cazurile în care ne pregăteam pentru asaltul duşmanilor), tot aşa ar trebui să protejăm natura.

În cele din urmă au apărut şi la noi pubele separate pentru selecţia deşeurilor. A rămas să apară şi cei dornici să le folosească. Nu este foarte complicat şi nici costisitor, dar trebuie încercat cu îndrăzneală până prindeţi gustul. O să observaţi că cel puţin 50% din gunoiul adunat poate fi reciclat (doar trăim în epoca ambalajelor). Dacă nu ştiţi sigur ce se poate recicla şi ce nu, găsiţi aici. Pasul următor vă aduce satisfacţia utilizării produselor fabricate din materiale reciclate, pentru că veţi fi mândri că aţi putut contribui. Nu contează ce zice sau face vecinul, nu contează atitudinea autorităţilor atâta vreme cât vă oferă sprijinul necesar. Nici un efort nu e prea mic, orice plastic sau carton adunat contează. Populaţia planetei este 6,845,601,177, chiar credeţi că nu putem face nimic?! Eu zic să încercaţi.

Pământul răspundea

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.

N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neîndurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea - îndoielnic şi supus -
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.

Pământul răspundea.

(Pământul - Lucian Blaga)

Am adunat gunoaie în pădurea de la Snagov, alături de asociația MaiMultVerde și voluntarii săi. Să nu le spun gunoaie? Să le spun rămășițe ale petrecerilor umane, ale sărbătorilor onomastice și ale libertății de expresie? Să le spun necesități firești ale omului muncii după o săptămână grea? Sunt doar încă o umilință adusă pământului ăstuia care ne rabdă ( încă ), o palmă urâtă și grea. Am smuls plastice din pământ cum taie chirurgii carnea putrezită, am strâns sticle de plastic pe care ploaia a încercat să le alunge fără succes, am alungat fiare și sticle, m-am minunat descoperind wc-uri și televizoare, pastă de dinți și pantofi. Nu m-am murdărit făcând asta, dimpotrivă, știu că lumea e un pic mai curată. După scurta operație de la Snagov, pădurea zâmbea dintr-un colț. O apăsau încă multe mărturii ale istoriei sale, dar parcă i se luase o piatră de pe suflet. Pământul răspundea.

Bucureștiul văzut de sus

Nu ascund faptul că trăiesc în București (România). Stă în puterea mea să schimb acest lucru, dar n-o fac dintr-un patriotism prost înțeles și cel mai probabil din cauza fricii de singurătate. Nu că în alte orașe sau țări n-ar fi oameni, ci pentru că oamenii mei de bază sunt încă aici. Pentru că nu-mi doresc răul dus la extrem, am o atitudine pozitivă față de un oraș care a încetat de mult să mai fie pozitiv în ceva. Tresar cu bucurie la fiecare inițiativă a primăriei (vezi sondajul și votează) și mă încăpățânez să-mi consum entuziasmul sperând că lucrurile vor deveni doar mai bune.Prin școala generală am avut de făcut o compunere cu titlul „Ce se vede de la fereastra mea”. Nu a fost o compunere apreciată pentru că locuiam lângă școală și de la fereastra camerei mele se vedea ghena de gunoi a școlii, neacoperită și în continuă revărsare, plus o parte din curtea școlii pe care o puteam considera fără răutate teren viran. Aveam probabil vreo 10-12 ani și am scris despre toate frustrările mele de copil, despre neputința de a schimba lucrurile și despre cât de dezagreabil îmi era gunoiul. Din păcate, am pus prea multă sinceritate în acea compunere așa că am primit o notă mică pentru lipsa de stil. Au trecut mulți ani de atunci și încă mai locuiesc lângă acea școală. Ghena a fost acoperită între timp, dar terenul acela nu-l observă nimeni în continuare. Accesul în curtea școlii este complet interzis conform normelor europene, așa că nici o acțiune de weekend nu pot întreprinde. Mă bucur totuși de o rezolvare parțială a problemelor mele.
Cam așa stau lucrurile peste tot în București. În multe locuri este mai curaj și îngrijit, în timp ce alte zone sunt complet abandonate chiar sub nasul celor care ar trebui să se ocupe de ele. Centrul vechi al Bucureștiului este în continuare o ruină, o rană deschisă chiar în mijlocul orașului. Singura stradă aranjată un pic și umplută până la refuz de cafenele este asaltată de bucureșteni entuziaști, dornici de un loc cât de mic fără automobile, de liniște și atmosferă. Deși acest lucru dovedește potențialul economic al zonei, totuși centrul vechi rămâne un șantier.

În ultimii ani, Bucureștiul este mai curat, are parcuri îngrijite, câteva locuri de joacă pentru copii în plus. Primăria se străduie să organizeze evenimente, târguri, concerte. Iarna apar patinoare artificiale, vara se demarează programe gen 'La pedale'. Participăm la Ora pământului, avem concerte de Ziua Europei, ba chiar sărbătorim Ziua Bucureștiului (21 septembrie) care n-a existat până acum câțiva ani când un primar aflat în campanie a făcut cercetări și a descoperit-o. Bucureștiul încearcă să devină o capitală, un oraș modern și plăcut de locuitorii săi – al căror număr crește îngrijorător de la an la al.
Sunt pași mici, știu. Oamenii observă întâi problemele de trafic, lipsa locurilor de parcare, șantierele care nu se mai termină, praful și smogul, taxele, necazurile transportului în comun. Eu mă încăpățânez să observ că în sfârșit gunoiul se colectează selectiv, că parcurile au redevenit verzi, că tot mai mulți bicicliști și motocicliști se aventurează în trafic. Nu pot să nu observ zelul excesiv de a schimba gardul din jurul oricărui mic spațiu verde în fiecare an, străzile săpate și reasfaltate fără nici o organizare. De fapt, cred că organizarea și dorința de a vedea în ansamblu sunt principalele probleme ale edililor capitalei.

Știu că există oameni care își sortează gunoiul, oameni care adună mizeria propriilor câini, oameni care folosesc coșurile de gunoi, care nu claxonează isteric la semafor, care nu blochează ușile autobuzului doar pentru că vor coborî în curând (cam la a treia, a patra stație). Îi cunosc, îi văd, le sunt recunoscător. Există și mulți care-și aruncă tot ce nu le mai trebuie din mașină pe geam, în mers sau nu, oameni care își lasă copiii să rupă florile din parc pentru distracție sau aruncă pe jos pentru că de-aia plătesc impozite să vină cineva să curețe după ei. Populația capitalei este neomogenă, cu dorințe și interese diferite și acest lucru se vede la orice colț de stradă.

Vă invit să ajutați ca acest lucru să se întâmple și să sprijiniți inițiativele care merită susținerea dumneavoastră.

Ora pământului – 27 martie 2010, 20:30

Ora pământului este un eveniment internațional menit să atragă atenția asupra potențialului uman de a trata natura cu respect. Început în 2007 în Australia, Ora pământului (Earth Hour) s-a extins în numai câțiva ani la nivel mondial. România a participat anul trecut cu 15 orașe, iar anul acesta s-au înscris deja 27 de orașe.

Un bec chiar face diferența? Anul trecut 2 milioane de români s-au bucurat alături de natură de o oră de liniște. Împreună cu ei, 1 miliard de locuitori ai planetei, din 4100 de orașe. Nu mai pare așa puțin, nu?

Nu contează că deșeurile reciclabile pe care eu le sortez sunt ridicate de autorități la grămadă, nici că mulți concetățeni preferă să-și arunce gunoiul pe geamul mașinii, în mers. Nu contează nici că plec de la munte ducând gunoiul altora în rucsac. Nici că lucrările în București nu se termină niciodată, iar praful te îneacă uneori. Nu contează nici că tinerele mame sau bunici își lasă odraslele să culeagă florile din grădina botanică pe motiv că sunt mici și se distrează (odraslele, că florile nu râd deloc). Și, vă spun pe cuvânt, puțin îmi pasă că eu voi sta la lumina lumânării sau pe întuneric o oră pe 27 martie 2010 (cum am stat și pe 28 martie 2009), iar lângă mine clădiri de 20 de etaje ard lumina fără întrerupere.

Pe 27 martie 2010 între 20:30 și 21:30 eu voi stinge lumina. Pentru că îmi pasă, pentru că sunt capabil s-o fac și pentru că natura care ne oferă miracole în fiecare zi merită o oră de relaxare. Voi?

Să redefinim termenii din dicționar – Voluntariat

VOLUNTARIÁT s.n. Angajare în armată ca voluntar (II); durată a serviciului militar pe care îl face cineva ca voluntar. [Pr.: -ri-at] – Din fr. volontariat (după voluntar). (sursă – http://dexonline.ro)

Această definiție este preluată din dicționarul explicativ al limbii române, ediția din 1998. Cred că noțiunea de voluntariat are mai multe valențe și poate ar fi bine să fie toate cuprinse în dicționarul românesc.

Dincolo de expresia militară, voluntariatul cuprinde orice manifestare benevolă, de pe urma căreia nu se obțin câștiguri personale și care se desfășoară în sprijinul unei cauze. Știu, voluntariatul este aplicat și în scopuri rău inteționate, dar în cea mai mare măsură este un act umanitar. Gândiți-vă la voluntarii Crucii Roșii, organizațiilor non-profit care luptă împotriva foametei, a abuzurilor, a sărăciei, gândiți-vă la cei care iau parte voluntar la acțiuni ecologice.

Indirect, munca de voluntar aduce câștiguri personale, dar nu de natură materială. Pe lângă experiența acumulată într-un astfel de proiect (managerială, organizațională, socială, psihologică, etc.), un voluntar obține conștiința unui lucru posibil. Să mă explic. Dacă reușești să strângi fonduri pentru ca o familie săracă să aibă o masă caldă un an, înseamnă că, cel puțin teoretic, foametea ar putea fi eradicată.

Am plecat de la ceea ce-mi doresc. Trăiesc în România, în București. Îmi doresc un oraș și o țară mai curată, fără gunoaie aruncate din mașină, fără urmări mizerabile ale unui picnic de Ziua Muncii, fără poluare, cu multe spații verzi. Pentru aceasta pot să fac ceva. Să-mi sortez gunoiul, să nu contribui la grămadă aruncându-l la întâmplare, să folosesc mijloacele de transport în comun atunci când mașina nu îmi este vitală, să plec cu gunoiul în pungă de pe munte sau de pe plajă. Sunt un mic voluntar al propriei mele organizații în fiecare zi. Și pot face mai mult de atât. Pot fi un voluntar adevărat, în cadrul unui proiect organizat la scară mai mare. Pot sacrifica o zi pe an ca să-mi fac curat dincolo de proprietatea mea. E primul pas pe care-l fac pentru mine și dorințele mele. Pentru asta, susțin campania Let's Do It Romania!

Am și alte dorințe și voi găsi un mijloc să le realizez. Oricât de neînsemnate rezultatele volunariatului unui singur om, ele devin mărețe când se adună cu cele ale celorlalți. Și cel mai mare câștig este conștientizarea propriei puteri. Apoi voi scrie cartea „Cum am devenit un om puternic!”.